Să ne fie de folos !

.

Puteți descărca predica în format audio mp3 de aici:

Download “2018.12.09-Predica_Pr._Ciprian_Ioan_Staicu_-_Garbovenia-autosuficientei.mp3” 2018.12.09-Predica_Pr._Ciprian_Ioan_Staicu_-_Garbovenia-autosuficientei.mp3 – Downloaded 39 times – 15 MB

Iată și transcriptul predicii:

”În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh!,

Iubiți credincioși, Evenghelia pe care tocmai am citit-o este o confruntare între concepția omenească despre om, și concepția dumnezeiască despre acesta. Iar în centrul acestei Evanghelii se află această femeie despre care, în preștiința Sa ca Dumnezeu, Iisus Hristos știa și a descoperit și celorlalți faptul că de 18 ani era gârbovă. Iar această gârbovenie pe care o avea femeia, ne spune Dumnezeu cu această ocazie că era datorită păcatelor sale. Însă, cu toate că de 18 ani privea spre pământ și nu spre cer, ea totuși a fost găsită de Dumnezeu în sinagogă, la rugăciune. Iar atunci când omul se roagă lui Dumnezeu, Dumnezeu îi vine în întâmpinare, și nu trebuie să spună omul mare lucru, că Dumnezeu cunoscându-i neputințele și nevoile sale, îl vindecă de tot ceea ce suferă el, îi aduce bucurie, îi dă binecuvântare, și tot ceea ce-i trebuie pentru ca să redevină om, să privească spre cer, spre Împărăția lui Dumnezeu.

Ca unul care sunt de la oraș, multe dintre realitățile adevărate ale vieții, nu le cunosc. Și deaceea, de curând, am citit un lucru care se potrivește cu această Evanghelie de astăzi, referitoare la un animal pe care îl știm cu toții și care are ceva specific. Animalul acesta este porcul. Și porcul niciodată nu privește în sus. Privește tot timpul spre pământ, iar lucrul pe care nu-l știam este că atunci, înainte de a fi sacrificat, sau poate atunci când este foarte bolnav și când face mare gălăgie, acest animal nu vrea să tacă cu nici un chip, stăpânul său, ca să-l facă să tacă, îl întoarce cumva cu picioarele-n sus, să privească cu ochii spre cer. Și pentru că niciodată nu a văzut cerul, niciodată n-a privit spre cer, bietul animal, tace. De ce am spus lucrul acesta: Pentru că Sf. Ap. Pavel, când este vorba despre oameni care trăiesc în patimi, ne spune că acești oameni nu mai sunt nici duhovnicești, nici simpli oameni trupești, oameni cu trup, ci sunt oameni porcești. Și folosește această sintagmă pentru a arăta că omul (anthropos – în limba greacă – adică ființă care privește în sus), omul prin păcatele sale își întoarce privirea spre pământ, și devine ca acest biet animal care niciodată nu vede cerul. Ori această femeie gârbovă, de 18 ani trăia în starea aceasta. Și probabil la-nceput i-a fost greu să-și accepte neputința, însă, încetul cu încetul și-a dat seama că trebuie să-și poarte crucea, dar nu s-a depărtat de casa Domnului, și iată, Dumnezeu o găsește la rugăciune și o dezleagă de neputința sa. Folosește Hristos cuvântul: a dezlega, arătând că acolo era în primul rând o neputință duhovnicească și apoi una trupească. Însă erau și alții în sinagogă, care stăteau drept, care erau falnici, care erau în mijlocul atenției tuturor, și aceștia sufereau de o gârbovenie mai mare decât a acestei femei, pentru că atunci când Dumnezeu face bine, omul care se împotrivește lui Dumnezeu și care hulește pe Dumnezeu, și care cârtește împotriva lui Dumnezeu, este de o stare porcească mai mare chiar decât animalul de care am pomenit la început. Și se mânie acest conducător al sinagogii – ”De ce nu veniți în alte zile să vă vindecați aici în sinagogă, și veniți sâmbăta să faceți acest lucru?” El de fapt, încearcă, folosind o minciună, să se acopere pe sine. În sinagogă, de obicei, nu se întâmpla absolut nici o minune. Acolo se adunau oamenii, evrei, se citea cuvântul Vechiului Testament, era interpretat acest cuvânt, se rugau domnului pe care-l slăveau, și se duceau acasă. Nu era un loc în care să se petreacă faceri de minuni. Deci cuvântul lui: ”Veniți în alte zile să vă vindecați” nu avea absolut nici o acoperire. Însă pe el nu-l interesa vindecarea oamenilor, nu-l interesa chipul lui Dumnezeu care se afla în fața lui, și pe care trebuia să-l călăuzească spre adevărata cinstire de Dumnezeu, ci îl interesa faima, îl interesa să fie în centrul atenției, îl interesa să fie primul din comunitate.

Și ajunseseră fariseii, pe vremea Mântuitorului, ca din 10 porunci din Decalogul Vechiului Testament, interpretându-le și analizându-le și defalcându-le, să scoată 601 porunci. Orice om din popor, oricât s-ar fi străduit să respecte toate acele porunci, toate acele opreliști și interdicții, nu putea să facă acest lucru, oricum cădea în câteva. Iar această cădere era folosită de către farisei ca să țină într-o stare de gârbovenie tot poporul, să le fie supus, să asculte de ei fără cârtire, pentru că ei știau legea, ei erau teologii, ei erau infailibilii, ei erau cei care trebuiau să iasă întotdeauna la suprafață – știm noi, după cum spune românul, ce iese la suprafață întotdeauna…

Însă, vine Dumnezeu, și nici măcar băgându-l în seamă cât de puțin, fără să-i ceară voie să facă acest lucru, o vindecă, o dezleagă pe femeie de această gârbovenie, iar apoi, când este luat Dumnezeu la rost – de ce a făcut acest lucru, și cu viclenie și cu lașitate este luat la rost – căci s-a-ntors căpetenia sinagogii către popor și a răspuns: ”Să veniți în alte zile să vă vindecați, nu în ziua sâmbetei”.

De ce folosește evanghelistul cuvântul ”a răspuns”? – pentru că el vorbea cu gândul lui. El vorbea cu gândul lui cel rău, și gândul cel rău îi cerea să ia atitudine, să se împotrivească. Este ceea ce citeam nu cu multă vreme în urmă – sindromul bicicleta.  Sindromul ”bicicleta” este o realitate foarte simplă: undeva la țară era un bărbat, care, într-o zi, având o problemă de rezolvat la oraș, și pe vremea aceea neexistând mașini încă, s-a gândit că prietenul lui, vecinul lui, are o bicicletă, și să0l roage să i-o împrumute să se ducă să-și rezolve problema. Acesta a fost gândul lui. Și s-a dus la vecinul său să-l roage. Mergând spre acesta, care nu știa nimic din ceea ce se întâmplase, de problema respectivă pe care o avea omul acela, gândul a început să îl macine: ”Da dacă nu vrea să mi-o împrumute?” Și el a răspuns gândului: ”Păi cum să nu vrea să mi-o împrumute? – doar îs prietenul lui… Nu i-am cerut mare lucru. I-am cerut o bicicletă, nu o s-o stric, o să am grijă de ea, mă duc până la oraș și mă-ntorc.” Și gândul cel rău a continuat: ”Dar totuși, dacă nu vrea să ți-o dea – fără alte argumente: nu vrea să ți-o dea?” Și iar a-ncercat el să răspundă la gândul acesta rău, și după ce s-a ambalat așa el singur, până a ajuns la vecinul său. Și deschide acela poarta, și în loc să îl salute, omul cu problema, s-a răstit la vecinul său și i-a spus: ”Ști ceva, nu-mi trebuie bicicleta ta, să ți-o ții, dar din momentul ăsta, nici  nu-mi mai trebuie!” – Acesta-i sindromul bicicleta: oameni care se ambalează singuri, oameni care răspund gândului cel rău pe care-l trimite Satana, răspund cu un alt gând rău, și din aceste gânduri se naște o discuție și o problemă și o realitate care n-are absolut nici o legătură cu adevărata realitate.

Deși conducătorul acesta al sinagogii, teologul din vremea aceea, a răspuns gândului său cel rău, cu alt gând rău, hulind pe Dumnezeu, care-i vindecă pe oameni de neputințele lor, desconsiderându-i pe oameni spunându-le: ”Veniți în altă zi să vă vindecați”, știind că vindecări sau de vindecări nu vor avea parte, și împotrivindu-se lui Dumnezeu care săvârșește minuni.

Însă Hristos îi răspunde omului încurcat în propriile-i gânduri și în propriile-i răutăți, îi răspunde simplu lui și celor de un gând cu el: ”Oare în zi de sărbătoare, animalul pe care-l ai (și folosește Hristos câteva exemple), averea ta, bunul tău dacă îi e sete – nu-l dezlegi să-i dai apă?” Ajunseseră evreii ca în zi de sabat, n-aveau voie să facă mai mult decât 2000 de pași. 2000 de pași însemnau 1000 de m, un km. Și deaceea, în toate comunitățile sinagoga era în centrul comunității, la o distanță de maximum 500 m de cea mai îndepărtată casă. Deci satul era în așa fel format încât de la ultima casă până la sinagogă erau maxim 500 m. Dacă era un sat mai mare, se făceau mai multe sinagogi – cum era de exemplu și la oraș. Și n-avau voie oamenii să facă mai mulți metri decât să se ducă până la sinagogă și să se întoarcă acasă. Așa interpretaseră teologii evrei Legea lui Dumnezeu – care nu spune nimic nici de pași, nici de metri, nici de distanțe, ci spune: cinstește ziua Domnului.

Și Hristos se folosește de adăpatul acesta al animalelor; să iei animalul și să-l dezlegi și să-l duci la adăpat, înseamnă să pășești alături de animalul tău. Și spune: oare nu faceți acest lucru? Păi dacă faceți acest lucru față de animalele voastre, cu atât mai mult omul – care este chip al lui Dumnezeu – nu trebuie ajutat oricând are nevoie? Și le-a închis gura ”cunoscătorilor”, și ”teologilor” și mândrilor și s-a bucurat tot poporul de învățătura lui Hristos și L-au slăvit pe El că era Fiul lui Dumnezeu întrupat – Care a venit să vindece pe om de toată gârbovenia și să-l readucă, să-l recreeze pe om și să-l readucă la statura lui de fiu al lui Dumnezeu, dar nu numai un fiul al lui Dumnezeu prin creație, ci de data aceasta prin Hristos, să-l facă fiu al lui Dumnezeu după har.

Ce importanță are pentru noi această întâmplare de acum 2000 de ani? Noi ne aflăm acum într-o perioadă în care, luminați fiind de Dumnezeu cel Bun, am renunțat la gârbovenia ereziei, ne-am îngrădit de ea, și ne străduim să ne dobândim mântuirea.  Cum zice Sf. Ap. Pavel: ”cu timp și fără timp”, adică nemaibăgând de seamă oboseala, și grijile și ispitele, și durerile, și bolile ce se abat asupra noastră, ne străduim să aducem lumină acolo unde Satana a împrăștiat întuneric, pentru ca să ne putem mântui.

Toți cei care ne-am îngrădit de erezie, ar trebui să avem ca și gând principal în mintea și-n inima noastră acesta: cum să-l ajutăm pe aproapele nostru să se izbăvească de gârbovenia ereziei, a neputinței, a științei, a păgânătății în care este. Și desigur, mai ales într-o perioadă de post cum este acum, apar și tot felul de ispite.

M-a rugat cineva ieri-alaltăieri, să apun astăzi un cuvânt despre ceea ce s-a-ntâmplat la Schitul Rădeni. Nu pot spune mare lucru despre ce s-a-ntâmplat acolo, pentru că n-am fost prezent. Însă ceea ce m-a durut pe mine, nu neapărat personal, m-a durut așa ca situație – acum peste un an de zile, era că atunci când ne întâlneam în sinaxe cu părinții din toată țara, unii părinți, puțini părinți, participau la sinaxă, aveau următoarea atitudine: Nu ne interesează teologia, nu ne interesează răspunsuri la probleme de credință, ne interesează doar problemele pastorale. Avem oameni care s-au îngrădit de erezie, trebuie să fim alături de ei – să-i cununăm, să-i botezăm, să le facem sfeștanii,   să-i îndrumăm duhovnicește, însă în problemele de teologie, nu ne băgăm. Această atitudine este pe de o parte pozitivă, că cine nu se pricepe, cine nu știe, cine nu poate, cel mai sănătos este să nici nu se preocupe de așa ceva.

Însă pe de altă parte, ecumenismul este o încrengătură de atâtea erezii care au la rândul lor atâtea consecințe și atâtea ramnificații (că nu degeaba îi spune: ”teoria ramurilor”), nu numai pentru faptul că consideră că toate ereziile împreună formează un copac și acesta ar fi biserică, ci și pentru faptul că este o erezie extrem de încâlcită. Și atunci, atât clerici, cât și mireni citind despre dreapta credință, fiecare după puntință, după măsură, automat se nasc în mintea oamenilor niște întrebări. Și oamenii, născâdu-se aceste întrebări în mintea lor, se duc la povățuitorii duhovnicești să-i întrebe: ”Eu ce să înțeleg – care-i realitatea, care-i adevărul?” Ori dacă povățuitorii duhovnicești pleacă de la principiul că n-o să răspundem, în loc să fie clar, să fie lumină, să fie adevăr, se naște confuzie. Iar pe teren de confuzie, Satana întotdeauna construiește o ispită din ce în ce mai mare. (16,42)

Ce vreau să spun? – În istoria Bisericii, la fiecare generație de Sfinți Părinți, cei din generația prezentă se străduiau 100 % să fie continuatori ai celor dinainte. Să nu lase nimic deoparte din Tezaurul credinței, să nu adauge nimic nou, neortodox la acest Tezaur,  și ceea ce-au moștenit, să poată da curat, mai departe. Și așa s-a născut teologia Bisericii.

Ca să putem înțelege astăzi, la 2000 de ani de la venirea lui Hristos ce înseamnă Învățătura Bisericii, cel puțin trebuie să luăm învățătura celor mai mari, mai cunoscuți, mai prolifici Sfinți Părinți, să-i citim, să-i analizăm, iar concluzia pe care o tragem trebuie să fie bazată pe ceea ce învață Sfinții Părinți adunați la Sinoadele Ecumenice.

Expresia aceasta pe care am auzit-o în ultima vreme: ”eu asta am înțeles”, sau ”părerea mea este că…”- acolo nu-i ortodoxie. Când începi așa să pui problema: ”eu asta am înțeles”…, uiți că de fapt s-ar putea să nu fi-nțeles cum trebuie.

Problema se pune așa: ”Oare am înțeles eu bine că este așa?”, ”Oare cuvântul acesta și învățătura aceasta este așa cum învață Biserica de-alungul istoriei ei?”

Un teolog latin ca și origine, pe nume Vicențio de Lerini spunea în secolul V ce este Ortodoxia. Că noi când discutăm cu sectarii, ei ne spun: ”Unde găsiți voi în Noul Testament cuvântul Ortodoxie?, De unde-ați apărut voi, cine sunteți voi, din moment ce ea nu este menționată în Noul Testament? – Ce-i aia ortodoxie?” Și Vicențio de Lerini spune așa: ”Ortodoxia, este ceea ce s-a crezut întotdeauna, pretutindeni și de către toți.” Adică este acea credință care are rădăcini în gura cea nemincinoasă (adică plină de adevăr) a lui Hristos și este propovăduită de către Sfinții Apostoli și de către urmașii lor, din generație în generație. Asta e ortodoxia.

Și atunci, să analizez doar o idee: M-a sunat cineva și mi-a spus: ”Părinte, noi credem că în potirul ecumeniștilor nu mai este Hristos, ci acolo este Satana. Pentru că avem noi câteva citate pe care le-am găsit, în care se spune că în potirul ereticilor, este Satana. Într-adevăr, sunt Sfinți Părinți care au afirmat acest lucru, dar s-au referit la eretici care fuseseră condamnați, anatematizați de către Biserică, caterisiți, și-au pierdut preoția, acolo nu mai era decât pâine și vin – nu se transforma pâinea și vinul în Satana, era pâine și vin obijnuit, dar datorită credinței eretice a lor și a lipsei lor de preoție după ce fuseseră caterisiți și anatematizați,  ceea ce făceau ei era o lucrare în care nu se mai implica Duhul Sfânt, ci se implica Satana, a cărui învățătură ei o propovăduiau.

Deci a spune că bieții ecumeniști nu mai săvârșesc Taine și-acolo nu mai există trupul și sângele lui Hristos, înseamnă că la Sinoadele Ecumenice, când se adunau Sinții Părinți, ei se adunau degeaba – dacă gândim așa…

Dacă un eretic când a căzut în erezie, în clipa în care a căzut în erezie și-a pierdut preoția, și-a pierdut harul, și devine un mirean, nu mai are sens ca Biserica să adune ditamai sinodul și să facă un sinod care să-l condamne și să-l caterisească pe acela – dacă harul s-ar lua așa, automat. Există o învățătură – am mai spus-o și cu altă ocazie – papistașii spun că harul este supraadăugat: vine și se pune deasupra omului. Ei spun că Dumnezeu a creat pe om din pământ, ceva suflet și apoi a pus harul peste el. Harul nu face parte – zic ei – din ființa omului, nu se întrepătrunde cu omul. (21.37)

Sf. Ap. Pavel, vorbind despre har, spune că el se întrepătrunde cu omul mai adânc și mai bine decât se-ntâmplă în toate încheieturile trupului omului. Când vorbim de-o încheietură vorbim de două părți ale corpului care acolo se unesc – prin acea încheietură. Și ne spune că Cuvântul lui Dumnezeu pătrunde MAI ADÂNC decât acest tip de încheietură.

Ei, dacă nu este nevoie de un sinod ca cineva să fie chemat, întrebat, combătut, și dacă nu se leapădă de erezie – atunci caterisit și anatematizat, înseamnă că n-am înțeles de fapt ce este Biserica. (22.23)

Biserica nu este inchiziție care de-abea așteaptă: ai căzut? – pac!: tăiat capul. Ai greșit: imediat… Biserica vrea mântuirea tuturor! Biserica vrea mântuirea și a ereticilor! Ereticii nu vor mântuirea prin Biserică… Și-atunci singura autoritate în Biserică – e foarte simplu să spunem noi: ”Noi avem adevărul, ceilalți sunt niște lepădați de la fața lui Dumnezeu, și-am terminat!” Păi nici într-o familie nu-i așa: când copilul greșește și te supără, chiar dacă-i spui în momentul acela, eu știu, sub imperiul mâniei un cuvânt greu că: ”nu mai ești copilul meu”, oricum rămâne copilul tău. Poți să spui de mii de ori. Îl doare, îl afectează, dar copilul tău va rămâne pentru totdeauna.

Anumite realități care sunt fundamentale, nu se pot schimba când vrem. Ori Biserica este condusă de Hristos. Oricât de mulți eretici ar fi, oricât de răi ar fi, oricât de mare prigoană ar dezlănțui asupra poporului drept-credincios, nu aceștia conduc Biserica. Când este prigoană mare în Biserică, scopul lui Hristos este unul singur: să-i facă pe cei bine-credincioși să ajungă mărturisitori și mucenici. Cei mai mulți mucenici în istoria Bisericii au fost în epocile de cumplită prigoană. CUMPLITĂ PRIGOANĂ! Și-atunci, dacă cineva ia o carte de la un Sfânt Părinte, și citește, și citește o epistolă pe care a scris-o un Sfânt către cineva, dar nu-l interesează când a scris-o, la ce problemă se referea, în ce an a scris-o, cui i se adresează, cine este cel căruia i se adresează, ce problemă avea respectivul, n-a înțeles nimic atunci… Sau va trage niște concluzii greșite.

Tot Noul Testament este o sumă de scrisori. Câți dintre noi știm de ce s-a scris Epistola I către Corinteni? O citim, e frumoasă, vorbește de dragoste, dar ca orice scrisoare, ea are un motiv pentru care a fost scrisă. Că Sf. Ap. Pavel nu avea atâta de mult timp liber încât toată ziua să scrie scrisori. Când a fost nevoie, atunci a scris aceste scrisori, chiar și în temniță fiind. Ei, această scrisoare a trimis-o fiindcă în Corint, a apărut o problemă: un băiat care trăia în desfrâu cu propria lui mamă.  Problema nu era numai aceasta, ci că cei care conduceau biserica din Corint, comunitatea locală de acolo, n-au luat atitudine față de acest tânăr, nu l-au oprit de la împărtășanie, și considerau că lucrurile sunt firești. Și Sf. Ap. Pavel ia atitudine, aflând, îl ceartă pe acela pentru fapta lui, arată ce este cu adevărat dragostea prin imnul acela din I Corinteni capitolul 13, iar l a vre-o 2-3 ani după aceea când a scris Epistola a II-a către Corinteni, în ea manifestă mulțumirea și recunoștința față de Dumnezeu că problema fusese rezolvată, primiseră păcătoșii canon de pocăință, renunțase la fărădelegile lor, s-au întors în sânul Bisericii, și Biserica a continuat să meargă pe calea Evangheliei.

Deci dacă ști de ce a fost scrisă scrisoarea, cui a fost adresată, ce problemă trebuia să rezolve, automat când o citești, altfel o-nțelegi. Așa e și cu operele Sfinților Părinți: nu putem citi o pagină și să ni se pară că am înțeles tot ce gândește și a scris Sfântul respectiv.

E nevoie să facem în continuare așa cum fac părinții aghioriți: Pe mine m-a impresionat când am fost în Sf. Munte de fiecare dată la Părintele Hariton, are o masă într-o cameră acolo, într-un fel de salon, și pe masa aceea e plin de cărți. Și toate sunt deschise la o pagină sau alta, și Părintele în fiecare zi, 4-5 ceasuri își alocă pentru a studia ceea ce scrie acolo. Și odată pe săptămână, o dată la două săptămâni, o dată la 3 săptămâni, când este nevoie, se adună și ceilalți părinți care și ei fac același lucru și citesc, și se roagă ca să înțeleagă ce citesc, și după ce se adună ca să zic așa, o cantitate mai mare de informație teologică, se adună părinții în Sinaxă să vadă dacă au înțeles bine ceea ce au citit. Și din împreună-sfătuirea unuia cu celălalt, din analiza a ceea ce scrie acolo față de ceea ce scriu alți Sfinți Părinți, și de ceea ce a hotărât Biserica prin sinoadele ei ecumenice, numai atnci și numai atunci, trag o concluzie ca unii care sunt și cu toții suntem – învățăcei ai Sfinților Părinți. Nu suntem de talia lor, nici pe departe nu suntem de talia lor. Ci învățăm de la ei, și când vedem că am greșit ceva ne rugăm lui Dumnezeu să ne lumineze și ne retragem, eu știu, vre-o afirmație greșită pe care-am făcut-o, și ne cerem iertare, și ne sfătuim să nu mai facem, și continuăm să fim în această stare de învățăcei, că altfel propria mândrie ne va gârbovi și ne va îndoi și ne va apleca nu numai până la pământ, ci până la iad. Crezându-ne că ne înălțăm și că știm, putem ajunge în fundul iadului.

Știm un singur lucru – unul și nimic mai mult: că-L iubim pe Hristos, așa, în neputința asta, și că vrem din tot sufletul și cu tot dinadinsul să ne mântuim. Nu știm cum o să se-ntâmple lucrul ăsta, nu știm cum o să rezistăm la toate ispitele care o să vină peste noi, dar avem nădejde că Hristos din capul Bisericii o să ne-ajute, pentru că Hristos știe că n-am intrat în lupta asta din alt motiv decât pentru că vrem să ne mântuim.

Și mântuirea nu este așa cum vrem noi, cum o considerăm noi, cum ni se pare nouă că este ea. Ci mântuirea este acea cruce pe care trebuie să ne-o asumăm, și asumându-ne-o, să murim împreună cu Hristos ca să și înviem împreună cu El. Acesta este mesajul Evangheliei de astăzi.

Oricine ar striga și ar împrăștia cu venin în stânga și-n dreapta, noi trebuie să ascultăm de Hristos. Și să nu uităm că mărturisirea de credință ”vine la pachet” ca să zic așa, cu o viață curată, cu o viață de rugăciune, cu o viață de spovedanie, cu o viață de căință. Că altfel, poate ajunge omul să creadă că el Îl mărturisește pe Hristos, și și cu Hristos să se întâlnească față către față, i-ar spune: ”taci Hristoase, eu vorbesc acum”. Cam așa sunt cei care nu mai au loc de acuze în stânga și-n dreapta.

Șeful, conducătorul sinagogii, nici nu s-a uitat la Hristos… Și Hristos era în fața lui. S-a uitat către popor, așa zice evanghelistul, și răspunzând, a zis către popor, nici nu L-a băgat în seamă pe Hristos… că el știa(…) că era oficial, el avea dreptul să vorbească, de el ascultau toți… Și ce spune evanghelistul în final?: că s-a bucurat tot poporul (adică acel popor pe care-l considera conducătorul sinagogii că-l are sub puterea sa, poporul s-a bucurat de minunile făcute de Fiul lui Dumnezeu și L-a slăvit pe Acesta.

Deci cei care cinsideră că ei știu, ei pot, ei vor, și așa mai departe, și pun propriul ego în locul crucii lui Hristos, aceștia nu merg bine. Noi să învățăm din evanghelia de astăzi că Hristos ne vrea drepți, dar drepți nu cu nasul pe sus, drepți privind către cer, privind către El, privind către Crucea lui Hristos, și adâncit, de câte ori avem ocazia, în analiza și în studiul și în cercetarea Tezaurului de credință pe care ni l-au lăsat Sfinții Părinți.

Toți avem ispite. Dacă n-am avea ispite, ar fi clar din start că lupta în care am intrat e o luptă falsă. Avem ispite pentru că ne bubuie satana din toate părțile. Trebuie să rezistăm. Că nu rezistăm cu puterea noastră. Suntem doar niște bieți gârbovi. PUTEREA ESTE A LUI HRISTOS. Și n-o să trebuiască să facem altceva decât să ne punem nădejdea în El. Și El o să vină să ne dea mâna, să ne ridice, să ne îndrepte, să ne binecuvinteze, și să ne mântuiască, amin !”

 

Slavă lui Dumnezeu pentru toate !