Să ne fie de folos !

Slavă lui Dumnezeu pentru toate !

Download “2018.09.23-predica_Pr._Ciprian_Staicu.mp3” 2018.09.23-predica_Pr._Ciprian_Staicu.mp3 – Downloaded 71 times – 24 MB

 

”În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh!

Iubiți credincioși, Evanghelia pe care tocmai am citit-o, se intitulează: ”Pescuirea minunată”, una dintre cele două pescuiri minunate de care ne amintește Sf. Evanghelie, aceasta fiind înainte de Învierea lui Hristos, iar cea care a avut loc după Învierea lui Hristos, când Domnul li s-a arătat ucenicilor la Marea Tiberiadei, are un amănunt foarte interesant pe care o să-l folosesc în cuvântul de astăzi – faptul că atunci au pescuit 153 de pești mari (așa ne spune evanghelistul), iar conform Sfântului Ioan Gură de Aur, acești 153 de pești mari, adică în afară de cei mici, reprezintă cele 153 de popoare pe care le-au evanghelizat cei 12 apostoli. Începând din orientul îndepărtat, jumătate de Asia ca să zic așa, toată Europa, până în spania – unde a ajuns Sf. Ap. Pavel, iar la sud, până în nordul Africii, în Egiptul de astăzi. Însă referitor la ”Pescuirea minunată” pe care o evidențiază Evanghelistul Luca, vreau să accentuez 3 elemente:

Primul dintre ele este faptul că Mântuitorul, la o oră nepotrivită pentru pescuit, adică undeva între dimineață și prânz, când pescarii nu își întind mrejele pentru a pescui pentru că nu este momentul potrivit, și cel mai potrivit este undeva în timpul nopții spre dimineață, când și peștilor le este mai multă foame și pot fi prinși mai ușor, Mântuitorul îi spune totuși lui Petru – Simon pe vremea aceea îl chema – îi spune, totuși să depărteze corabia de la uscat, să lase îndeletnicirea normală pe care o făcea atunci – aceea de a-și curăța mrejele de după pescuitul de noapte, și să se ducă dinnou să pescuiască. Iar cuvântul cu care începe Hristos este: ”Mână” sau ”du-o la adânc.” Acest ”du-o la adânc” – ne spune Sf. Maxim Mărturisitorul – că este o invitație pentru oricare dintre noi să nu rămânem la stratul de dinafară ca sa zic așa, al credinței, ci, să ne adâncim în tainele credinței, iar această adâncire de face prin rugăciune, prin smerenie, prin citirea cărților sfinte, prin citirea operelor Sfinților Părinți, cu alte cuvinte, să avem o viață de creștini vie, nu doar superficială, așa cum li se spune: ”creștini de duminică” sau ”creștini doar din an în Paști”. Lucrul pe care vreau să-l subliniez este că Mântuitorul îi scoate pe apostoli din ocupația lor obijnuită de la acel ceas al zilei, și îi trimite dinnou la pescuit. Iar ei, fac ascultare de EL. Ceea ce este important aici este că au făcut ascultare fără să cârtească, cu toate că știau că nu este momentul potrivit pentru pescuire. Și s-a-ntâmplat minunea respectivă, și-au prins foarte mult pește, și, după ce au prins peștele respectiv, Petru se întoarce către Hristos și-I spune: ”Du-te Doamne de la mine, că sunt om păcătos!”

Acesta este al 2-lea punct, legat de primul:  – cel care face ascultare de Dumnezeu ajunge într-un punct în care își dă seama că această ascultare a venit cu rodul ei cel mai de seamă, și rodul acesta cel mai de seamă este prezența lui Dumnezeu în inima și în viața celui care ascultă de El. Există două tipuri de ascultare: Ascultarea de Dumnezeu și ascultarea de Satana. Însă, ascultarea de Satana, de foarte multe ori ia chipul ascultării de Dumnezeu, la suprafață așa pare, că faci ascultare bună, însă acea ascultare, dacă nu are rodul ei (să-L aducă pe Dumnezeu în inima omului, să aducă Adevărul în inima omului și pe buzele acestuia), înseamnă că nu a fost de la Dumnezeu. Iar ceea ce este specific nouă, cei care ne-am îngrădit de erezie, este că nu am vrut să ascultăm de cei pe care Satana i-a inspirat să falsifice învățătura lui Dumnezeu, ci, cu toată jertfa și cu toată suferința, și cu toată blamarea, și cu toată prigoana, am preferat să ascultăm de Dumnezeu, așa cum ne vorbește El în Sfânta Evanghelie, în Sfintele Scripturi și prin Sfinții Părinți ai Bisericii. Și pentru că omul ascultă de Dumnezeu, Dumnezeu se sălășluiește în inima lui, și omul simte că inima lui, ca niciodată, s-a umplut nu de ceva din lumea aceasta care vine, trece și lasă doar o urmă a prezenței, ci s-a umplut de Dumnezeu, și inima aceasta este fericită.

Iar în finalul Evangheliei de astăzi, Mântuitorul, îi spune lui Petru, că ”de azi înainte, vei fi pescar de oameni”.  Cu alte cuvinte, îi dă o nouă misiune, îi dă un nou sens al vieții, sens pe care-l primesc toți cei care ascultă de Dumnezeu, nu ascultă de Satana ci ascultă pe Dumnezeu, vine Dumnezeu în inima lor, și inima aceasta se transformă și primește o nouă misiune, de fapt, de actualizează misiunea pe care a primit-o de la început – aceea de a păși cu curaj, și fără teamă, spre Împărăția lui Dumnezeu. Și ca să se vadă că această misiune pe care noi o primim de la Dumnezeu de care noi ascultăm este o misiune care ne transformă cu totul, ne face să putem ajunge dumnezei prin Har, este și faptul că lui Simon, iată îi schimbă numele Mântuitorul, și-i spune: ”Iată, de astăzi te vei numi Petru”.  Deci iată, pornind de la o ascultare cu discernământ – adică având fundamente în Sfânta Scriptură și la Sfinții Părinți, ascultăm de Biserică, ascultăm de învățătura Bisericii, ascultăm și urmăm jertfa pe care și-au asumat-o ucenicii și mărturisitorii lui Hristos, și făcând așa, Dumnezeu se sălășluiește în inimile noastre, și Dumnezeu ne arată, ne luminează care este misiunea noastră în această lume, și ce trebuie noi să facem spre slava Lui și spre mântuirea noastră.

Iar ca să înțelegem mai bine CE înseamnă această Cale, a ascultării adevărate, vreau să vă istorisesc pe scurt ceea ce am citit ieri, și l-am rugat și pe Părintele Sava Lavriotul să-mi confirme că este o istorisire adevărată și mi-a spus că știa de mulți ani de această istorisire de care noi însă, nu am aflat niciodată la teologie. Noi, la facultățile de Teologie Ortodoxă, învățăm multe lucruri, însă în proporție de peste 90%, aceste lucruri care se predau acolo, din ce în ce mai mult, nu sunt ortodoxe, iar lucrurile importante care sunt fundamentale pentru mântuire, nu se spun.

Cu toții știm că în 29 mai 1453, a căzut Constantinopolul sub turci. Și, toți am auzit că de-atunci, acea biserică, Sfânta Sofia,   cea mai mare biserică construită în creștinătate, făcută de împăratul Iustinian, acea biserică nu a mai fost folosită pentru slujirea Sfintei Liturghii, iar apoi, de-alungul istoriei, a ajuns geamie pentru turci, iar la ora actuală este muzeu, iar o hotărâre de acum câteva zile a justiției din Turcia a stabilit că, cu toate că în ultimele luni s-au mai citit rugăciuni musulmane pe-acolo, totuși, ea să rămână muzeu, să nu fie transformată dinnou în geamie.

Acuma să vă spun cum e cu justiția duhovnicească: În anul 1919, deci după terminarea primului Război Mondial, în momentul în care 2 divizii ale armatei grecești se îndreptau prin Marea Neagră către peninsula Crimeea, într-o misiune care le fusese încredințată, iar la bordul unuia dintre vapoarele respective se afla și un Preot pe nume Elefterie, un părinte grec, au ajuns și pe țărmul Bosforului, acolo unde se află Istambulul de astăzi, Constantinopolul, cetatea lui Constantin, construită de către Sf. Constantin cel Mare. Și, pentru că dorința și dorul cel mai mare al grecilor de câteva sute de ani este ca în Sf. Sofia din nou să se facă Sfânta Liturghie, Părintele Elefterie, cuprins de un dor față de Dumnezeu, și știind că misiunea lui de preot este aceea de a sluji Sfânta Liturghie, s-a hotărât să se ducă în Sf. Sofia, care era geamie pe vremea aceea, să facă Sfânta Liturghie. Când au auzit soldații de pe nava unde se afla și Pr. Elefterie, s-au înspăimântat, pentru că își dădeau seama că această îndrăzneală – numai îndrăzneala ca idee – putea să provoace foarte mult pe turci, însă,  așa cum Dumnezeu, că în momentul acela al istoriei, după primul Război Mondial, când turcii au făcut parte dintre națiunile învinse, aceștia erau – ca să zic așa mai pe românește – cu botul pe labe, și nu prea îndrăzneau ei să facă mult. Și l-a întărit Dumnezeu pe Pr. Elefterie, și-a luat o gentuță cu cele necesare, și cu o barcă cu 4 soldați, s-a dus, au acostat pe malul Bosforului, și s-adus la Sf. Sofia dis-de-dimineață, au intrat înăuntru, s-a dud în Sfântul altar – acolo unde există până-n ziua de astăzi Sfânta Masă – a desfăcut în fața Sintei Mese respective care, fusese pângărită de către turci, odată cu cucerirea Constantinopolului, a desfăcut o măsuță pliantă pe care o adusese cu el, a pus Sfintele Vase pe acea măsuță, și a dat binecuvântarea mare pentru începerea Sfintei Liturghii. Era dis-de-dimineață, erau doar ei în biserica Sfânta Sofia, și, au început Sf. Liturghie, și, ușor-ușor partea de început, Liturghia catehumenilor, cu Apostol, cu Evanghelie, cu tot ceea ce este necesar.  Și, încetul-cu-încetul, s-a adunat lumea. Și veneau turcii, la geamie, să se roage. Și venind ei acolo, au văzut un preot ortodox care săvârșea Sfânta Liturghie. Și atâta erau de șocați, încât nu puteau să spună nimic. Și s-a răspândit vestea ca un fulger în toată cetatea, în tot orașul, și au venit și greci, care locuiau acolo, cu lacrimi în ochi, să participle la Sf. Liturghie. Și Părintele în vremea Heruvicului a făcut și Proscomidia, neavând când s-o facă la început că începuse cu Sf. Liturghie, a făcut și Proscomidia, și a continuat. La vremea prefacerii Sfintelor Daruri, au îngenunchiat TOȚI în biserică, inclusive turcii. Și, totuși, spre finalul Sfintei Liturghii, au început să se audă niște zumzete așa… între ei. Părintele Elefterie i-a împărtășit pe cei 4 soldați cu care venise, după ce s-a-mpărtășit și el, a strâns repede Sfintele Vase, măsuța, a făcut otpustul (adică finalul Sfintei Liturghii), și, prin mulțimea de turci, s-a îndreptat spre ieșire. Când s-a-ntors către ei – ceea ce vă spun eu este mărturie scrisă, lăsată și pentru noi, generațiile de creștini care trebuie să învețe ce înseamnă curajul mărturisirii și asumarea misiunii în fața lui Hristos. Privirile turcilor erau deja pline de ură. Și, știind că merge ca la moarte, Părintele Elefterie a trecut printre ei. Câțiva au încercat să pună mâna pe el, însă, dintre ei s-a auzit glasul unui turc cunoscut ca un om de vază în cetatea Constantinopolului, care-a spus doar atât: ”Lăsați-i să treacă!”

Și au ieșit din Sf. Sofia, și s-au dus către barcă, și la un moment dat, din spatele lor a venit un turc, care luând un par, l-a ridicat, și a încercat să lovească în capul Părintelui Elefterie, acesta, din mila lui Dumnezeu s-a-ntors în clipa aceea, și l-a lovit parul respectiv în umăr,  însă, atât de tare, încât a căzut jos, și aproape că a leșinat. Ceilalți soldați (cei 4) l-au imobilizat pe turcul respectiv, l-au dezarmat – ca să zic așa – l-au luat pe brațe pe Părintele Elefterie, s-au dus cu toții pe nava care aștepta, și iată că la câteva sute de ani de la cucerirea Constantinopolului de către turci, un preot simplu, un preot al lui Hristos, a făcut ceea ce n-au putut sinoadele și episcopii, și întreaga Biserică, această îndrăzneală, ca în mijlocul a mii de vrăjmași ai lui Hristos, sp-L aducă pe Hristos dinnou în Sfânta Sofia, să se împărtășească cu Sfintele Taine, și să ne lase această pildă de curaj al mărturisirii. Iar partea cea mai frumoasă era că Părintele Elefterie era din Creta.

Cretanii aceștia, așa ca și oameni, din câte am citit, sunt foarte afierosiți – ca să zic așa – Domnului Hristos, oameni foarte curajoși, își asumă misiunea pe care o au foarte bine, tocmai deaceea Sinodul din Creta a avut loc acolo, pentru că încercau vrăjmașii lui Hristos să pângărească acest pământ, în care vegetația – ca să zic așa – virgină și aspră și uscată se combină cu niște frumuseți atât naturale cât și duhovnicești, rar întâlnite în lumea aceasta.

Deci iată, iubiți credincioși, ce înseamnă să fi apostol al lui Hristos – un preot simplu, un preot al cărui nume înseamnă libertate (elefteria înseamnă libertate), un preot care a îndrăznit să-L aducă pe Hristos  acolo unde nimeni nu-L mai aștepta pe Hristos să vină. Acesta este mesajul meu pentru noi toți – să-L aducem pe Hristos cu ORICE ocazie și în orice vreme a vieții noastre (cum zicea Sf. Ap. Pavel: ”cu timp și fără timp”), să-L aducem pe Hristos să fie prezent  ORIUNDE. Și Hristos să fie prezent și într-o cameră de hotel când noi ne ducem undeva într-o călătorie și dormim o noapte la un hotel anume, sau un motel (pentru cine-i mai sărăcuț), Hristos să fie adus de către noi să fie prezent în inima noastră și când călătorim cu trenul, sau cu mașina, sau cu vaporul. Ce frumos ne simțeam zilele trecute când atunci când binecuvântam mâncarea la masă ziceam: ”Doamne Iisuse Hristoase, binecuvintează și vaporul acesta!” – când mâncam în timp ce eram pe vapor, sau: ”Doamne Iisuse Hristoase, binecuvintează și insula aceasta!”.

Iubiți credincioși, TOATĂ LUMEA este a lui Dumnezeu. Dumnezeu i-o arată omului, iar omul trebuie să i-o aducă – ”Ale Tale, dintru ale Tale, Ție-Ți aducem de toate și pentru toate” – ca o jertfă euharistică, întreaga lume trebuie adusă lui Hristos. Asta este mărturia noastră.

Și am să închei – o să și scriem după-aceea cu acordul familiei respective un mesaj și pe situl prieteniisfântuluiefrem, însă, mă folosesc de acest moment, pentru – dacă tot v-am vorbit despre misiune, să vă și dau o misiune: acum o săptămână, una dintre fiicele mele duhovnicești, o tânără în vârstă de 28 de ani pe nume Diana, pe care unii dintre dvs care aveți televizor, poate ați auzit pe la știri, fiind undeva prin munți, cu niște prieteni, a avut un accident și în mod năpraznic a trecut la Domnul. Pentru că nu se mai spovedise de mult, nu se mai împărtășise de mult cu Sfintele Taine, pentru că avea și ea ispitele pe care le au tinerii din ziua de astăzi, este nevoie ca în această perioadă în care ea se pregătește – așa cum FIECARE dintre noi ne vom pregăti, adică vom aștepta, că pregătirea vine înainte de moarte, însă ne vom aștepta judecata particulară, pe care și ea o așteaptă acum, – este nevoie de multă rugăciune. Deaceea, deja am început câțiva, dar vreau să extindem lucrul acesta, că este datoria noastră a tuturor, v-aș recomanda și v-aș ruga, cine dorește, în fiecare zi, măcar o catismă din Psaltire să citim pentru sufletul ei, să facem câte un pic de milostenie pentru ea, că dacă noi facem așa, dumnezeu va rândui și la vremea la care fiecare dintre noi avem nevoie de sprijinul și de rugăciunea Bisericii – după ce vom trece din viața aceasta, va rândui Dumnezeu ca nici noi să nu fim singuri și să mergem la judecată numai cu faptele noastre, ci la faptele noastre cele bune, să se adauge și rugăciunea Bisericii, care poate chiar și din adâncurile Iadului să scoată câte un suflet. Nu știm ce se întâmplă cu ea, ce se va întâmpla cu noi, însă important este un singur lucru: că trebuie să ne mântuim.

Este CUMPLIT să ajungi în Iad. Citeam zilele trecute despre cineva care, bolnav fiind, a trecut în lumea cealaltă, și a fost în Iad și a văzut chinurile care sunt acolo, iar durerea și singurătatea și neputința și disperarea care este în Iad, nu este de dorit pentru nimeni. Toți oamenii trebuie să se mântuiască, însă ca ei să se mântuiască, este nevoie să-L slujească pe Hristos, să fie ai lui Hristos, să pescuiască acolo unde Hristos îi trimite să pescuiască, deaceea datoria noastră ca și fii și fice ale Bisericii luptătoare, suntem datori ca pentru roaba lui Dumnezeu Diana, trecută în Biserica cea triumfătoare, să ne rugăm ca Dumnezeu să-i facă parte de odihnă veșnică, și așa tânără și plină de viață și de bucurie și dornică de adevăr cum o știam, așa să fie și în veșnicie, alături de Hristos și de Sfinții Îngeri, și de toți Sfinții, iar Sf. Ioan Botezătorul ale cărui Sfinte moaște le avem aici (o părticică), le avem aici de față, Sf. Ioan a cărui pomenire, zămislire o prăznuim astăzi, să-i fie ocrotitor, și îndrumător, și apărător în calea pe care sufletul ei o are spre judecata lui Hristos, Amin!”

 

 

/