1. Când auzi că Hristos S-a pogorât la iad și a eliberat sufletele care erau legate acolo să nu socotești că acest fapt se deosebește de cele ce se săvârșesc acum (în inima omului). Pentru că inima este un (adevărat) mormânt, iar (sufletul împreună cu) cugetele și mintea  (sânt ca și sufletele din iad), îngropate în ea și înconjurate de un întuneric adânc. Deci, (după cum atunci), Domnul a venit la sufletele din iad, care strigaseră către El, (acum) coboară întru adâncul inimii și-I poruncește acesteia: Eliberează sufletul cel închis (în tine), care M-a chemat să-l izbăvesc. Și ridicând piatra care zace peste mormânt, îl deschide, înviază sufletul care era mort cu adevărat și-l eliberează din temnița cea întunecoasă.
  2. Se întâmplă, uneori ca diavolul să vorbească cu viclenie inimii tale și să-I zică: Știi câte rele ai făcut! Ți s-a umplut sufletul de nelegiuiri și te-ai îngreunat cu păcate (multe). (Eu, însă, zic): Să nu te lași și sub pretextul smereniei să nu ajungi la disperare! (Să ști că) de la călcarea poruncii a intrat în lume răutatea și de atunci vorbește în fiecare moment sufletului, precum vorbește un om către alt om și-i sugerează lucruri nebunești. (La insinuările diavolului) să răspunzi: Am în scris asigurarea lui Dumnezeu că: “Nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă prin pocăință și să fie viu” (Iezechiel 23, 11). De altfel, ce rost a avut coborârea (Fiului lui Dumnezeu printre oameni), dacă nu ca să mântuiască pe cei păcătoși, să lumineze pe cei dintru întuneric și să dea viață celor morți?
  3. După cum puterea potrivnică ne îndeamnă (la săvârșirea faptelorrele), tot așa și harul divin (ne îndeamnă la săvârșirea faptelor bune). Dar (niciuna din cele două puteri) nu ne forțează, ci ne lasă libertatea de discernământ și de alegere. De aceea, pentru faptele pe care le-a făcut, împins de satan, omul însuși – iar nu satan – primește pedeapsa, ca unul care a săvârșit răul, nu împins cu forța, ci sfătuit de cugetul său. Tot așa se întâmplă și în legătură cu săvârșirea binelui: harul nu pune pe seama sa binele făcut, ci pe seama omului; îl înconjoară pe acesta cu slava, ca pe unul care a săvârșit binele. Pentru că harul, așa cum s-a spus, nu leagă nici nu constrânge voința omului, ci deși coexistă cu aceasta, el cedează în fața liberului arbitru, ca să vadă, în ce măsură voința umană înclină spre virtute sau spre rău. De altfel, stă în firea omului să aleagă între bine și rău.
  4. Se cuvine să ne păzim cugetul ca să nu se amestece cu gândurile cele murdare, venite de la cel viclean. Pentru că, după cum atunci când un trup se împreunează cu altul, se întinează, tot așa și cugetul, intrând în contact și unindu-se cu cugetele cele rele, se pervertește; (se pervertește) nu numai când se unește cu cugetele cele rele care vin de la cel viclean, ci și (când se unește) cu oricare alt cuget rău, cum este cel al necredincioșiei, al înșelătoriei, al slavei deșarte, al mâniei, al invidiei și al spiritului de ceartă. Aceasa înseamnă “Să ne curățim de orice întinare a trupului și a sufletului” (II Corinteni 7, 1). Pentru că există stricăciune și desfrâu și în (adâncul) cel nevăzut al sufletului, (stricăciune) care se manifestă prin cugetele cele nebunești. Or, după cum “pe acela care strică templul lui Dumnezeu” – care este trupul – “pe acela îl va strica Dumnezeu”(I Corinteni 3, 17) tot așa și cel care strică cugetul și mintea, împingându-le la lucruri nebunești, va fi vrednic de pedeapsă. Prin urmare, după cum păzim trupul de păcatul cel văzut, tot așa (se cuvine să păzim) și sufletul de cugetele cele nebunești, pentru că (sufletul) este mireasa lui Hristos. Se spune (în acest sens) în Sfânta Scriptură: “V-am logodit unui singur bărbat, ca să vă înfățișez lui Hristos, fecioară neprihănită (II Corinteni 11, 2). Și: “Mai înainte de orice, păzește-ți inima, pentru că din ea ies izvoarele vieții” (Proverbe 4, 23). “Cugetele viclene să se depărteze de la Dumnezeu” (Înțel. 1, 3) și altele pe care le învață Sfânta Scriptură.
  5. Fiecare să-și cerceteze sufletul și să vadă către cine înclină. Și dacă vede că inima înclină spre împlinirea legilor lui Dumnezeu, să se silească, pe cât poate, să-și mențină mintea nepervertită, departe de cugetele cele viclene, precum face cu trupul. (Să facă aceasta, dacă vrea, conform promisiunii, să se numere alături de sufletele cele curate și iubitoare de Dumnezeu.
  6. După cum un agricultor grijuliu, mai întâi își pregătește ogorul, curățindu-l de mărăcini și după aceea aruncă sămânța sub brazdă, tot așa se cuvine să facă și acela care așteaptă să primească de la Dumnezeu sămânța harului – mai întâi să curățească solul inimii sale – ca venind sămânța Duhului, să dea roade multe și bune. “Pentru că, dacă nu face mai întâi acest lucru, și dacă nu se curățește de întinăciunea trupului și a duhului, rămâne pe mai departe carne și sânge, departe de (izvorul) vieții.”
  7. Trebuie să fim foarte atenți la vicleșugurile celui rău, care ne vin de pretutindeni. Pentru că, după cum Duhul Sfânt, spune (Apostolul) Pavel, “Pe toate le face, ca pe toți să-i câștige” (I Corinteni 9, 22), tot așa și (duhul) răutății pe toate le face ca pe toți să-i dea pierzării: Cu cei ce se roagă, se preface că se roagă, pentru a-i rătăci și a-i face să se înfumureze; cu cei ce postesc, postește, pentru a-i înșela cu mândria; față de cei ce se ocupă cu studiul Scripturii se arată făcând același lucru, pentru că sub acest pretext să-i abată de la calea cea dreaptă; iar față de cei ce s-au învrednicit să aibă descoperiri, spune că are și el la fel. Dealtfel, spune (Apostolul) Pavel:   “Satan se schimbă în înger al luminii”  (I Corinteni 11, 14), ca să înșele  (pe oameni) cu strălucirea luminii și să-i atragă la sine. Într-un cuvânt, în orice se schimbă (satan), pentru ca prin mijlocul potrivit să aducă pe oameni la pierzare. De aceea zice (Apostolul): “Să ne curățim de orice gând și de orice cuget care se ridică împotriva cunoașterii lui Dumnezeu”  (II Corinteni 10, 5). Iată pînă unde se întinde îndrăzneala celui viclean: el vrea să nimicească chiar și pe cei care cunosc pe Dumnezeu. De aceea, se cuvine să ne păzim inima cu toată grija și să cerem de la Dumnezeu înțelepciune, ca să putem descoperi cursele celui rău. Se cuvine, deasemeni, să ne exercităm mereu mintea și cugetul cu înțelepciunea și să le orientăm după voia lui Dumnezeu. Nu este un lucru mai mare și mai cinstit decât acesta. Zice, dealtfel, psalmistul:  “Mărturisire și măreție este lucrarea Lui” (Psalmul 110, 3).
  8. Sufletul care iubește pe Dumnezeu obișnuiește – chiar dacă săvârșește toate faptele bune – să nu pună nimic pe seama sa, ci să pună totul pe seama lui Dumnezeu. Dumnezeu, însă, văzând acest cuget sănătos și corect, pe toate (cele bune) le pune pe seama lui. Omul primește răsplata, ca și când numai el ar fi trudit și ar fi făcut totul, deși fapta cea bună nu-și are izvorul doar în el. Așa, de exemplu, harismele și tot lucrul folositor, cu ajutorul cărora omul săvârșește binele, sunt de la Dumnezeu. Ale Lui sunt toate cele de pe pământ: trupul și sufletul, ba chiar și faptul că omul există este rodul bunăvoinței lui Dumnezeu. Deci, ce-i mai rămâne omului cu care sp se justifice și să se mândrească? Trebuie să mai spunem și că bunul cel mai mare, harul, și lucrul cel mai plăcut pe care-l pot oferi oamenii lui Dumnezeu  – faptul că sufletul recunoaște cum stau lucrurile și pune toate lucrurile bune pe seama lui Dumnezeu – tot de la Dumnezeu vin. Dealtfel și universul întreg tot opera Lui este.
  9. După cum, cât timp Israel a împlinit voia Stăpânului – deși niciodată n-a împlinit-o pe cât trebuia, ci mai degrabă s-a părut (că o împlinește) și că ar crede corect și destul în El – un stâlp de foc i-a mers înainte, marea s-a dat înapoi dinaintea lui și alte multe fapte minunate s-au făcut cu el; dar când n-a mai împlinit voia lui Dumnezeu a fost dat pe mâna dușmanilor și a fost supus unor amare robii; tot așa și în legătură cu sufletul: atâta timp cât, cu ajutorul harului, a cunoscut pe Dumnezeu și s-a curățit de multe întinăciuni, el s-a arătat sfânt; dar ne mai arătând credincioșia cuvenită Mirelui ceresc, a fost îndepărtat de la viața de care se făcuse părtaș. Pentru că vrășmașul poate să facă să nu mai asculte (de Dumnezeu) și pe cei ce au ajuns la treptele (desăvârșirii). Deaceea, se cuvine să ne luptăm cu toată puterea și să avem grijă, cu frică și cu cutremur de viața noastră, chiar dacă ne-am împărtășit de Duhul lui Dumnezeu, ca nu cumva săvârșind cu neglijență un lucru mic sau mare, să întristăm prin aceasta pe Duhul Domnului. Pentru că, după cum „bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăiește” cum spune Adevărul (Luca 5, 10); tot așa, întristare mare se face pentru un suflet care se exclude de la viața cea veșnică.
  10. Odată ce sufletul se împărtășește de har, îi sunt mai folositoare cunoașterea, prudența și discernământul. De altfel, pe aceste (însușiri) i le și dă Dumnezeu, când sufletul le cere, ca să slujească după cuviință Duhului – pe care s-a învrednicit să-L primească – ; ca nu cumva să fie amăgit de duhul (răutății), ca nu cumva să greșească din neștiință, ca nu cumva să fie neglijent, ca nu cumva să trăiască fără nici o teamă, ca nu cumva să se abată de la calea cea dreaptă și ca nu cumva să săvârșească ceva împotriva voii Stăpânului.
  11. După cum principiul faptelor rele, adică duhul lumesc al rătăcirii și al întunericului păcatelor locuiește în omul stăpânit de cugetul cel trupesc, tot așa și (principiul) care stă la baza faptelor bune, adică puterea Duhului celui luminos, locuiește în omul cel sfințit, după cum s-a spus: „voi căutați dovadă că Hristos locuiește întru mine” (II Corinteni 13, 3). Sau: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește întru mine” (Galateni 2, 20). Sau: „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat” (Galateni 3, 27). Sau spune Domnul: „Eu și Tatăl meu vom veni și vom face sălaș întru el” (Ioan 14, 23). Acestea nu se săvârșesc pe ascuns, ci pe față, pentru putere și adevăr, întru cei ce s-au făcut vrednici de ele. Pentru că, pe când legea cea veche, conducând pe oameni, în vremurile cele de demult, prin cuvântul care nu avea ipostas, punea asupra lor, un jug greu și de nesuportat și nu le dădea nici un ajutor, pentru că nu avea puterea Duhului; că zice Apostolul: „Acest lucru era cu neputință Legii, fiind slabă și fără trup…” (Romani 8, 3) și celelalte; de la venirea lui Hristos, ușa harului a fost deschisă cu adevărat celor ce cred, iar puterea lui Dumnezeu și lucrarea Duhului se împărtășește tuturor.