Îndemnuri la răbdare

Nearătând nici măcar un gând de nemulţumire, în încercarea de a-i îmbărbăta şi a susţine credinţa episcopilor săi, ale căror inimi erau pline de tulburare în vremea grea a prigoanei, Fotie remarca în chip optimist: „Grea este prigoana, dar dulce făgăduinţa binecuvântării de la Stăpânul. Dureros este surghiunul, dar desfătătoare împărăţia Cerurilor…
Să ţinem nevoinţa noastră, ca să câştigăm răsplătirile. Fie ca şi noi să strigăm împreună cu Pavel: Lupta cea bună am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit; de acum s-a gătit mie cununa dreptăţii (II Timotei 4, 7-8).”
Fotie ştia că slava biruitorilor avea să fie bucuria de obşte a celor binecinstitori.
Într-o altă scrisoare către Mitropolitul Ioan al Iracliei, sfatul dulcii sale limbi a fost acela de a răbda „cu vitejie cele ce vin asupra noastră. Aceasta fiindcă ştim negreşit, după cum răspicat spun graiurile dumnezeieşti şi sfinte, că viaţa de acum nu este una a răsplătirii şi dezmierdării, ci una a nevoinţei, trudei şi luptelor.”
Podoaba Patriarhilor şi Părinţilor, lămurit precum aurul, Fotie s-a făcut plăcut lui Dumnezeu. El se bucura să urmeze suferinţele Mântuitorului său. Într-o altă scrisoare către acelaşi mitropolit, Fotie scria: „Mare şi vădită mângâiere se dă celora ce îndură necazurile vieţii şi suferă ce este mai rău, după pilda suferinţelor Lui (adică Hristos) şi a morţii Sale celei de ruşine. (…) Deci te bucură că şi tu, robul, ai prilej a urma pe Stăpânul.”
Într-o scrisoare către Mitropolitul Mihail al Mitilinei Fotie vorbeşte despre Sanhedrinul Iudeilor care i-a scos pe ucenicii lui Hristos din sinagogă. Fotie asemuieşte pe prigonitorii săi cu Sanhedrinul şi pe adepţii săi îi numeşte „următori plini de râvnă ai apostolilor (…) care acum s-au legat şi unit încă şi mai mult cu acei dumnezeieşti martori ai Cuvântului. Că părtăşia noastră cu suferinţele acelora face legătura noastră cu vieţile lor încă şi mai desluşită.” El spune că prigonitorii „s-au despărţit în chip jalnic şi ticălos de învăţătura apostolilor şi de Ortodoxia noastră (…) şi au căzut.”

Gândurile sfântului despre anatematizarea sa.

 Vorbind despre anatema rostită asupra sa şi a adepţilor săi, Fotie spune: „Odinioară anatema era ceva de temut şi de ocolit, căci era rostită de trâmbiţele bunei cinstiri împotriva celor vinovaţi de necinstire. Dar ei, (…) potrivnic oricărei legi, atât dumnezeieşti cât şi omeneşti, potrivnic oricărei judecăţi, elineşti sau barbare, au întors cu îndrăzneală anatema lor către atleţii ortodoxiei, luptându-se să facă din barbara lor nebunie un privilegiu bisericesc. Iată că acum anatema — straşnica şi ultima încununare a oricărei pedepse – a ajuns un basm sau o jucărie, sau mai vârtos un lucru vrednic de dorit pentru cei binecinstitori. (…) Duşmanii adevărului nu fac pedeapsa înfricoşată, ci mai vârtos simţul vinovăţiei o face să fie astfel. (…) Însă nevinovăţia nu numai că preschimbă pedeapsa lor în ceva de râs, ci încă întoarce osândirea către cei ce au dat-o. Ba încă aduce celor ce au fost pedepsiţi de ei neveştejite cununi şi slavă nemuritoare.”
Prin înălţimea virtuţii sale Fotie învăţase foarte bine să rabde silnicia încă din prima tinereţe. Nu era străin de primirea afuriseniilor, astfel că scria diaconului Grigorie:
„Vreme de mulţi ani, fiecare sobor eretic şi fiecare sobor de iconoclaşti ne-a afurisit; nu numai pe noi, ci şi pe tatăl şi pe unchii noştri, bărbaţi mărturisitori ai lui Hristos şi mândria episcopilor. Deşi ne-au afurisit, ei ne-au ridicat pe scaunul arhieresc atunci când nu o doream… Deci să ne afurisească şi de acum înainte, ca astfel să ne facă – aşa şovăielnici cum suntem – să ne înălţăm de pe pământ în împărăţia cerească.”
SURSA: ”VIAŢA ŞI NEVOINŢELE CELUI ÎNTRE SFINŢI PĂRINTELUI NOSTRU FOTIE CEL MARE Patriarhul Constantinopolei”
_____________