”Din ce în ce mai mult lumea înclină spre un creștinism fals, isteric. Dar noi nu trebuie să dăm atenție gusturilor ei – cu cât mai mult vom păzi duhul credinței noastre, cu atât mai străini vom fi acestei lumi, cu atât mai mult vom fi urâți de ea, disprețuiți, și îi vom părea absurzi, neputincioși, chiar lipsiți de har. Dacă astăzi lumea este curioasă în legătură cu credința ortodocșilor, acesta nu este un pretext ca noi, de dragul lumii, să arătăm o falsă duhovnicie. Adevărul simplu este mai bun decât o minciună împodobită. Noi suntem mai săraci duhovnicește ca niciodată, și mai mult decât creștinilor din vechime ni se potrivesc cuvintele psalmistului: Mântuiește-mă, Doamne, că a lipsit cel cuvios, că s-a împuținat adevărul de la fiii oamenilor (Psalmul 11).

(…)  Conștientizarea clară a duhului timpului, a situației noastre duhovnicești, a măsurii posibi­lităților noastre ne va păzi de căutările greșite, de risipirea zadarnică a forțelor noastre, de în­treprinderile fanteziste și de nevoințele necores­punzătoare stării noastre.

Timpului nostru nu-i sunt proprii bogăția bu­catelor duhovnicești, nici acea măreție și bună mireasmă de care era plină viața creștinilor de odinioară. Nouă ne-au rămas neputința și necazul, de aceea mântuitoare pentru noi sunt ru­găciunea smerită și plânsul pentru păcătoșenia noastră, cea mai umilă părere despre toate lu­crările și faptele noastre, mila față de aproape­le, primirea recunoscătoare, fără de cârtire, a tot ce se întâmplă cu noi, totala încredere în mila lui Dumnezeu și nici într-un caz nădejdea în faptele noastre bune.

(…)

Ne este de folos să ascultăm cu atenție acele profeții ale Sfinților Părinți, care se referă la tim­pul nostru, la timpul, judecând după toate, cel din urmăAceastă conștientizare a duhului tim­pului nostru, pe de o parte, ne va scoate din sta­rea de înșelare de sine, ne va deschide viziunea corectă asupra forțelor și a posibilităților noas­tre, va face mai modeste cerințele noastre față de sine și față de alții, iar, pe de altă parte, ne va obliga să ne ridicăm moralul, să fim mai veghe­tori și precauți, să nu deznădăjduim, dar nici să nu ne înălțăm iluzoriu, rupându-ne de realitate.

Să ascultăm cuvintele dureroase, dar folositoare: 

„Soarele care apune reprezintă starea creștinului timpurilor noastre. Lucește de asemenea Soarele Dreptății – Hristos: El răspândește razele, dar ele nu mai revarsă nici acea lumină, nici acea căldură ca în timpurile vechi, deoarece razele Lui nu mai cad direct asupra noastră, ci doar tangenți­al. Razele Soarelui Dreptății, Hristos, sunt harul Duhului Sfânt.”

În prezent, când s-au înmulțit cei bogați cu știința, cu artele, cu tot ce este material, a lipsit cel cuvios (Psalmul 11). Sfântul Duh, privind la fiii oamenilor, căutând un vrednic vas prin mulțimea celor care se numesc învățați, luminați, ortodocși, rostește la adresa lor o sentință amară:

Nu este cel ce înțelege, nu este cel ce caută pe Dumnezeu. Toți s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut. Nu este cine să facă binele, nici măcar unul nu este. Mormânt deschis este gâtlejul lor, viclenii vorbit-au cu limbile lor; venin de viperă este sub buzele lor. Gura lor e plină de blestem și amărăciune. Iuți sunt picioarele lor să verse sânge. Pustiire și nenorocire sunt în drumurile lor. Și calea păcii ei nu au cunoscut-o. Nu este frică de Dumnezeu înaintea ochilor lor (Romani 3,11-18).

Iată cauzele pentru care Duhul lui Dumnezeu Se înstrăinează de noi, în timp ce El este adevărata moștenire a creștinilor adevărați, începăto­rul atotsfânt al neamului dobândit de toți noii israeliteni…

„Sfânta Scriptură mărturisește că, asemenea iudeilor, creștinii vor începe treptat să se îndepărteze de învățătura revelată de Dumnezeu, să nu mai dea atenție înnoirii firii omenești de Dumnezeu-Omul, vor uita de veșnicie, toată atenția o vor îndrepta asupra vieții lumești; se vor ocupa tot mai mult cu situația lor pe pământ, de parcă ar trăi aici veșnic, cu satisfacerea dorințelor lor pervertite. Se înțelege: o astfel de directie Îi este străină Mântuitorului, Care l-a răscumpărat pe om pentru fericita veșnicie. Unei astfel de direcții îi este proprie lepădarea de creștinism.”

„(…) Oamenii vor fi stricați la minte, pentru că se vor învoi cu minciuna (Pilde 2, 12), necercați în credință, având înfățișarea adevăra­tei credințe, dar tăgăduind puterea ei (II Timotei 3, 8, 5). Pentru cei care au primit această putere și de bunăvoie au respins-o este anevoioasă repri­mirea ei (v. Evrei 10, 26). Chipul evlaviei îl pot oarecum plăsmui vicleniile omenești; dar reface­rea puterii evlaviei aparține Celui care îi îmbracă pe oameni cu putere de Sus (Luca 24, 49).”

În prezent în multe privințe oamenii au în­drăznit să adauge rânduielilor Sfântului Duh rânduielile lor. Din această cauză rânduielile cerești s-au făcut pământești, cele duhovnicești, trupești, cele sfinte, păcătoase, cele înțelepte, ne-înțelepte… Există, în particular, creștini, dar s-a pierdut cunoașterea generală, unitară a Adevă­rului, cu care totul s-ar fi unit ăntr-un singur trup duhovnicesc, cu un singur chip al gândurilor, cu un singur duh, sub un singur cap – Hristos. În prezent orice om își are modul propriu de gândire, religia sa, calea sa, primite de bunăvoie sau întâmplător. Fiecare o ia razna în direcția dorită, neștiind unde merge, și nimeni nu-l oprește; oamenii nu mai aud – atât s-a îngreuiat auzul lor – glasul mântuitor al adevăratului Păstor, care răsună din Sfânta Lui Biserică, demascând minciuna, vestind și arătând tuturor calea cea dreaptă. I-a asurzit zgomotul grijilor pământești, zgomotul veselirii simțurilor, al prosperității pământești. Lipit de pământ, sufletul lor nu este capabil să recepteze impresiile duhovnicești”.

,,[…] Capcanele diavolului s-au înmulțit prea tare. S-au înmulțit cărțile care contin învățături mincinoase; s-au înmulțit mințile care inventează și comunică altora învățături mincinoase, s-au împuținat următorii Adevărului sfânt; a crescut respectul pentru virtuțile firești, accesibile pen­tru iudei și păgâni, a crescut respectul pentru virtuțile păgâne, potrivnice firescului însuși; s-a micșorat înțelegerea virtuților creștine; s-a dez­voltat viața materială, a dispărut viața duhovnicească; plăcerile și grijile trupești consumă tot timpul; nu mai este timp să ne amintim de Dumnezeu. Și aceasta se transformă în obligație, în lege.

„Noi am ajuns în prezent într-o asemenea sta­re», când ne putem mântui exclusiv prin răbdarea fără cârtire a necazurilor, cu credința în Dumnezeu și cu nădejdea în milostivirea Lui. Pe alte căi acum nu știe nimeni să se mântuiască. Rămâne pentru timpul nostru doar o singură cale: răbda­rea necazurilor....

„[…] Fără smerenie, omul nu poate să primeas­că oarecare daruri ale lui Dumnezeu. Iată de ce s-a prezis că în timpurile din urmă, în virtutea mândriei care se intensifică, oamenii se vor mân­tui doar cu răbdarea necazurilor și a bolilor, iar nevoințele vor fi luate de la ei.”

,,[…] Trebuie să înțelegem duhul timpului și să nu ne pierdem vremea cu vechile obiceiuri și impresii, care în timpul prezent sunt imposibil de înfăptuit. […] Trebuie să ne căim, să ne rugăm și să ne pă­zim de înșelăciune, pentru că în timpul de față mulți oameni care doresc să-și trăiască viața cucernic și care gândesc despre sine că trăiesc cucernic sunt ocupați cu partea materială a vieții și se află într-o mai mare sau mai mică înșelare.”

Iată opinia unui părinte contemporan cu noi, ieromonahul Serafim Rose († 1982):

„Întrucât traducerile cărților ortodoxe despre viața duhovnicească devin tot mai accesibile iar terminologia ortodoxă despre lupta duhovnicească este purtată în văzduh, un număr tot mai mare de oameni tâlcuiește despre isihasm, despre Rugăciunea lui Iisus, despre viața ascetică, despre stări înalte ale rugăciunii și despre cei mai înalți dintre Sfinții Părinți, cum ar fi de exemplu Sfinții Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama sau Grigorie Sinaitul. Este foarte bine să cunoaștem această parte înaltă a vieții duhovnicești ortodoxe și să-i cinstim pe sfinții mari, care de fapt au dus-o: dar dacă noi nu vom avea conștiința foarte realistă și foarte smerită a faptului că suntem departe de viața isihaștilor și că prea puțin suntem pregătiți ca măcar să ne apropiem de ea, interesul nostru față de ea va fi doar încă una din exprimările lumii noastre egocentrice. […]

Trebuie să înțelegem profund în ce timpuri trăim, cât de puțin simțim de fapt Ortodoxia noastră, cât de departe suntem nu doar de sfinții din vechime, ci și de simplii creștini ortodocși care au trăit cu o sută de ani în urmă sau chiar cu o generație în urmă și cât de puternic trebuie să tindem să rămânem creștini ortodocși…

Așadar, Părinții timpului din urmă spuneau foarte des că timpul nostru este viclean și dificil pentru mântuire, că foarte tare s-a răspândit fățărnicia, că adevărata evlavie aproape s-a pierdut, că, în mare parte, creștinii duc doar la exte­rior o viață virtuoasă, însă inimile lor sunt depar­te de Dumnezeu, sunt robite pământului, lumii acesteia stricăcioase, că fățărnicia a ajuns pretu­tindeni, că nimeni nu caută cele ale lui Dumnezeu, ci fiecare caută ce-i convine. Acum în fața fiecărui credincios stă o sarcină dificilă: să caute și să separe în acest haos al faptelor mincinoase și al faptelor omenești, în această amestecare a adevărului și a minciunii, acel Adevăr care singur te poate mântui și vindeca. Adevărul acesta este aproape, el niciodată nu va seca, dar multe păreri mincinoase se străduiesc să împiedice ve­derea Lui, să insufle că ele reprezintă acel Adevăr care ne este necesar. Și în afară, și în interiorul nostru se duce o luptă dușmănoasă, vrăjmașul se încăpățânează să schimbe credința ortodo­xă, duhul ei, cu o copie fină, atrăgătoare, să ne determine să facem doar un pas mic de la calea strâmtă, ca el să ne ducă apoi cu totul pe calea apostaziei.

Este deosebit de important să înveți să înțelegi corect și să aplici la viața ta scrierile Sfinților Părinți, să-ți însușești duhul lor, pentru că acesta este duhul evanghelic. Părinții îndeplineau cu viața lor, cu fapta, cu cuvântul, cu simțul, învățătura evanghelică, pe care și-au însușit-o clar și au explicat-o lămurit în cărțile lor. Ne este imposibil să înțelegem și cu atât mai mult să îndeplinim poruncile evanghelice fără această experiență patristică, căci ne vom rătăci chiar de la început. Însuși cuvântul patristic devine greu de ajuns la noi, căci am încetat să-i mai înțelegem pe Sfinții Părinți. Nevoințele lor sunt în multe privințe peste puterea noastră de înțelegere; acea neclintire a credinței, care le dădea putere să săvârșească minuni, acum nu se mai întâlnește, simplitatea lor, curăția minții și a inimii par inaccesibile; lepădarea lor de lume, lipsa lor de griji, neglijarea trupescului și aspirația spre ceresc sunt imposibile pentru noi. Cu toate acestea, duhul Sfinților Părinți, lucrarea lor lăuntrică, orientarea lor principală și scopul operelor lor rămân necesare. Nu putem înainta tot așa de dârz cum au înaintat ei, nu putem duce aceleași greutăți, nici urca la aceleași înălțimi – dar putem și suntem datori să ținem aceeași direcție, să avem aceleași scopuri, să determinăm valoarea și utilitatea oricărui lucru cu aceleași măsuri pa­tristice, să considerăm dăunătoare și nefolositoare cele de care se fereau și Părinții.

 

Sursa: Arhimandritul LazărDespre bolile tainice ale sufletului, Editura Sophia, București, 2012