Părintele Efrem Katunakiotul s-a născut în anul 1912, în satul Ambelohóri, din regiunea Theba. Tatăl său se numea Ioánnis Papanikítas, iar mama sa Victoria. La început a purtat numele Evánghelos. După ce a terminat gimnaziul, nu a vrut să se căsătorească, întrucât harul lui Dumnezeu i-a călăuzit pașii în căutarea altor sensuri ale vieții.

01

În Theba, acolo unde se mutase familia sa, Evánghelos a avut ocazia să-l cunoască pe Gheronda Efrem și pe Nichifor. Încă de mic copil, tânărul Evánghelos trăia ca un adevărat călugăr: practica rugăciunea lui Iisus și făcea metanii, trăind în post și mai ales în ascultare. Mama sa a fost înștiințată în mod minunat de către Cuviosul Efrem Sirul că dorința fiului ei de a se călugări era conformă cu voia lui Dumnezeu și că tânărul Evánghelos va deveni monah.

Pe 14 septembrie 1933, Evánghelos a lepădat deșertăciunea lumii acesteia, apucând drumul Sfântului Munte. S-a stabilit în Katounákia, la chilia Sfântului Efrem Sirul, lângă gheronzii Efrem și Nichifor. După o perioadă în care a fost frate de mănăstire, a fost tuns în monahism, primind schima mică și numele Longhínos. În anul 1935, a primit schima mare din partea lui gheronda Nichifor, care i-a schimbat și numele în Efrem. În anul următor a fost hirotonit preot.

Părintele Efrem s-a învrednicit să-l cunoască personal pe clar-văzătorul și înainte-văzătorul Gheron Iosif Isihastul (1898-1959), de care s-a atașat spiritual, cu binecuvântarea lui gheronda Nichifor. La rândul său, Gheron Iosif fusese inițiat în cele duhovnicești de către renumiții isihaști monahul Kallínikos și ieromonahul Daniil. Prin urmare, părintele Efrem ne învață să insistăm asupra a două lucruri, care reprezintă adevărate «expuneri exacte ale credinței ortodoxe»: căutarea adevăratului sens al vieții duhovnicești și găsirea unui părinte spiritual stabil și nerătăcit. Cel de-al doilea aspect este extrem de important, fiindcă numai un părinte spiritual nerătăcit îl poate scăpa pe fiul său duhovnicesc de vicleșugul diavolesc și, tratându-l cu medicamentele duhovnicești potrivite, îl poate conduce pe calea către Rai.

gerondas_efraim_eikona_upslider

Fericitul părinte Efrem a reușit să discearnă ascultarea autentică de ascultarea bolnavă. Acest lucru se vede și din sfatul pe care i l-a dat unui monah dintr-o mănăstire de obște de a face ascultare față de bătrânul său nu ca un robot, nici ca un animal, ci din dragoste și râvnă pentru Dumnezeu.

Sfântul Gheron Iosif Isihastul i-a recomandat părintelui Efrem un program de viață isihastă, care consta în cultivarea rugăciunii «Doamne, Iisuse Hristose, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă», păzirea simțurilor și curățirea inimii pentru a ajunge la iluminarea dumnezeiască. Cu binecuvântarea sa, părintele Efrem a studiat Filocalia, pentru a afla ce ne învață părinții neptici despre nevoințele duhovnicești. Nu citea cărți de psihologie sau «semidocte» de dragul de a-și etala cunoștințele și abilitățile duhovnicești în cadrul vreunei conversații savante de tipul discuțiilor «de salon», și nici nu se temea ca nu cumva să fie catalogat drept «fundamentalist» de către cercurile laice.

În anul 1973 a adormit ieromonahul Nichifor, bătrânul părintelui Efrem.

Începând cu anul 1980, Părintele Efrem a început să adune în jurul său o mică obște, conformându-se astfel poruncii lui Gheron Iosif, care îl îndemnase în acest sens. Mai întâi, însă, a dobândit curățirea de patimi și apoi a devenit el însuși gheronda. Ca părinte spiritual a trebuit să se lupte cu marele vrăjmaș al vieții duhovnicești, care este slava deșartă. Jertfele pe care le făcea, le făcea din dragoste pentru Hristos, iar nu pentru a atrage laudele oamenilor.

Pentru el, Sfânta Liturghie era un eveniment cutremurător și totodată plin de trăire. Dintr-o destăinuire făcută unui prieten de-al său ieromonah, aflăm că, încă de la prima Sfântă Liturghie pe care a săvârșit-o, s-a învrednicit să vadă în mod vizibil harul lui Dumnezeu în momentul transformării Sfintelor Daruri. Și nu numai atât: după sfințirea Cinstitelor Daruri, Îl vedea pe Însuși Hristos pe Sfântul disc, fiindu-i imposibil să-și stăpânească lacrimile, mai ales când ajungea în momentul în care trebuia să frângă Agnețul. Atât de mare îi era emoția, încât uda Sfântul Antimis cu lacrimile vărsate și îi vedea pe îngerii Domnului șezând de-a dreapta și de-a stânga Sfintei Mese și slujind împreună cu el. Însă părintele nu vorbea niciodată despre trăirile sale din timpul Sfintei Liturghii. Le cerea mereu monahilor din mănăstirile de obște, care aveau diferite ascultări, să nu neglijeze Psaltirea.

Era înzestrat cu darul străvederii, care îi permitea să vadă starea duhovnicească a fiecărui monah și astfel să dea sfaturile potrivite fiecăruia pentru a progresa în viața duhovnicească. Harul dumnezeiesc îl împodobise pe părinte și cu darul înainte-vederii, în virtutea căruia știa ce urma să se întâmple. Drept pentru care a prevestit cutremurul din 1977 ce s-a petrecut în Tesalonic și, de multe ori, pe credincioșii sau copiii veniți să-l vadă îi striga după numele pe care urmau să-l primească după viitoarea lor tundere în monahism. Odată, un student i-a scris o scrisoare concisă și fără prea multe amănunte, în care îi cerea rugăciunile într-o situație delicată. În scrisoarea primită drept răspuns, Gheronda îi descria studentului cu lux de amănunt atât starea duhovnicească în care se afla, cât și anumite detalii despre locul în care locuia, deși studentul nu-i pomenise nimic despre toate acestea.

Odată, doi clerici, care nu se cunoșteau între ei, s-au întâlnit pe drumul spre Katounákia. Când au ajuns la părintele Efrem, gheronda a început să-l mustre pe unul din ei pe motiv că nu este preot, ci mason, și că a îmbrăcat rasa numai pentru a spiona Sfântul Munte. Auzind acestea, masonul a dat totul pe față. Părintele Efrem trăia experiențe și stări, pe care numai creștinii ortodocși le pot trăi, cei care se feresc de rătăcirile papale sau protestante.

Odată un egumen, doi teologi și un student l-au rugat să le explice de ce Sfintele Moaște răspândesc mireasmă bine mirositoare. În loc să le răspundă, Gheronda și-a plecat capul spre inimă și a început să se roage. Și îndată locul acela s-a umplut de o mireasmă plăcută. Apoi le-a explicat că, întrucât nu a știut să le răspundă la întrebare, L-a rugat pe Dumnezeu să o facă în locul său.

Părintele Efrem susținea că păcatele sunt urât mirositoare. Odată un episcop l-a întrebat prin intermediul unei alte persoane ce părere are despre Ecumenism. Și de această dată Gheronda L-a rugat pe Dumnezeu să-l lumineze ce să răspundă. Îndată încăperea în care se aflau s-a umplut de miros urât, o amestecătură neplăcută de acru, sărat și amar. Și astfel episcopul a primit răspunsul potrivit.

Atitudinea fericitului bătrân față de unitatea ortodocșilor era clară. Spunea adesea: «dezbinarea e ușor de realizat, pe când unitatea nu». Oare ecoul cuvintelor sale mai este auzit în zilele noastre?

Cu harul lui Dumnezeu, părintele Efrem a devenit un bun călăuzitor pentru cei care doreau să se căsătorească și să dobândească copii, ajutând mulți tineri să aleagă această cale, fără să-i preseze în vreun fel. În acest sens, epistolele sale reprezintă un bun ghid duhovnicesc și o adevărată «școală» pentru părinți, fiindcă îi învață cum să-și crească copiii din punct de vedere spiritual, în cuvinte simple, fără vreun artificiu de natură filosofică sau psihologică.

În anul 1996, părintele Efrem a suferit un atac cerebral, în urma căruia a rămas imobilizat la pat. Cu toate acestea, nu a cârtit deloc, ci îl slăvea zilnic pe Dumnezeu. Astfel, ne oferă și nouă un exemplu elocvent despre cum trebuie să ne comportăm în caz de boală. Pe 14/27 februarie 1998, și-a dat duhul în mâinile Creatorului său, pe Care L-a slujit cu multă dragoste din tinerețile sale.

Se spune că odată un bătrânel care a trăit în secolul XIX a fost întrebat care a fost cel mai cutremurător eveniment din viața sa. La care bătrânelul a răspuns că atunci când era mic a avut ocazia să-l vadă și să-l audă pe Sfântul Kosmás Etolós. Prin analogie, și noi, dacă vom fi vreodată întrebați același lucru, vom putea răspunde că cel mai cutremurător eveniment din viața noastră a fost ocazia de a cunoaște îndeaproape două dintre florile monahismului aghioritic: pe gheronda Paisie și pe parintele Efrem Katunakiotul, al căror exemplu de viață cuvioasă suntem datori să-l imităm.

Sfârșitul lui gheronda Efrem (14/27 februarie 1998)

În noiembrie 1996, parintele Efrem a fost imobilizat la pat de un puternic atac cerebral, care i-a afectat serios anumite funcții ale corpului – nu mai putea vorbi și înghiți, dar și ale intelectului – părea că pierduse contactul cu mediul înconjurător. Nu se mai străduia să spună nimic, nici măcar prin semne, și nici nu părea să audă întrebările celor din jurul său. Numai atunci când îl durea ceva, gemea. Pe scurt, era un mister total.

Frații care îl iubeau îi scriau: «Atunci când sunt doborât de greutățile vieții de zi cu zi, simt cum mă pătrunde privirea voastră și mă rușinez eu, ticălosul, în fața răbdării de care ați dat dovadă în atâtea încercări…». Însă, în ciuda încercărilor, părintele Efrem vedea și auzea destul de bine. Dovadă stă faptul că zâmbea sau chiar râdea atunci când frații îi citeau istorioarele lui preferate, pe care el însuși le rostea mai demult, când îi plăcea să citeze din mitologia greacă sau din tradiția populară pentru a râde de sine sau pentru a-i «necăji» pe ceilalți. Acum acesta devenise singurul mod de a comunica cu el în starea gravă în care se afla.

Dacă vreun frate nu-și mânca mâncarea, glumea pe seama lui, zicându-i povestioara despre măgarul lui Hógea, pe care stăpânul său nu l-a hrănit vreo două zile, bucurându-se că muncește fără să cheltuiască nimic cu el. La un moment dat însă, n-a mai putut să deschidă ușa staulului, pentru că măgarul, mort de foame, zăcea pe podea, iar leșul său blocase intrarea. Alteori, când vroia să vădească viclenia puerilă a cuiva, schimbându-și vocea, imita discuția dintre doi copii astfel:

– Unde sunt strugurii?
– De ce întrebi, îi vrei?
– Nu, vreau numai să-i văd.

Dacă vreun monah nu vroia să învețe noțiuni elementare de tipic, îi povestea întâmplarea cu preotul neînvățat, care aduna boabe într-o pungă și le număra în așa fel încât, mâncând câte o boabă în fiecare zi, să-și dea seama când sosește Paștele. Preoteasa însă, fără să știe acest lucru, adăuga și alte boabe în pungă. Prin urmare, preotul le răspundea astfel sătenilor nemulțumiți: «după cum arată boabele, nici anul ăsta și nici anul viitor nu vom sărbători Paștele». Dacă vreun monah făcea ascultare «numai de ochii lumii», își clătina capul zâmbind și zicând cu voce îngroșată: «Antonie, Antonie…», făcând aluzie la reproșul adresat de către un gheronda ucenicului său care făcea ascultare numai când erau și alții de față.

Acestea și multe altele asemenea făcea gheronda, iar ucenicii lui i le repovesteau pentru a-i păstra zâmbetul pe buze în clipele grele ale bolii. Însă când febra și durerea se întețeau, zâmbetul se vestejea pe buzele sale bătrâne. Nu-i plăcea să stea întins în pat. Prefera să stea la marginea patului, cu capul plecat, atingând podeaua cu picioarele și cu spatele sprijinit în perne. Aceasta era poziția lui preferată de rugăciune. Din această poziție l-a și luat Dumnezeu la ceruri pe data de 14/27 februarie 1998.

Înainte să moară și-a exprimat în repetate rânduri dorința de a fi îngropat în cercul restrâns al mănăstirii. Însă vestea despre adormirea sa s-a răspândit cu mare viteză și mulți monahi de la alte mănăstiri au venit să-i dea ultima sărutare. Unul dintre aceștia a scris următoarele cuvinte:

«Gheronda, deși era un om cuvios cu o viață sfântă și plină de harul lui Dumnezeu, trăia totuși cu convingerea că este un păcătos și ne îndemna pe toți să ne rugăm pentru el astfel:

– Copilul meu, te rog, atunci când voi pleca, să-mi faci un parastas de patruzeci de zile și să mă pomenești necontenit în rugăciunile tale.

Poruncise monahilor să-i cheme la înmormântarea sa numai pe vecinii cu care avusese legături în această viață pământească. De asemenea, le-a poruncit să mă cheme și pe mine, lucru pentru care îi mulțumesc. În noaptea în care a murit, l-am văzut în vis îmbrăcat într-un veșmânt alb preoțesc, strălucind și zicându-mi cu bucurie: Părințelul meu, mă duc să slujesc. Am fost prezent la înmormântarea sa. Vedeam cum doarme în sicriu un cuvios, care de acum aparținea cetei cerești de părinți athoniți, și am mulțumit Domnului și lui gheronda, care m-a iubit ca pe fiul său. Trupul său s-a reîntors în pământul-mamă sfințindu-l, iar sfântul său suflet a fost primit cu bucurie în ceata tuturor cuvioșilor, care au strălucit prin nevoință și asceză și a căror pomenire se săvârșea chiar în acea zi, la slujba vecerniei, pentru a fi sărbătorit astfel și cuviosul Efrem dimpreună cu ceilalți cuvioși.

Nouă, celor rămași, ne-a lăsat exemplul său de viață virtuoasă și isihastă, o viață de monah aghiorit, precum și amintirea feței sale blânde și cuvioase. Întrucât s-a întâmplat ca în ziua parastasului de patruzeci de zile să avem la chilia noastră o tundere în monahism, nu mi-a fost cu putință să particip, fapt pentru care eram tare mâhnit. La Liturghie, după sfințirea Sfintelor Daruri, în momentul pomenirii celor adormiți, când am rostit‚ pomenește-l, Doamne, și pe robul Tău, părintele Efrem…’, am simțit două mâini calde apucându-mă cu dragoste de umeri. Îndată m-au cuprins frisoanele. M-am întors imediat să văd cine e, însă n-am văzut pe nimeni. Înțelegând că a fost el, i-am mulțumit și apoi am continuat Sfânta Liturghie. Simt că inima sa plină de iubire este mereu cu noi și se roagă pentru noi».


Sursa: Gheronda Efrem Katunakiotul, Schitul Sfântului Efrem, Katounákia, Sfântul Munte

Preluat de la : http://www.pemptousia.ro/2013/02/gheronda-efrem-katunakiotul/

Sfântul Efrem Katunakiotul povestind cu mare emoție despre o vedenie pe care a avut-o :

______________