Să ne fie de folos !

Audiția on-line este limitată la maxim 45 minute, deci ultimele 9 minute ale predicii nu pot fi ascultate din sit, ÎNSĂ,

.

– PENTRU A PUTEA ASCULTA ÎNTREAGA PREDICĂ (ce are 54 minute), o puteți DESCĂRCA și apoi asculta ÎNTEGRAL de aici:

Download “2019.03.17_predica_pr_spiridon_rosu_la_duminica_ortodoxiei-1.mp3” 2019.03.17_predica_pr_spiridon_rosu_la_duminica_ortodoxiei-1.mp3 – Downloaded 121 times – 62 MB

Iată și transcriptul acestei predici:

.

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin!

Iubiți credincioși, traim astăzi împreună o sărbătoare bisericească aparte, scăldată într-o lumină cerească și învăluită de o bucurie duhovnicească pe care o pot cunoaște deplin și adevărat doar creștinii care s-au arătat biruitori asupra patimilor și păcatelor, care și-au răstignit trupul împreună cu patimile și poftele lui.

Așa cum știm, astăzi este Duminica Ortodoxiei, în care ne alăturăm Sfinților pentru a ne bucura împreună cu ei de biruința dreptei credințe a Bisericii asupra tuturor ereziilor și ereticilor care au uneltit împotriva ei de-alungul istoriei până acum.

Pentru a ne putea împărtăși de bucuria acestui praznic, am străbătut și noi un drum mai dificil, caracterizat prin post, înfrânare, rugăcuni, metanii, priveghere, lecturi duhovnicești, părăsirea grijilor lumești, spovedanii și alte nevoințe.

Sfinții Părinți au numit această călătorie a Sfîntului Post – ”prea cinstite zile”, adică ele se pot asemăna cu treptele care la capătul ostenelilor lor ar trebui să ne aducă curățiți de patimi, la cinstita zi a Învierii.

Luând mereu aminte la rugăciunile bisericești specifice perioadei Postului Mare, descoperim că fiecare dintre noi avem de dus în toată vremea un război nevăzut cu duhurile rele.

De la Sf. Efrem Sirul am aflat că trebuie necontenit să luptăm cu duhurile rele care ne ispitesc să alunecăm: la trândăvie, la grija de multe, la iubirea de stăpânire, la grăirea în desert și osândirea fraților pentru păcatele lor. Aceste duhuri rele sunt prezente peste tot și acționează foarte subtil prin sugerarea de gânduri rele.

Dacă omul nu este atent, nu ia aminte la el însuși, dacă nu are gândul la Dumnezeu și la faptele de mântuire, atunci gândurile rele sunt receptate de minte, sunt acceptate, consimțite, și apoi transpuse în fapte rele sau în cugete rele care de multe ori sunt ținute ascunse. Acestea când se repetă, sau dacă nu sunt spovedite, ori dacă sunt mărturisite superficial, fără căință, fără angajare în lucrarea faptelor bune, opuse, atunci păcatele devin patimi sau deprinderi rele care-l chinuiesc și-l slăbesc pe om timp îndelungat.

Dar trebuie să luăm aminte că nu numai cu aceste duhuri rele avem de luptat, ci cu toate celelalte duhuri rele care vor să ne abată de la Calea cea îngustă și ostenitoare care duce la sfințenie și la mântuire.

Într-o rugăciune din cadrul Liturghiei Darurilor mai înainte sfințite, noi cerem lui Dumnezeu: ”Dă-ne și nouă, Bunule, lupta cea bună să luptăm, calea postului să o săvârșim, credința nedespărțită să o păzim, capetele nevăzuților balauri să le sfărâmăm, și biruitori asupra păcatului să ne arătăm.”

Din acestea suntem învățați că fiecare creștin este dator să păzească întreagă și neschimbată dreapta credință a Bisericii. Sf. Cuv. Vincențiu de Lerini definea credința cea dreaptă ca fiind: ”Ceea ce s-a crezut întotdeauna, de către toți creștinii, în toate locurile.”

Sf. Ap. Iuda întărește același adevăr, zicând: ”Să vă luptați pentru credința care odată pentru totdeauna v-a fost dată Sfinților!”

Sf. Ierarh Ignatie Briancianinov caracterizează învățătura Bisericii noastre astfel: ”Ortodoxia este învățătura Sfântului Duh dată de Dumnezeu oamenilor spre mântuire. Ortodoxia este adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu și cinstirea Lui este închinarea omului la Dumnezeu în duh, și adevăr. Ortodoxia este preaslăvită de către Dumnezeu prin dăruirea harului Sfântului Duh a omului care slujește Lui cu adevărat. Unde nu este Ortodoxie, acolo nu este mântuire.”

Într-un simbol de credință al Sf. Ier. Athanasie – Patriarhul Alexandriei se arată: ”Cine dorește să se mântuiască, mai întâi de toate trebuie să păstreze credința apostolică sobornicească, pe care dacă nu o va păzi pe ea cineva întreagă și fără prihană, fără nici o îndoială, va fi osândit la iad.”

Duminica Ortodoxiei își are începutul într-un eveniment petrecut în Constantinopol în anul 843, când după o lungă perioadă de prigonire a creștinilor de către eretici, a fost restabilit solemn și definitiv – cinstirea Sfintelor Icoane. Aceasta s-a petrecut în vremea Sf. Metodie – Patriarhul Constantinopolului, a Sf. Teodora Împărăteasa, a Imperiului Roman de Răsărit.

Înainte de a intra în conținutul sărbătorii de astăzi vom arăta câteva lucruri legate de evanghelia care s-a citit la Sf. Liturghie. Această pericopă evanghelică a fost rânduită de Sfinții Părinți în această Duminică pentru că are legătură cu mărturisirea Ortodoxiei și cu cinstirea Sfintelor icoane.

Relatarea evanghelică începe cu chemarea lui Filip la apostolat. Auzind chemarea Domnului, Filip a lăsat totul și L-a urmat cu credință, plin de râvnă și de entuziasm. Dorind să-și împartă bucuria cu un prieten al lui, s-a dus și l-a căutat și l-a găsit pe Natanail și i-a spus: ”L-am găsit pe Mesia Cel făgăduit, pe Cel despre Care au scris Moise în Lege și proorocii – Iisus, fiul lui Iosiv din Nazaret.” Cei doi ucenici erau simplii, însă prin credință și curăția lor, aveau sensibilitatea necesară pentru a se apropia sincer de Hristos, adevăratul Mesia. Dar Natanael cunoștea scrierile profeților, de aceea, știind că Mesia va veni în Bethleem, ca urmaș al lui David împăratul, a avut o ezitare la auzul cuvintelor lui Filip. De aceea l-a întrebat cu o oarecare îndoială: ”Din Nazaret poate fi ceva bun?” La întrebarea aceasta, Filip nu a căutat să-l convingă cu argumente omenești, ci i-a adresat o scurtă și surprinzătoare invitație: ”Vino și vezi! Când Îl vei vedea, te vei convinge singur că Acela este Mesia, Fiul lui Dumnezeu cel vestit de profeți, Cel mult așteptat de toți credincioșii iudei.”

Natanail a acceptat să vină pentru a-L vedea pe Iisus pentru că era iubitor de osteneală și însetat de cunoaștere – zice Sf. Chiril Arhiepiscopul Alexandriei.

Să fim cu luare aminte că în cuvintele Apostolului Filip se descoperă o mare taină: Aici avem dovada pentru prima dată că pe Dumnezeu, credinciosul Îl poate cunoaște nu numai prin cuvânt – așa cum L-au cunoscut toți profeții și drepții Vechiului Testament. Ci de aici înainte apare noutatea extraordinară că prin întruparea Sa, credincioșii Îl pot cunoaște pe Dumnezeu și prin imaginea Lui, de persoană reală, având unite în sine două firi: dumnezeiască și omenească. Cu alte cuvinte, când Îl întâlnești pe Iisus Hristos, poți vedea cu ochi omenești chipul Fiului lui Dumnezeu întrupat. Deci de acum poți să Îl vezi pe Dumnezeu cu ochii tăi.

Acest adevăr – că Dumnezeu poate fi cunoscut și văzut cu ochi omenești – îl subliniază Sf. Ap. și Evanghelist Ioan: ”Ceea ce era de la început, ceea ce noi am auzit, ceea ce cu ochii noștri am văzut, ceea ce am privit și cu mâinile noastre am pipăit despre Cuvântul Vieții și viața S-a arătat și noi am văzut-o și mărturisim și vă vestim viața de veci care la Tatăl era, și care nouă ni S-a arătat” (Epistola I sobornicească a Sf. Evanghelist Ioan).

Porunca Vechiului Testament de a nu reprezenta o imagine a lui Dumnezeu era valabilă atâta vreme cât Dumnezeu era numai duh. Atunci era interzisă icoana lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu avea corp material.

Lui Moise i se poruncise să nu facă o asemănare a nici unui lucru ce există în cer, pe pământ, pe apă sau sub pământ. Aceasta era o poruncă valabilă câtă vreme Mesia nu venise pe Pământ și El nu putea fi văzut cu ochii pentru că era imaterial și indescriptibil. Ea a fost desființată împreună cu celelalte prescripții ale Legii Vechi, care au avut rol de călăuzire spre Hristos.

Însă în Legea Harului, Legea Noului Testament, porunca veche se desființează pentru că acum Fiul lui Dumnezeu se întrupează și persoana Lui are chip omenesc. Cel nevăzut devine văzut, de aceea poate fi reprezentat în icoană. Această reprezentare omenească a Mântuitorului prin icoană este importantă pentru că ea descoperă celor ce o privesc, legătura directă cu persoana sfântă pictată pe ea. Așa că cinstea adusă icoanei se transmite persoanei înfățișată pe ea – cum învață Sf. Ier. Vasile cel Mare.

Există o mare diferență între legătură pe care profeții Vechiului Testament au avut-o cu Logosul (persoana a 2-a a Sfintei Treimi), înainte de întrupare, față de legătura pe care apostolii au avut-o cu aceeași persoană a Fiului lui Dumnezeu după întrupare. Profeții L-au cunoscut numai prin cuvânt și într-o mai mică măsură, pe când apostolii L-au cunoscut pe Fiul lui Dumnezeu întrupat și prin cuvânt, și prin vederea chipului Său și prin toate faptele Sale minunate. Acest adevăr îl descoperă Însuși Mântuitorul când zice: ”Fericiți sunt ochii voștri că văd, și urechile voastre că aud, că adevăr vă grăiesc, mulți prooroci și drepți au dorit să vadă ce vedeți voi și n-au văzut, să audă ceea ce ați auzit voi și n-au auzit.” (Evanghelia de la Matei, cap. 13).

Pe cine au văzut apostolii încât să fie mai fericiți decât profeții? L-au văzut pe Fiul lui Dumnezeu întrupat. Același adevăr îl arată și Sf. Evanghelist Ioan în începutul evangheliei sale, unde zice: ”Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr.” Adică a devenit om, păstrând ceea ce avea firea dumnezeiască și slava cea veșnică. Din toate acestea se poate înțelege că baza teologică a pictării icoanelor Mântuitorului, este întruparea Fiului lui Dumnezeu pentru noi și pentru a noastră mântuire.

Omul care respinge posibilitatea de a reprezenta prn icoană pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, acela ajunge la rătăcirea că Iisus nu S-a născut pe Pământ sau a fost o închipuire, și deci mântuirea devine imposibilă.

Să revenim acum la textul evangheliei duminicale – și aflăm că în timp ce Natanael venea spre Iisus ca să-L vadă, Domnul l-a întâmpinat cu cuvintele: ”Iată într-adevăr israelit în care nu este vicleșug.” Prin aceste cuvinte Domnul Hristos caută să-l atragă pe Natanael spre credință, prin aceea că Dumnezeu fiind, deși luase fire omenească, cunoștea tainele adânci ale oamenilor.

Natanael nu era deloc preocupat de aceste cuvinte de laudă. Arătând că era lipsit de vicleșug și nu obijnuia să primească laudele altora. El dorea să afle de unde avea Iisus cunoștințe referitoare la el. Oare nu cumva Apostolul Filip i-a spus Domnului mai înainte cele despre persoana lui? De aceea Natanael L-a întrebat: ”De unde mă cunoști?” Răspunsul pe care Iisus l-a dat a fost ca o lumină cerească și un răspuns cu totul neașteptat: ”Mai înainte ca Filip să te fi chemat, te-am văzut când erai sub smochin.” De data aceasta Mântuitorul dezvăluie o taină pe care numai Natanael o știa. La care eveniment se referea Domnul zicând aceste cuvinte?

Cu mulți ani în urmă, pe când era prunc mic, Natanael se găsea cu părinții lui în Bethleem, tocmai în ziua în care ostașii trimiși de către Irod cel Mare veniseră să ucidă pruncii nevinovați între care, socotea tiranul, că era și viitorul Împărat al iudeilor vestit de magii din răsărit. Pronia lui Dumnezeu a făcut ca pruncul Natanael să poată fi ascuns la repezeală de părinții lui sub un smochin, așa încât a scăpat cu viață. El nu a fost martirizat ca și ceilalți prunci uciși de Irod, pentru că Dumnezeu rânduise pentru el o altă misiune – aceea de a fi pregătit și ales mai târziu să fie unul dintre cei 12 Sfinți Apostoli stâlpi ai Bisericii. Felul cum a fost ascuns sub smochin, și mai ales modul cum Dumnezeu l-a salvat în acele cumplite evenimente, l-au marcat profund, ajutându-l să devină credincios adevărat, plin de recunoștință față de Dumnezeu.

Acum înțelegem de ce cuvintele lui Hristos despre taina salvării lui de sub smochin l-au cutremurat ca un fulger. Și harul pe care l-a primit l-a ajutat să descopere, să creadă neîndoielnic că cel pe care Îl vedea și cu care vorbea este Însuși Fiul lui Dumnezeu întrupat. De aceea a exclamat plin de uimire: ”Rabi, Tu ești Fiul lui Dumnezeu, Tu ești Regele lui Israel.” Acum Natanael era absolut convins că Iisus este Dumnezeu adevărat după cum scrie psalmistul: ”Cel ce cerci inimile și rărunchii” – adică numai Cel ce este Dumnezeu prin fire poate să cunoască mai dinainte tainele cele mai adânci ale omului.

Natanael a spus că Iisus este ”Regele lui Israel”, al poporului evreu. Cînd spune că Iisus este regele lui Israel înțelege că El este Mesia Cel vestit de toți proorocii. Dar el arată că a depășit concepția greșită a iudeilor din acea vreme, anume că Mesia va fi doar un împărat pământesc și recunoaște în persoana lui Iisus din Nazaret pe Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Este foarte importantă această mărturisire de credință a ucenicului Natanael și este comparabilă cu mărturisirea făcută de Apostolul Petru – când acesta a zis: ”Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu” – cum citim în Evanghelia de la Matei, cap. 16. Dar dacă citim cu atenție, observăm că Sf. Petru a mărturisit credința abia după ce a auzit învățăturile Mântuitorului și a văzut minunile Lui. Apostolul Natanael, chiar înainte de a cunoaște învățăturile și minunile L-a mărturisit pe Iisus ca fiind Fiul lui Dumnezeu și om adevărat, ca Împărat al lui Israel.

Ierarhul Ilie Miniat Episcopul Calabritelor arată că această afirmare a credinței rostită de apostolul Natanael ”Rabi, Tu ești regele lui Israel” – este prima mărturisire clară a ortodoxiei. Cu siguranță că Apostolul Natanael a fost inspirat de Duhul Sfânt atunci când a făcut această mărturisire, pentru că nimeni nu poate spune că Domn este Iisus decât numai Duhul Sfânt (cum citim în Epistola I către Corinteni).

Sf. Ap. Ioan arată explicit că însuși scopul evangheliei sale este de a-i conduce pe cititori la această credință și mărturisire ortodoxă zicând: ”Iar acestea s-au scris ca să credeți că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, și crezând să aveți viață în numele Lui” (Evanghelia de la Ioan, Cap. 20). Aici mai trebuie să remarcăm un lucru: că mulți dintre martorii faptelor și cuvintelor lui Iisus erau socotiți în popor foarte religioși, adică mari împlinitori ai Legii lui Moise – aceștia erau fariseii, iar alții erau considerați mari specialiști în Sfintele Scripturi – aceștia erau cărturarii. Dar nici unii dintre aceștia n-au fost în stare să recunoască adevărata identitate a lui Iisus din Nazaret. Din ce motiv? – Pentru că nu aveau curăția lui Natanael. Prin fățărnicia și îngâmfarea lor, erau exact opusul lui Natanael – israelitul cel fără de vicleșug. De aceea conducătorii spirituali ai evreilor au rămas în afara adevărului și nu s-au mântuit.

Iubiți credincioși, acum, după această scurtă parte exegetică a evangheliei acestei Duminici, să încercăm să spunem câteva cuvinte despre tema sărbătorii de astăzi, adică despre Duminica Ortodoxiei.

Cea mai importantă caracteristică a societății omenești din vremea noastră este apostazia de la creștinism. Acest adevăr sumbru îl descoperă încă din vremea jumătății secolului al XIX-lea – Sf. Ier. Ignatie Briancianinov episcop de Stavropol. El scria astfel: ”Se împlinesc proorocirile Scripturii despre apostazia de la creștinism a popoarelor convertite de la păgânism.” Apostazia a fost prevestită de Sfintele Scripturi cu toată claritatea, și este o mărturisire a faptului cât de adevărat este tot ce s-a spus în Scriptură.

Sf. Ignatie a identificat semnul prin care apostazia poate fi înțeleasă și observată, cum progresează rapid în vremurile noastre. El zice că semnul apostaziei este viețuirea după Dumnezeu (adică a duce o viață în conformitate strictă cu poruncile Evangheliei va deveni foarte anevoioasă din pricina apostaziei generale).

Mulțimea apostaților intitulându-se și prezentându-se în aparență drept creștini, adică acea categorie largă de credincioși care cred că pentru mântuire este suficient să participi la slujbele Bisericii, să postești, să te rogi, să te spovedești și să faci ascultare totală și necondiționată de păstori), deci acești apostați îi vor prigoni cu atât mai lesne pe adevărații creștini. Apostații înmulțindu-se, îi vor împresura pe adevărații creștini cu nenumărate intrigi, vor pune nenumărate piedici în calea bunelor intenții de mântuire și slujire a Domnului. Ei vor lupta împotriva robilor lui Dumnezeu recurgând la forța autorităților de stat prin represalii și denunțuri, prin diverse uneltiri, amăgiri și prigoană feroce.

În vremurile din urmă – spune Sf. Ierarh – adevăratul creștin abia dacă va găsi vre-un adăpost îndepărtat și ascuns, pentru a sluji acolo, cu oarecare libertate lui Dumnezeu, și pentru a nu se lăsa antrenat de apostazie și apostați în slujirea satanei.

În zilele noastre, fenomenul apostaziei înțeles ca lepădare de ortodoxie se manifestă sub forme voalate și viclene, așa încât mulți dintre credincioși care cad victime acestor înșelări, cred în ignoranța lor că sunt ortodocși, că merg pe calea mântuirii.

Acești falși creștini se încurajează unii pe alții și se justifică în mersul lor pe calea cea largă ce duce la pieire, cu faptul că aproape toți ierarhii și păstorii merg pe calea cerută de conducătorii lumești. De aceea caută săși motiveze păcatele și nedreptățile printr-o așa-zisă necesitate de adaptare a bisericii la o lume ostilă, descreștinată.

Am să vă ofer câteva dovezi concrete pentru a înțelege ceea ce am afirmat. Cei ce astăzi sunt ortodocși numai cu numele, aud și citesc despre lupta sfinților mărturisitori care au suferit până la sânge pentru ca noi să avem o învățătură adevărată și un cult ortodox al Sfintelor icoane. Dar să încercăm să facem o comparație între felul cum s-au comportat Sfinții din vremea persecuției iconoclaste și felul cum se comportă astăzi falșii creștini în fața prigoanei ereticilor ecumeniști. Când primul patriarh eretic iconoclast Anastasie a ocupat tronul de Constantinopol, atunci creștinii din vremea aceea nu numai că au întrerupt orice comuniune cu el, și n-au vrut să se roage împreună cu el în biserică, dar au făcut un lucru mult mai îndrăzneț. Să luăm aminte că acest mincinos patriarh era purtătorul unei erezii nou apărute, deci încă necondamnate sinodal, și a fost înfruntat și mustrat cu asprime, chiar bătut și scos din biserică de femei ortodoxe, sfinte, care ulterior au fost chinuite și martirizate.

Punem și noi firesc întrebarea: care dintre așa-zișii creștini mai arată astăzi un astfel de zel atunci când Biserica este din interiorul ei atacată de ereticii necondamnați sinodal? Și care dintre ierarhii și preoții profesori care au deseori întâlniri cu ereticii, îndrăznesc să îi mustre pe eretici cu atâta fermitate și neclintire în Adevăr? Nimeni nu mai luptă astăzi ca și Sfinții din vechime, pentru că toți au fost amăgiți de ideologia toleranței religioase – care nu are nici un temei nici în Sfânta Scriptură, nici în scrierile Sfinților Părinți.

Falșii creștini care sunt ortodocși numai cu numele, merg astăzi pe o cale opusă decât calea cea îngustă a Sfinților. Ce fac ei astăzi? Ei deși constată că ierarhii impun prin hotărârile sinodale ereziile ecumenismului, dar pentru faptul că încă n-a fost condamnată de un sinod ortodox, atunci ei rămân sub ascultarea acestor ierarhi până când vor fi judecați. În felul acesta se laudă că ei merg pe o cale rațională, echilibrată. Dar aceasta este o mare înșelare! Pentru că acel preot, chiar dacă în sinea lui, sau chiar dacă public respinge ecumenismul, nu are nici un folos din aceasta, și va merge la judecată nu după credința lui individuală, ci va fi judecat conform credinței eretice a episcopului cu care a avut comuniune.

Creștinii înșelați de astăzi repetă aceeași greșeală pe care au făcut-o creștinii din vremea perioadei iconoclaste, înainte de Sinodul al VII-lea ecumenic (nu ecumenist!!! – n.r.). În urmă cu 1250 de ani creștinii înșelați care se temeau să întrerupă comuniunea cu episcopii eretici de frica schizmei, au așteptat zadarnic rezolvarea sinodală a problemei bisericești. Pentru că a urmat Sinodul eretic de la Hieria și a fost aprobat de 348 de episcopi, iar preoții înșelați și mulțime de popor au rămas pe mai departe în ascultare de eretici, cu dorința de a nu ieși din Biserică. Iar toți cei care au murit în acea stare și nu s-au pocăit, au fost socotiți la Judecata lui Dumnezeu ca vrăjmași ai lui Dumnezeu.

Dar oare câți dintre cei ce astăzi se laudă că cinstesc biruința Ortodoxiei sunt conștienți de acest adevăr?

Vedem cum astăzi mulți care se laudă zgomotos că ei participă la victoria Ortodoxiei, dar sunt prea orbi duhovnicește ca să recunoască că prin ceea ce fac sunt copărtași și vinovați de trădarea credinței ortodoxe pe care o fac ierarhii ecumeniști? Cum de nesocotesc ei avertizarea înfricoșătoare rostită de Sfinții Părinți – că vrăjmaș al lui Dumnezeu nu este doar ereticul, ci și cel care stă în comuniune cu el– zice Sf. Ioan Gură de Aur.

Să mai oferim un exemplu prin care să arătăm că pașii creștinilor de astăzi, fie nu înțeleg, fie nu le pasă de prigoana declanțată de ereticii ecumeniști asupra adevăraților ortodocși:

Înainte ca erezia iconoclastă să fie condamnată sinodal, deci în intervalul anilor 730-787, creștinii care s-au ridicat la luptă cu ereticii au fost foarte puțini, iar dintre credincioșii laici ai acelor vremuri, doar puțini au înțeles lupta lor și li s-au alăturat.

Arătăm pe scurt câte au pătimit de la eretici Sfinții Mărturisitori:

Pe Sf. Cuv. Ioan Dmaschin l-au acuzat în mod fals că ar fi sprijinit pe dujmanii împăratului eretic, de aceea l-au pedepsit și i-au tăiat mâna dreaptă. Apoi în Sinodul eretic l-au anatematizat și l-au numit batjocoritor mansur (care se înțelege câine). Pe Sf. Ierarh Gherman, Patriarhul Constantinopolului l-au izgonit din scaun, l-au judecat și l-au anatemizat la Sinodul eretic și l-au numit batjocoritor, închinător la lemne. Pe Sf. Cuvios Mucenic Ștefan cel Nou l-au arestat, bătut, exilat și în cele din urmă l-au ucis cu sălbăticie.

Pe alți Sfinți monahi, apărători ai Sfintelor Icoane i-au pedepsit cu scoaterea ochilor, tăierea mâinilor, zdrobirea capetelor, arderea în foc și alte pedepse au îndurat pentru că n-au vrut să se lepede de dogmele ortodoxe.

Dar să luăm aminte ce-au făcut în acea vreme cumplită ceilalți preoți și mulți credincioși din poporul neștiutor – au tăcut și s-au alăturat trădătorilor pentru că nu cunoșteau dreapta credință și pentru a scăpa de suferință. S-a împlinit astfel ceea ce a scris Sf. Grigore Teologul: În vreme de prigoană, prin tăcere Îl trădăm pe Dumnezeu.” Situația aceasta care s-a petrecut atunci, se repetă oarecum și astăzi cu diferența că ereticii de astăzi nu recurg la metodele violente aplicate de ereticii din trecut.

Majoritatea preoților de astăzi care nu recunosc că Sinodul din Creta a fost eretic, ne întreabă: ”Cum o să vă credem pe voi, preoții care ați întrerupt comuniunea cu ierarhii ecumeniști? – Oare voi care sunteți atât de puțini, sunteți mai deștepți decât miile de preoți care fac ascultare de ecumeniștii din Sinod?” Aceasta este o judecată lumească, greșită. Pentru că nici unul dintre Sfinții Mucenici și Mărturisitori din vremea prigoanelor eretice nu a avut o astfel de cugetare. Ci au arătat că în vreme de prigoană, mustrarea ereticilor și oprirea pomenirii ierarhului eretic este obligatorie pentru cel care vrea mântuirea.

Sf. Cuv. Mucenic Ștefan cel Nou nu a ținut cont de părerea miilor de preoți înșelați din vremea lui, ci s-a ridicat și a respins chiar singur hotărârea celor 348 de episcopi eretici adunați la Hieria. A preferat să-și sacrifice viața decât să accepte erezia iconoclastă care era impusă de Sinodul acela blestemat, tâlhăresc.

Dreptul acesta de a te ridica și a mărturisi și a apăra adevărul de credință în vremuri de prigoană, caută să-l anuleze ereticii ecumeniști în documentele Sinodului din Creta – unde scrie: ”Biserica ortodoxă condamnă orice tentativă de dezbinare a unității bisericii din partea unor persoane individuale sau a unor grupuri sub pretextul păstrării sau a unei presupuse apărări a ortodoxiei autentice – după cum mărturisește întreaga viață a bisericii ortodoxe, păstrarea credinței ortodoxe autentice este asigurată numai de sistemul sinodal – care constituie dintotdeauna în sânul Bisericii cea mai înaltă autoritate în aspecte de credință și reguli canonice.” În acest text se impun două învățături false și inacceptabile:

– Prima este că criteriul cel mai înalt în materie de dreapta credință nu este sistemul ierarhic sinodal, ci conștiința dogmatică trează a pleromei Bisericii. Această conștiință dogmatică trează este călăuzită de Sfinți, luminați de Dumnezeu. Această conștiință dogmatică a preoților, a monahilor, a laicilor, a validat hotărârile unor sinoade care ulterior au fost acceptate ca ecumenice (nu ecumeniste – n.r.), dar în alte situații a respins hotărârile altor sinoade considerate a fi la vremea lor ecumenice, și după aceea au fost clasate ca sinoade eretice.

– A doua învățătură greșită este afirmarea că episcopii adunați în sinod – mai precis doar patriarhii (pentru că numai ei au drept de vot) – sunt automat infailibili. Infailibili datorită funcției lor de conducere. Iar deciziile lor nu are nimeni dreptul să le conteste sau să le respingă. Această teorie episcopocentrică de tip papist a fost contrazisă de multe ori în decursul istoriei de Sfinții Mucenici și Mărturisitori care prin învățătura și acțiunea lor au răsturnat deciziile antiortodoxe ale multor ereziarhi și episcopi eretici aflați în comuniune cu ei.

În legătură cu învățătura dogmatică referitoare la cinstirea icoanelor: arătăm că ea a fost expusă clar și precis în hotărârile Sinodului al VII-lea Ecumenic (nu ecumenist – n.r.), apoi prin scrierile Sfântului Teodor Studitul. Din nefericire, pentru creștinii din Apus, explicațiile Sfinților Părinți răsăriteni au fost neînțelese. Cauza acestui eșec a fost intervenția pseudoteologilor franci. Ca să ne dăm seama cine au fost acești franci și ce rol au jucat ei în evoluția spre apostazie a creștinismului apusean, redăm un fragment dintr-o scrisoare pe care Sf. Bonifaciu o trimitea Papei Zaharia: ”Francii i-au îndepărtat din Biserica Galiei pe toți episcopii romani, până în anul 661. Și s-au făcut pe ei înșiși episcopi și administratori clericali. Acești barbari sunt mireni lacomi, clerici adulterini și bețivi care luptă într-o oaste înarmată până-n dinți și care cu propriile lor mâini îi ucid atât pe creștini cât și pe păgâni.” Cronicile spun că mulți dintre acești războinici franci care au devenit preoți erau analfabeți, încât ne dăm seama câtă teologie puteau să cunoască.

În toate țările din Apus, acest neam germanic al francilor a prigonit și uzurpat timp de 300 de ani toate posturile de conducere bisericească ce erau la început deținute de episcopii creștini ce aveau aceeași credință cu cea din Răsărit. Consecința a fost că romanii din Apus, care inițial păstrau credința cea dreaptă, au ajuns să fie șerbi și servitori pe domeniile feudale deținute de acești franco-latini. Astfel, dintre vechii romani ai Imperiului Roman de Apus, nici unul dintre ei n-au mai reușit să se mai ridice la treptele de ierarhi sau părinți bisericești, ci doar în unele cazuri izolate, au reușit să se ridice la treapta de sfințenie în categoria laicilor.

În anul 794, pseudo-teologii franco-latini au compus cărțile caroline – pline de confuzii și erori despre rolul imaginii sacre din Biserică. Se vede în acele scrieri, concepția moderat-iconoclastă a regelui Carol cel Mare. Acest împărat a convocat un Conciliu la Frankfurt în anul 794, unde episcopii au respins atât Sinodul eretic iconoclast de la Hieria, cât și Sinodul Ortodox al VII-lea Ecumenic de la Niceea. Episcopii franco-latini ziceau: ”Icoanele nu trebuie nici distruse – cum făceau ereticii iconoclaști, dar nici cinstite prin închinare – cum făceau grecii ortodocși. Ei ziceau că au un rol pur decorativ.” Motivația lor greșită era că ei nu vedeau legătura imaginii sacre cu persoana reprezentată în icoană. În concepția lor, tabloul religios este produsul fanteziei artiștilor, unde fiecare artist pictează cum vrea, fără a se supune unor reguli tradiționale. Spre deosebire de icoana ortodoxă care este o teologie în imagine, pentru că tot ceea ce mărturisește Sf. Scriptură și Sf. Tradiție prin cuvânt, același adevăr îl exprimă și icoana prin forme și culori. În schimb tabloul catolic este o creație a imaginației omenești, este un idol, și deci fiind înșelare, nu are legătură nici cu harul, nici cu adevărul.

Conciliul eretic de la Frankfurt și cărțile caroline au jucat un rol decisiv în dispariția artei sacre bisericești în Apus și înlocuirea imaginilor liturgice ortodoxe cu tablouri religioase profane și desacralizate. Așa se explică faptul că, în faimoasele biserici gotice din țările Apusului Europei, pereții au rămas goi, neîmpodobiți cu icoane, descoperind prin aceasta absența tainică a Mântuitorului și a Maicii Domnului și a Sfinților. Totul este dominat acolo de răceală și de o ordine exterioară ce trădează spiritul raționalist și regalist al papismului.

Profesorul Ioannis Romanidis demonstrează un adevăr pe care majoritatea creștinilor de la noi nu îl cunosc: anume că prin cele două Concilii eretice, cel iconoclast de la Frankfurt din 794 și cel de la Aahen (din 809) – care a susținut erezia Filioque, prin aceste două Concilii eretice, francii au condamnat fără temei pe creștinii romani din răsărit ca fiind elini și eretici. Prin aceasta a declanșat începutul procesului de schizmă, nu între cele două părți ale Imperiului – cum știam noi până acum, ci între ei ca uzurpatori și creștini romani atât din Apus cât și din Răsărit. Acest neam germenic de franco-latini, inculți și agresivi au creat instituția papalității – așa cum o cunoaștem până astăzi, încât, în ultimul mileniu, pe tronul vechiului tron patriarhal din Roma, n-au mai fost decât ereziarhi.

Iubiți credincioși, lumea în care trăim noi astăzi se caracterizează printr-o tendință de minimalizare a importanței învățăturilor dogmatice. Vedem bine că lumea ce ne înconjoară se transformă și evoluează mereu. Au loc schimbări mai ales în domeniul tehnico-științific și nu numai, care sunt atât de rapide și de radicale, încât uneori ne este greu sau imposibil să ne adaptăm la ele. Dar în timp ce lumea înconjurătoare se schimbă, pentru că este trecătoare și înșelătoare, Biserica noastră Ortodoxă – care după mărturia Sfinților Apostoli este stâlp și temelie a adevărului – nu se schimbă niciodată, oricâte presiuni s-ar face asupra ei, și chiar dacă unii dintre păstorii ei ar ceda și ar trăda credința, și mulți din popor, din credincioși i-ar urma, în rătăcirea lor.

Biserica Ortodoxă rămâne mereu aceeași în învățătura și lucrarea ei. Mântuitorul în Evanghelie ne-a încredințat acest adevăr, zicând: Cerul și Pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece (Luca 21). Ce înseamnă acest lucru? – Că toate poruncile Sfintei Evanghelii, toate Sfintele Taine, toate dogmele, toate Sfintele Canoane și Sfintele Slujbe, întemeiate pe învățătura Bisericii, nu se schimbă ci rămân statornice și neclintite până la sfârșitul veacurilor. Pentru că însuși harul Duhului Sfânt lucrează prin ele, conducând pe credincios spre mântuire. Tot ce a fost considerat până acum 2000 de ani păcat, este socotit și astăzi păcat, chiar dacă multora nu le convine această realitate și ar dori să o schimbe… Tot ce a fost ce a fost virtute cu două milenii în urmă, este considerată virtute și astăzi, chiar dacă multor oameni de astăzi nu le pasă sau chiar ridiculizează pe creștinii care se silesc să dobândească virtuțile. Zic despre noi că suntem anacronici, că suntem fundamentaliști, sau că ne opunem progresului. Dar noi știind că trăim vremuri de apostazie, trebuie să ne bucurăm că suferim ocări și batjocuri pentru străduința de a nu ne abate de la Calea cea îngustă a Ortodoxiei.

Sfintele Dogme Ortodoxe sunt toate învățăturile de temelie a Bisericii creștine, care conțin adevăruri revelate de Dumnezeu. Chiar dacă sunt exprimate în cuvinte omenești, dogmele nu sunt creații omenești, ci sunt descoperite și predate nouă de Însuși Dumnezeu și deaceea ele rămân mereu neschimbate și au aceeași autoritate absolută.

Sfintele dogme sunt hotarele vizibile și neschimbătoare ale Bisericii Ortodoxe. Oricine dintre cei botezați încalcă dogmele creștine, fie încearcă să le elimine (una dintre ele), sau să adauge altă dogmă falsă, chiar dacă răstălmăcește în sens eretic și antipatristic una dintre dogmele ortodoxe, acela părăsește Adevărul și devine eretic, adică mădular bolnav de o boală mortală. Însă trebuie să fim atenți. Pentru că unii din credincioși având râvnă pentru Dumnezeu dar neavând cunoștință, au afirmat în mod greșit că episcopul sau preotul care mărturisește public o erezie, el pierde automat harul hirotoniei înainte de judecata sinodală.

Am să încerc să ofer un exemplu din istoria Bisericii pentru a demonstra falsitatea teoriei căderii automate din har:

În secolul al VII-lea, toate cele 5 patriarhate au fost afectate de erezia nou-apărută a monotelismului. În intervalul de peste 50 de ani de când a apărut și până la condamnarea ei la Sinodul al VI-lea Ecumenic (nu ecumenist! – n.r.), episcopii eretici au hirotonit mulți alți episcopi.

În anul 649 a avut loc la Roma Conciliul I Lateran – unde a fost condamnată erezia monotelită și anatematizați toți patriarhii eretici, însă acesta fiind Sinod local, puteau lua decizii care au avut efect doar în propria lor biserică.

Efectul Sinodului din Lateran a fost salvarea Bisericii Romei din vremea aceea de erezia monotelită și vădirea ereticilor din alte biserici locale pentru a fi judecați de un Sinod Ecumenic. Macarie (Patriarhul Antiohiei), fusese hirotonit de ultimul patriarh eretic monotelit al Constantinopolului – pe care-l chema Petru. Cu toate că fusese hirotonit de un patriarh eretic, i s-a considerat hirotonia validă și a fost chemat la judecată la Sinodul al VI-lea Ecumenic în anul 680. Dar din nefericire, pentru motivul că n-a vrut să renunțe la erezia monotelită, a fost caterisit și pedepsit cu Anathema. Aceasta dovedește că Sfinții Părinți nu au considerat niciodată hirotoniile făcute de eretici – invalide. Și aceste date sunt scrise în PRACTICALELE Sinodului al VI-lea Ecumenic (nu ecumenist – n.r.) și reflectă gândirea și practica Sfinților Părinți. Prin aceasta am dorit să atrag atenția cât de greșit procedează acei preoți ortodocși îngrădiți de erezia ecumenistă, care se pun pe ei înșiși în locul Sinodului de episcopi, și caterisesc fără nici un temei pe arhiereii și preoții vinovați de erezie. Numai episcopii adunați în Sinodul Ortodox au îndreptățirea canonică de a judeca, și de a încerca să readucă la ortodoxie pe episcopii abătuți de la dreapta credință. Deci trebuie să ne ferim de preoții cu mentalitate extremistă care fac judecăți și dau sentințe pe baza unor interpretări greșite a unor fragmente de scrieri patristice, fără să țină seama de contextul în care au fost scrise.

Cu siguranță cea mai gravă și mai răspândită erezie din timpul nostru este erezia ecleziologică a ecumenismului. Această erezie încearcă să înlocuiască dogma ortodoxă despre Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică cu o învățătură străină aflată în contradicție cu învățătura Sfinților Părinți ai Bisericii. Această erezie este cu atât mai periculoasă cu cât este formulată în mod viclean, printr-o asociere nepermisă a unor afirmații dogmatice corecte ortodoxe cu o afirmație eretică ce o exclude pe prima. Ofer doar un singur exemplu din multe de acest fel ce pot fi găsite în scrierile documentului al VI-lea al Sinodului din Creta. Acolo citim: ”Biserica Ortodoxă, fiind Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, crede cu tărie în conștiința ei eclezială profundă.” Până aici, este conținutul corect ortodox, iar de aici urmează erezia. Și zice: că ”ocupă un loc central în promovarea unității creștine în lumea contemporană.” Dacă autorii textului ar fi vrut să ofere ceva pe înțelesul preoților și credincioșilor, atunci ar fi trebuit să explice ce înseamnă cele 4 atribute ale Bisericii Ortodoxe și ce consecințe dogmatice decurg din ele.

Astfel, din faptul că Biserica Ortodoxă este unică – din aceasta rezultă caracterul ei strict exclusiv, anume că în afara ei nu pot exista și alte biserici, ci doar organizații religioase sau confesiuni. Iată ce învață Sf. Fotie cel Mare (820 – † 891) în epistola care i-o trimitea Papei Nicolae I (820 -† 867): Există o singură Biserică a lui Hristos Apostolească și Sobornicească. Nu mai multe, nici măcar două. Celelalte sunt sinagogi ale celor ce viclenesc şi sinod al rătăciţilor.” Aici închei citatul din Sf. Fotie cel Mare. Nepocăința ereticilor și pedepsirea lor cu Anathema nu a determinat pierderea unității Bisericii pentru că trupul tainic al Bisericii nu poate suporta nici o scindare sau pierdere. Așa cum mlădițele de vie care sunt tăiate de la butucul viei și mor, și de aceea nu pot da naștere la o viță de vie care să rodească, tot astfel, ereticii care au fost judecați și condamnați de sinoade nu se pot regrupa și constitui biserici paralele, ci doar organizații eretice care se autodenumesc tot biserici, dar nu sunt.

Revenind la partea a doua a afirmației referitoare la promovarea unității creștine, remarcăm că ea are caracter ambiguu. De ce au întocmit-o astfel? – Pentru a fi pe placul unor oameni cu concepții de credințe diferite. Dar aici se încalcă porunca evanghelică rostită de Mântuitorul: ”Cuvântul vostru să fie ceea este da, da, și ceea ce este nu, nu. Iar ce este mai mult decât atât, de la cel rău este.” (Matei 5, 37)

Așa-zișii creștini de care vorbesc aici ecumeniștii sunt ereticii. Numai că trebuie să știm că ereticii nu sunt creștini pentru că nu au nici o legătură reală cu Hristos cel adevărat. Ereticii se închină la un dumnezeu care nu există.

De unde provine această abordare confuză și inacceptabilă conform căreia creștinul ortodox este socotit egal cu orice eretic? – Din impunerea în societatea modernă a moralei drepturilor omului. Conducătorii instituțiilor statului impun mentalitatea conform căreia cetățenii ortodocși sunt socotiți egali cu cetățenii de alte confesiuni și religii și chiar cu ateii, și ca urmare Biserica este împiedicată să ocrotească pe fiii ei, și să combată spiritual pe făcătorii de rele care luptă împotriva ei. Astfel, pentru a nu fi sancționați ca intoleranți, unii ortodocși fie se tem să mărturisească adevărul, fie chiar se leapădă de el. Pe fondul acestei crize spirituale acționează în forță ereziarhii ecumenismului, atacând dogma ortodoxă despre Biserică.

Iată o dovadă: În anul 2014, Patriarhul eretic Bartolomeu s-a întâlnit cu ereziarhul Papa Francisc la Ierusalim și au făcut o declarație comună, unde ziceau: ”Biserica Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică, din pricina neputinței omenești predominante și a voinței schimbătoare a minții umane, s-a scindat în timp. Astfel au apărut situații și grupări felurite. Bisericile locale au ajuns la o rupere a unității de credință, la 12 izolare. Noi – Papa și eu – venim pentru a netezi calea pentru a continua mersul spre împlinirea voii lui Dumnezeu, adică de a se ajunge la unitatea bisericii.” Acest text conține învățătura eretică conform căreia ereticii care au fost pedepsiți cu Anatema la sinoadele ecumenice, își pot constitui biserici valide în paralel, și că biserica în viziune ecumenistă este o sinteză sincretistă formată din toate grupările eretice în care neapărat trebuie înglobată și Biserica Ortodoxă.

Așa cum am arătat și anterior, fenomenul apostaziei din zilele noastre se desfășoară într-o mulțime de forme. Pentru a înțelege acest lucru, trebuie să cunoaștem temeinic învățătura Bisericii. În acest sens Sf. Ap. Pavel ne poruncește: ”Îmbrăcați-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva meșteșugirilor diavolului.” (Efeseni 6, 11) Prin aceasta, înțeleptul Pavel nu a spus: ”Lupte și războaie ale diavolului”, ci ”meșteșugiri” – adică metode ascunse de luptă. Diavolul nu lucrează arătând răul și vătămarea, încât oricine să-i poată depista mișcarea, ci își înfățișează ispitele acoperite de niște măști care în exterior par bune sau inofensive. Una dintre măștile diavolului este dragostea fățarnică cu care-i îmbracă pe eretici în general și pe ecumeniști în special.

Ereticii ecumeniști care se declară ortodocși, leagă prietenie și întrețin relații de colaborare, rugăciuni în comun și alte activități cu ereticii deja condamnați sinodal: cu papistașii, monofiziții, protestanții, cu toate felurile… În loc să-i mustre după porunca Sfinților Apostoli pentru a încerca să-i trezească spre pocăință, ei cultivă această dragoste fățarnică față de ereticii vrăjmași ai lui Dumnezeu. Care sunt roadele acestei iubiri fățarnice? – Îi încurajează rătăcirea lor, apoi abandonează trezvia duhovnicească, și permit duhurilor demonice numiți arhiconi să acționeze asupra minții lor.

Ce se întâmplă mai departe? Iubitorii cei vicleni ai ereticilor scot la iveală tot felul de învățături eretice. Ca dovadă că le-a fost vătămată mintea și s-au abătut de la credința ortodoxă. Voi expune pe scurt câteva dintre aceste roade otrăvite ale dragostei fățarnice ale ecumeniștilor:

– 1) Teoria unității pierdute a Bisericii,

– 2) Teoria ramnificațiilor – care spune că toate așa-zisele biserici care sunt diferite ca doctrină și tradiție, sunt unite ca ramurile unui copac care formează împreună biserica adevărată,

– 3) Teoria baptismală – care spune că biserica îi cuprinde pe orice creștini, indiferent de confesiune, din momentul în care aceștia au primit botezul,

– 4) Teoria celor două biserici surori sau complementare – în care baptismul este acceptat ca având taine valide și succesiune apostolică,

– 5) Teoria episcopocentrică – conform căreia nimeni nu are voie să se separe de episcopul său, chiar dacă este eretic înainte de a fi condamnat sinodal,

– 6) Teoria infailibilității sistemului sinodal – în care doar patriarhii au drept de vot și care lucrează autonom față de pleroma Bisericii,

– 7) Teoria toleranței religioase – prin care este interzisă orice acțiune de mustrare publică și de demascare a acțiunilor nocive ale ereticilor,

– 8) Teoria postpatristică – prin care diferențele de doctrină, formulele dogmatice dintre ortodocși și eretici sunt înțelese ca simple diferențe lingvistice sau culturale, fără nici o consecință în planul mântuirii, 13

– 9) Teoria reconcilierii fără pocăință – cum a fost ridicarea anatemei data în 1054 de către Sinodul Patriarhal din Constantinopol asupra papismului, fără ca aceștia din urmă să renunțe la nici una dintre ereziile lor; și tot un alt exemplu este anularea hotărârilor de condamnare a ereticilor monofiziți la Sinodul al IV-lea de la Calcedon – pentru că au spus că monofiziții de astăzi sunt ortodocși orientali,

– 10) Teoria superiorității dragostei ecumeniste – conform căreia Sfinții Ierarhi care au anatemizat pe ereticii nepocăiți sunt huliți cum că n-ar fi avut dragoste față de cei de credințe diferite,

– 11) Teoria epurării cărților bisericești ortodoxe care conțin învățături clare, dogmatic polemice împotriva ereziilor,

– 12) Teoria reabilitării unor eretici care fuseseră condamnați la sinoadele ecumenice (nu ecumeniste – n.r.) și locale și îndrăzneala hulitoare de a adăuga în rândul Sfinților ortodocși (cum vă dau exemplu: Iacob Armeanul – monofizit, Dioscor – patriarhul Alexandriei și Sever al Antiohiei – monofiziți),

– 13) Teoria anulării Sfintelor Canoane sub masca aplicării așa-zisei iconomii – cum sunt toate canoanele care interzic rugăciunile în comun, precum și anularea canoanelor care se referă la cununiile nelegiuite,

– 14) Teoria greșită a primirii ereticilor în trupul Bisericii Ortodoxe, fără lepădare publică de erezie și fără borez ortodox prin întreită cufundare, și ultima,

– 15) Teoria că noi trebuie să ne pocăim pentru păcate inexistente, pentru care Sfinții noștri Părinți ar fi fost acuzați, și asta s-o facem pentru a fi pe placul ereticilor vicleni.

Acestea sunt rezultatele nocive ale activităților ecumenismului care acționează ca un sindrom infecțios autoimun dobândit asupra mădularelor Bisericii. Credincioșii care nu se tratează cu singura metodă terapeutică eficientă împotriva bolii ecumeniste – oprirea comuniunii cu toți ereticii – ajung să se îmbolnăvească atât de tare, încât din cauza slăbănogirii lor extreme, nu mai pot distinge deloc între ortodoxie și erezie, și mor în final prin acceptarea unirii în apostazie cu dujmanii de care ar fi trebuit să se ferească…

Fraților, așa cum știți, în această Duminică Sfinții Părinți au rânduit să fie săvârșită slujba Sinodiconului Ortodoxiei, în care episcopul – și în cazul nostru preotul – citește festiv și nominal lista tuturor sfinților și apărătorilor ortodoxiei, la care poporul îi cinstește pe cei trecuți la cele veșnice cu ”veșnica pomenire”, iar pe cei care trăiesc – ”mulți ani trăiască”, și-apoi rostește lista nominală a ereziarhilor și a celor în comuniune cu ei care au rămas vrăjmași ai dreptei credințe, la care episcopul rostește pedeapsa anatemei, iar poporul aprobă repetând de 3 ori formula: ”anathema!”.

Aș dori să arăt ce înseamnă această angajare solemnă atât a clerului cât și a credincioșilor de a-i cinsti pe Sfinți pe de o parte, iar pe de altă parte de a ne lepăda și ne feri de toți ereticii.

  A cinsti pe Sfinți înseamnă a te strădui ca întreaga ta viață să urmezi pe cât posibil mai fidel virtuțile și modelul de viețuire al fiecărui Sfânt. A rosti anathema începătorilor de erezii și a condamna învățăturile lor înseamnă a relua lupta duhovnicească pe care tu ca om creștin, ai făgăduit-o și ai început-o la botez, adică atunci când ai mărturisit: Mă lepăd de diavol, de toate lucrurile lui, de toți slujitorii lui, de toată slujirea  lui și de toată trufia lui.” Dar această luptă trebuie continuată toată viața. Sigur că pe moment, rostirea anathemelor are un efect de exorcizare de toate păcatele și cugetele sau influențele suferite cândva și uitate, care afectează partea rațională a sufletelor noastre. Dar să nu credem că săvârșirea Slujbei Sinodiconului ar avea un efect salvator și de lungă durată, după care ne-am putea întoarce la viața de nepăsare și de lenevie! … Cel ce crede așa se înșală, alunecă într-o stare de automulțumire, și chiar un fel de triumfalism orthodox.

În încheiere, aș vrea să atrag atenția asupra unui lucru important: Citirea de către arhiereu și chiar a unor preoți neîngrădiți de erezie a anathemelor împotriva panereziei ecumenismului, dar fără a fi urmată de măsurile bisericești obligatorii, adică: oprirea rapidă a comuniunii bisericești cu toți ceilalți patriarhi, mitropoliți, episcopi, și a celor aflați în comuniune cu ei, și fără a face toate demersurile cu convocarea cât mai rapidă a unui Sinod panortodox care să judece și să condamne pe toți ereziarhii ecumenismului, înseamnă a duce o luptă falsă care nu are nici o eficiență. Îmi pare rău, dar trebuie să o spun – că aceasta este ca și cum cineva și-ar etala vitejia nu printr-o luptă reală cu dujmanii Bisericii, ci doar ar trage câteva cartușe oarbe și câteva rachete luminoase de semnalizare. Dar după ce fumul se împrăștie, și zgomotul încetează, păstorii și poporul se întorc la casele lor, cu convingerea că prin aceasta au făcut tot cee ace trebuia făcut… Însă după aceasta ce urmează? – Acțiunea distructivă a ereticilor ecumeniști continuă liberă și nestingherită, pentru că ea are această abilitate de a include în sine chiar și pe creștinii care au o credință opusă ecumenismului, dar care nu fac pasul îngrădirii de erezie.

Ierarhii care apără ortodoxia doar prin discuții frumoase și entuziasmante, dar fără a fi probate prin fapte de jertfă, după modelul Sfinților Mărturisitori, nici nu-i salvează pe ei, și nici pe noi cei îngrădiți nu ne ajută. Deaceea acești arhierei lăudați pentru cugetarea lor ortodoxă deocamdată, nu pot fi modele pentru noi, ci doar ne rugăm pentru ei să intre pe calea dureroasă a îngrădirii de erezie, și atunci vom putea sărbători cu mare bucurie biruința acestei Duminici a Ortodoxiei. Însă până atunci, noi cei puțini, care am rămas în micile noastre comunități bisericești îngrădite de erezie, nu ne rămâne decât să ne adâncim în viața duhovnicească, să ne îmbrăcăm cu toate armele lui Dumnezeu, având mereu în inimi convingerea că trăim sub Sfântul Acoperământ al Bisericii, care desi este lovită, trădată, umilită și izgonită, este astăzi și rămâne mereu biruitoare prin Iisus Hristos, conducătorul ei, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, acum și pururea și în vecii vecilor, Amin !

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi! Amin !

.

Textul predicii poate fi deasemenea descărcat ca fișier pdf de aici:

2019.03.17 – Predica Părintelui Spiridon Roșu la Duminica Ortodoxiei

.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!