Cei ce iubesc cu adevărat pe Dumnezeu, nu fac aceasta de dragul moștenirii împărățiri Lui, (cum iubesc negustorii o lucrare) de dragul unui câștig;nici pentru că se tem de iadul care a fost tocmit pentru pedepsirea celor păcătoși, ci Îl iubesc pentru faptul că Dumnezeu este Creatorul lor și pentru că împlinesc o rânduială firească, așa cum sclavii arată supunere față de stăpânul lor și (creaturile iubesc) pe Creatorul lor. Aceștia arată multă prudență față de lucrurile înconjurătoare (ca nu cumva vreunul dintre ele să-i facă urâți de Dumnezeu). Pentru că sunt multe piedicile care ne opresc a fi bineplăcuți lui Dumnezeu. Nu numai sărăcia și lipsa de prețuire, ci și bogăția și cinstea (date de oameni) sunt ispite pentru suflet. Într-o măsură oarecare devine ispită și piedică (în calea desăvârșirii) însăși mângâierea și relaxarea produsă în suflet de har, dacă sufletul care s-a învrednicit de acestea nu uzează de ele, cu măsură și prudență.

Pentru că, sub pretextul că sufletul are drept pavăză harul, (cel viclean) îi slăbește încrederea și-i sugerează moliciunea și toropeala. Deaceea sufletul care primește harul este dator să arate evlavie și prudență, pentru a arăta respectul cuvenit față de darul primit și pentru a da roade vrednice de el.

Prin urmare, nu numai necazurile, ci și bucuriile pot deveni piatră de încercare; prin amândouă Creatorul pune la încercare pe oameni, ca să se arate acela care Îl iubește dezinteresat, ca pe Unul care singur este vrednic de multă cinste și iubire.

Prin urmare, sunt piedică pentru dobândirea vieții veșnice pentru cel sărac în credință și cu cuget copilăresc, în primul rând (momentele și lucrurile) dureroase, ca sărăcia și lipsa de prețuire, iar (în rândul al doilea) lucrurile plăcute ca: bogăția, slava și laudele de la oameni.

Pentru că și în cazul al doi-lea, cel viclean poartă război, însă pe ascuns. (Dar nu totdeauna aceste lucruri conduc către un sfârșit trist). Ele nu numai că nu vatămă, ba chiar și ajută pe cel credincios, înțelept și vigilent, să dobândească împărăția lui Dumnezeu. Pentru că zice dumnezeiescul Apostol: „Toate contribuie la săvârșirea binelui de către cei ce iubesc pe Dumnezeu” (Romani 8, 28).

Rezultă, deci, că acela care iubește cu adevărat pe Dumnezeu, sfarmă, învinge și calcă în picioare acele lucruri care sunt socotite piedici în această lume și este purtat de (un singur gând și de o singură simțire), anume de iubirea față de Dumnezeu. Pentru că zice dumnezeiescul profet: „Cursele păcătoșilor mă înconjoară, dar eu nu uit Legea Ta.” (Psalm 118, 61)

 

 

 

;;;;