Sfantul Ioan Iacob Hozevitul (†1960) :

“În vremea cînd trãia Cuviosul Nicodim Aghioritul la Sihãstria Kapsalei, a fost chemat de cãtre proestosii Sfîntului Munte ca sã discute cu niste clerici papistasi despre dogmele credintei.

Cînd s-a ivit Cuviosul în ograda mãnãstirii din Kareia, îmbrãcat flenduros si cu opinci în picioare, papistasii s-au plîns proestosilor cã acesta este semn de batjocurã pentru ei ca sã stea de vorbã cu un asemenea cãlugãr mojic. Proestosii însã i-au linistit, dîndu-le oarecare lãmuriri despre “flendurosul Nicodim”.

Cînd au început discutia, fiecare vorbã rostitã de monahul nostru era ca un fulger arzãtor pentru uscãturile, sau mai bine zis pentru secãturile Papei. Chiar de la început le-a închis gura si, nestiind ce sã mai zicã, croncãneau ca niste ciori, întrebînd: “Mai sunt în Muntele Athos si altii de fel cu cel care a vorbit cu noi?” Întrebarea aceasta au adresat-o epitropilor din Sfîntul Munte, dar Cuviosul Nicodim, care era de fatã, a luat-o înainte cu rãspunsul, zicînd: “Sunt o multime si eu sunt cel din urmã.”

Numele Cuviosului Nicodim a ajuns cunoscut si la papistasii din Apus, care au avut de multe ori discutii cu el pentru credintã si s-au spãimîntat de darul întelepciunii care locuia în el.”

În jurul anului 1274, putin mai înainte de a se face Sinodul de la Florenta, orasul Constantinopol era în pericol sã cadã în mîinile turcilor. Împãratul grecilor, Mihail Paleologul, fiind în mare nedumerire, neputînd sã tinã piept turcilor, s-a dus la Roma sã cearã ajutorul Papei, care în vremea aceea avea mare putere. Papa i-a fãgãduit cã-i va da ajutor, dacã se va supune lui cu toatã Biserica Ortodoxã. Împãratul, vãzîndu-se în pericol din partea turcilor, a fãgãduit cã se va supune. Atunci a venit mare groazã pentru Biserica Ortodoxã de Rãsãrit, cãci latinii sileau pe ortodocsi la înselãciunea lor.

Nu prin puterea cuvintelor Sfintei Evanghelii, ci cu ascutisul sabiei si a tot felul de chinuri si necazuri. Mii de suflete cãdeau sub sabia lor, pentru curata credintã Ortodoxã de Rãsãrit. Dar pentru cã Sfîntul Munte întotdeauna a fost si este sprijin si apãrãtor al Ortodoxiei în pericole, de aceea si latinii s-au silit ca sã strice temeliile acestui sprijin al Ortodoxiei. Si cu grabã mare s-au dus si în Sfîntul Munte, silind pe monahi sã se supunã Papei de la Roma, prin cuvinte cu momeli, cu bani, cu fãgãduinte înselîndu-i, cu amenintãri, cu tiranie si silã si cu moarte muceniceascã…

Unii, de frica chinurilor si a mortii, primind bani, cu sila s-au lepãdat de Ortodoxia Pãrintilor lor si a noastrã. Cei mai multi dintre dînsii însã au pecetluit cu însusi sîngele lor mãrturisirea. Si prin statornicia lor au mustrat pe Papa furul de cele sfinte, numindu-se pe sine cã e cap al Bisericii si loctiitorul lui Hristos pe pãmînt.

Dar din nefericire însã, vrednicele de plîns mãnãstiri Lavra si Xiropotamou, au cãzut atunci si s-au abãtut de la învãtãturile Sfintilor Pãrinti ai nostri si au primit pe apuseni cu fricã, cu cinste si cu supunere de rob.

Sigur cã acestea se fãceau dupã porunca împãratului, dupã voia latinilor, ca sã se plece monahii din Sfîntul Munte la dogmele Romei. Însã Dumnezeu, ca sã se întãreascã si ceilalti în credinta Ortodoxã, a pedepsit mãnãstirea Xirorpotamou: chiar în vremea cînd acei nefericiti monahi, împreunã cu cei din Apus, sãvîrseau liturghia lor latineascã dupã adãugirea reformei latinesti, zidurile si turnurile mãnãstirii Xirorpotamou s-au prãbusit din temelie. În cãderea zidurilor au omorît multi din latini si din cãlugãrii care au cãzut din credintã, chiar în vremea cînd slujeau liturghia lor latineascã.

18 Cei care au venit din Italia, nicidecum nu au vrut sã dea atentie la aceastã pedeapsã cereascã, si fiind turbati, sau dus prin tot Sfîntul Munte. În apropiere de mãnãstirea Zographou se ostenea un monah singur, la liniste, care avea un obicei sfînt ca sã citeascã Acatistul Maicii Domnului de mai multe ori în fiecare zi, cîntînd în fata sfintei icoane a Maicii Domnului.

Într-una din zilele cînd pe buzele acestui bãtrîn rãsuna neîncetat felicitarea Arhanghelului, care a zis-o Preasfintei Fecioare Maria, “Bucurã-te“, deodatã bãtrînul aude din aceastã icoanã cuvîntul urmãtor: “Bucurã-te si tu, bãtrînul lui Dumnezeu“. Bãtrînul s-a speriat. “Nu te teme“, a urmat linistit din icoanã glasul Maicii Domnului; “Ci du-te repede în mãnãstire si vesteste fratilor si egumenului cã dusmanii mei si ai Fiului meu s-au apropiat. Care e slab cu duhul si nu poate rãbda, sã se ascundã pînã trece ispita, iar cei care doresc moarte muceniceascã, sã rãmînã în mãnãstire. Dar du-te repede.

Bãtrînul, ascultînd porunca si voia Preacuratei Stãpînei noastre, pãrãsind chilia, a alergat cît a putut mai repede la mãnãstire ca sã aibã fratii vreme si chip ca sã se încurajeze, sã se gîndeascã bine fiecare din ei pentru pericolul de fatã. Dar numai cît a ajuns bãtrînul în poarta mãnãstirii, iatã cã vede sfînta icoanã pe care o avea în chilie, înaintea cãreia putin mai înainte citea Acatistul si auzise glasul cel mai sus zis, o vede cã stã pe poarta mãnãstirii cu multã umilintã si evlavie închinîndu-se înaintea icoanei, o ia si înaintea egumenului spuse cele grãite de Maica Domnului. Fratii, vãzînd pericolul care nu era departe, s-au înspãimîntat foarte tare si cei mai slabi dintre ei îndatã s-au ascuns prin munti si prin pesteri. Dar douãzeci si sase de monahi, împreunã cu egumenul, au rãmas în mãnãstire si s-au ascuns în turn, asteptînd pe dusmanii lor si cununile muceniciei.

Dupã putin timp au ajuns si latinii, care, la început, cu toatã puterea retoricã a Apusului, îndemnau pe monahi sã deschidã portile mãnãstirii si sã recunoascã pe papa drept cap al Bisericii în toatã lumea, fãgãduindu-le cã-i va ierta si le va da si mult aur. Monahii de sus de pe turn îi întrebau pe latini, zicînd: “Cine v-a spus vouã cã papa este capul Bisericii? De unde-i aceastã învãtãturã a voastrã? Cã noi credem cã Hristos e capul Bisericii. Noi mai degrabã ne hotãrîm sã murim decît sã primim sã se spurce acest loc sfînt cu sila si tirania voastrã. Sã fugiti de aici. Nu deschidem portile mãnãstirii“. Latinii însã au strigat cu mînie: “Vreti sã muriti?”… si îndatã au adunat o multime de lemne si crengi uscate împrejurul turnului si i-au ars pe monahi.

Flãcãrile focului s-au înãltat cît turnul, ducîndu-le vîntul înãuntru, dar monahii nicidecum nu s-au retras de la duhovniceasca lor îndrãznealã. Slãvind si binecuvîntînd pe Domnul si rugîndu-se pentru dusmanii lor, si-au dat sufletele lor cele curate în mîinile Lui în ziua a zecea a lunii octombrie, anul 1274.

Image result for sfinte icoane care se numeste "Înainte Vestitoare" xiropotamu

În Codicele mãnãstirii se aflã scrise si numele acestor cuviosi mucenici purtãtori de biruintã. Sfînta icoanã care a poruncit bãtrînului sã spunã în mãnãstire de acest pericol, a stat în turn, împreunã cu Cuviosii Mucenici, si dupã aceea au gãsit-o nestricatã sub dãrîmãturile pricinuite de foc.

De atunci si pînã astãzi, zi si noapte arde o candelã nestinsã înaintea acestei sfinte icoane care se numeste “Înainte Vestitoare“, unde monahii citesc în fiecare zi Acatistul Maicii Domnului.

Image result for sfinte icoane care se numeste "Înainte Vestitoare" xiropotamu

sursa : (Hranã duhovniceascã)