“Aşa trebuie prietenul (adevărat) să iubească, încât și sufletul daca îi este cerut, să nu refuze a-l da, daca îi este cu putinţă. Dar ce zic eu: dacă îi este cerut? Chiar el trebuie să alerge (cu sârguinţă) să-l dea. Căci nimic, nimic nu este mai dulce decât această dragoste şi nimic întristător nu este în ea. Cu adevărat prietenul credincios este leacul vieții. Cu adevărat prietenul credincios este scăpare tare. Ce nu face prietenul adevărat? Câtă dulceață nu aduce? Cât folos? Câtă siguranță? Chiar dacă mi-ai vorbi de mii de comori, nimic nu se compară cu prietenul adevărat. Să spunem mai întâi câtă dulceaţă aduce prietenia. Când (prietenul) vede pe prietenul sâu, se luminează şi se revarsă din sine (se topeşte), se împletește cu acela cu o împletire care conține o dulceaţă sufletească negrăită (şi tainică). Și chiar dacă numai își aduce aminte de el, îi învie și i se-ntraripează mintea.

Iar acestea le spun despre prietenii cei adevărați care sunt de un suflet şi care aleg să și moară unul pentru altul și care se iubesc cu căldură. Degeaba îmi mustrați cuvântul gândindu-vă la cei care sunt prieteni numai așa (de formă), având părtășie la mese și fiind prieteni numai cu numele. Dacă cineva are un prieten de felul celor despre care eu vorbesc, va cunoaşte ce spun. Chiar dacă îl vede pe acest (prieten) în flecare zi, nu se satură. Aceleași le cere pentru acela în rugăciune ca și pentru sine. Iar eu știu pe cineva care, îndemnându-i pe bărbații cei sfinți să se roage pentru prietenul lui, îi îndemna să se roage mai întâi pentru prieten, și abia după aceea pentru sine.

Atât de mare lucru este un prieten bun, încât de dragul lui sunt iubite și locurile si vremile (legate de el). Căci după cum corpurile strălucitoare își lasă lumina să cadă în locurile din apropiere, așa și prietenii își lasă harul în locurile în care au fost prezenţi. Și adeseori stând fără prieteni în locurile acelea, am lăcrimat și am suspinat, aducându-ne aminte de zilele în care eram dimpreună cu ei.

Nu este cu putință să înfățișăm cu cuvântul câtă dulceață este în prezența prietenilor. Numai cei care au experiența (acestor lucruri) ştiu. Iar de la un prieten este cu putință să ceri și să primești un har fără nici o bănuială (şi împovărare). Când prietenii ne poruncesc, ca un har privim (porunca). Iar când ezită (să ne poruncească) atunci ne mâhnim. Nimic nu avem care să nu fie și a lor. Adeseori, disprețuind toate cele de aici, de dragul lor totuși nu vrem sa plecăm de aici. Și decât lumina ne sunt ei mai doriți. Căci, cu adevărat, și decât lumina este mai dorit prietenul. Mă refer la cel adevărat. Și nu te minuna! Căci mai bine pentru noi este să se stingă soarele decât să ne lipsim de prieteni. Mai bine este să petrecem în întuneric decât să fim fără prieteni. Cum vine asta? Vă spun. Mulți dintre cei care văd soarele sunt în întuneric, pe când cei care sunt bogați în prieteni nu au necaz. Mă refer la prietenii duhovnicești care nu cinstesc nimic mai mult decât prietenia. Așa era Pavel care și-ar fi dat cu bucurie sufletul fără să ceară nimic și l-ar fi zvârlit cu bucurie în gheena. Cu așa dragoste aprinsă trebuie să iubim.

Vreau să vă dau o pildă de prietenie. Prietenii – desigur prietenii după Hristos – trec cu vederea și pe părinți și pe copii. Să nu-mi spui de cei de acum care, împreună cu celelalte, au lepădat și acest bun al prieteniei adevărate. Gândeşte-te la cei de pe vremea apostolilor, nu zic la corifeii lor, ci la credincioşii simpli. „Sufletul și inima tuturor“, zice (Scriptura), „era una; și nici unul nu zicea că ceva din cele ce le avea este al lui… Și se împărțea fiecăruia după cum avea fiecare nevoie” (Fapte 4, 32-35). Nu era atunci „al meu” și „al tău”. Aceasta înseamnă prietenie: să nu socoteasca cineva cele ale lui ca ale sale, ci ca ale aproapelui, și cele ale sale să-i fie străine . Atâta grijire să aibă de sufletul aceluia ca de al său, şi acela din partea sa să facă dovada aceleiași dragoste. „Si cum e cu putinţă”, ar zice (careva), „să afli pe unul ca acesta“? într-adevăr, nu e cu putință, pentru că nu vrem, căci dacă am vrea, este foarte cu putință. Că dacă nu ar fi fost cu putință, nu ar fi poruncit Hristos, nici nu ne-ar fi spus atâtea despre dragoste.

Mare (lucru) este prietenia! Atât de mare, încât nimeni nu ar putea să o învețe (de la altul), nici nu ar putea vreun cuvânt sa o înfățișeze, în afara trăirii ei. (…) Prietenul nu vrea să poruncească, nici să conducă, ci are bucurie mai degrabă dacă este condus și i se poruncește. El vrea mai degrabă să dăruiască decât sa primească vreun dar. Căci el iubește pe prieten și nu se mai satură de dorirea lui. Așa de mult îl iubește. Nu se desfată așa de mult când i se face lui bine, ca atunci când face el bine. Vrea mai degrabă ca acela să fie mai presus decât sa-i fie datornic. Vrea mai degrabă ca el să-i fie datornic aceluia decât să-l aibă ca datornic. Și vrea să-i dăruiască, dar nu vrea să pară că dăruiește, ci ca de fapt îi este dator celuilalt.

Cred ca mulţi dintre voi nu știu ce vorbesc. De aceea este de trebuință să spun iarăși. (Unul ca acesta) vrea să facă de la sine o binefacere, dar să nu pară că o face de la sine, ci că de fapt (binefacerea) n-ar fi decât o răsplătire datorată celuilalt. Așa a făcut și Dumnezeu cu oamenii. Urma să-L dăruiască pe Fiul Său pentru noi, însă, ca să nu pară că ni-L dă în dar, ci că de fapt ne este dator, a poruncit lui Avraam să i-l dea pe fiul lui ca, făcând Avraam ceva mare, să nu pară că El face ceva mare. Când nu există prietenie, batjocorim binefacerile (primite), iar cele pe care le facem, chiar când sunt mici, le socotim mari și ne lăudam cu ele. Însă când există dragoste (prietenie), ascundem binefacerile și vrem ca și cele mari să se arate mici ca să nu părem că îl îndatorăm pe prieten, ci că noi de fapt suntem datori lui prin aceea că el ne este dator.

Știu că mulți nu pricep ceea ce spun. Iar pricina este că vorbesc despre un lucru care acum se afla în cer. După cum dacă vorbeam de vreo plantă ce se găsește în India, cu care nimeni nu a avut nici un contact, nu ar fi putut cuvântul (singur) să o înfățișeze, chiar dacă aș fi spus mii de vorbe, așa și câte le spun acum, le voi spune degeaba, căci nimeni nu le va putea cunoaște, în cer este sădită aceasta plantă și are ramuri încărcate nu cu mărgăritare, ci cu vieţuirea virtuoasă cea cu mult mai dulce decât acestea.

De ce fel de dulceață vrea sa ne vorbească? De cea rușinoasă? Sau de cea cuviincioasă? Nu! Ci dulceața unei prietenii le covârşeşte pe toate, chiar dacă mi-ai vorbi şi de cea a mierii. Căci dulceaţa mierii este trecătoare, prietenia însă niciodată. Fiindca până rămâne prieten, mai mult crește dorirea, și o astfel de dulceaţă nu are nicicând saţ. Chiar decât viaţa aceasta de acum este mai dulce prietenul. Şi, de bună seamă, pentru că mulţi, după sfârșitul prietenilor, nu au mai trăit prea mult. Împreună cu prietenul suferă cineva cu bucurie înstrăinarea, pe când fără prieten nu ar vrea nici în țara lui să locuiască, împreună cu prietenul şi sărăcia o putem răbda, iar fără el până și sănătatea și bogăţia sunt de nesuferit. Unul ca acesta pe altul (pe prieten) îl socoteşte ca pe sine însuși. Mă sufoc că nu pot să va dau un exemplu, căci am înțeles că mult mai mici sunt cele grăite decât realitatea.

Iar acestea se întâmplă aici (pe lumea asta). Dar la Dumnezeu atâta plată are prietenia, cât nici nu se poate spune. Ne dă plată ca să ne iubim unii pe altii. „Iubeşte“, zice (Dumnezeu), „şi ia și plata“, când de fapt noi am fi cei care am datora plata pentru acest lucru (pentru șansa unei prietenii adevărate). „Roagă-te“, zice (Dumnezeu), „şi primeşte și plată“, când de fapt noi am fi cei care am datora plată pentru că cerem cele bune. „Pentru ceea ce ceri, ia și plată“, ne zice. „Posteşte, și ia și plata! Fii virtuos, și ia și plată“, deși tu esti dator cu plata. Dar după cum părinții, când îi fac pe copii să fie virtuoși, atunci le dau şi plată – căci ei se simt datori (față de copii), căci aceştia le fac bucurie cu vieţuirea lor virtuoasă, asa și Dumnezeu zice: „Ia plata, de vreme ce ai devenit virtuos. Căci (făcând așa), tu veselești pe Tatăl și îți sunt dator cu plata acestei veselii. Pe când dacă eşti rău, nu mai fac aşa, căci tu îl mânii pe Cel Ce te-a născut“.

Să nu mâniem pe Dumnezeu, ci să-L înveselim, ca să avem parte de împărăția cerurilor întru Hristos Domnul nostru. Amin”.

Sursa:  Sfântul Ioan Gura de Aur, „Cuvântări despre viața de familie”, Editura Invierea, 2005