Mărturisirea credinței ortodoxe ca și criteriu eclesiologic

.

”Am putut remarca faptul că Sfântul Maxim insista în special și în mai multe rânduri asupra mărturisirii dreptei credințe.

Această insistență se justifica evident prin faptul că o parte importantă din viața sa (din 633 până în 662) a fost în întregime consacrată apărării dreptei credințe și că, înainte chiar de moartea sa martirică pentru această credință, el i-a consacrat toate momentele existenței sale și toate puterile ființei sale. Mărturisirea credinței condiționează în ochii săi, așa cum am văzut, rolul privilegiat pe care îl recunoaște în fapt și în principiu, Bisericii și papei de la Roma.

În esență, ea este cea care condiționează apartenența sau nonapartenența la Biserică, excluderea în afara acesteia sau reintegrarea în sânul ei, și deci comuniunea sau necomuniunea cu ea. Acest principiu este valabil atât pentru persoane în raport cu Biserica, dar și pentru Bisericile locale în raport cu Biserica universală.

Dacă comuniunea mărturisește despre unire, o concretizează și o manifestă în cel mai înalt grad, unirea cu Bise­rica universală nu este determinată și nici condiționată de comuniune (care este o finalitate și nu un mijloc), ci de mărturisirea dreptei credințe.

Pentru Maxim, comuniunea este comuniunea cu Hristos și în Hristos, iar această comuniune se realizează mai întâi în mărturisirea comună a dreptei credințe în El. Dacă Hristos nu este mărturisit corect, comuniunea cu El și cu cei care Îl mărturisesc în mod ortodox devine imposibilă. 

Găsim de mai multe ori în opera lui Maxim afirmația că mărturisirea adevăratei credințe condiționează în mod absolut comuniunea, căci cel care nu Îl mărturisește pe Hris­tos în mod corect, adică în conformitate cu Tradiția, se plasează în afara Lui:

„acela care nu primește pe apostoli, pe prooroci și pe învățători, ci nesocotește expresiile și glasurile lor, acela dispretuiește pe Însuși Hristos”.

Comuniu­nea care se realizează și se manifestă în cel mai înalt grad de realitate și perfecțiune în împărtășirea euharistică cu trupul și sângele Mântuitorului, presupune încă și mai mult dreapta credință, căci dacă nu mărturisim dreapta credință,

„anulăm și răsturnăm marea, prealuminată și slăvita taină a ortodoxiei creștinilor”, invocarea Sfântului Duh în epicleza Sfintei Liturghii rămâne fără de răspuns și în consecință, Sfintele Daruri nu mai sunt sfințite, așadar nu se mai realizează o comuniune adevărată.

 Acordul cu Tradiția, criteriu al ortodoxiei credinței

Dreapta credință ca și criteriu al apartenenței la Bise­rică nu este definit de o Biserică oarecarede clerul său, de patriarhul și de credinciosii ei, ci de întreaga Tradiție a Bisericii universale. Criteriul ortodoxiei credinței este, cum afirma Maxim în nenumărate rânduri în textele pe care le­-am analizat, dar și în întreaga sa operă, acordul cu Tradiția, așa cum este ea exprimată de învățăturile Sfintei Scripturi, ale apostolilor, sinoadelor și ale Sfinților Părinți. Nu numai pozițiile dogmatice ale papei, ale patriarhilor si episcopilor, dar chiar și sinoadele trebuie primite și aprobate în relație cu credința ortodoxă, așa cum este ea definită de Tradiție în toate componentele ei.

În Biserică, afirmă Maxim, învățăm:

„întreaga Sfânta Scriptură a Vechiului și Noului Testament, Sfinții Dascăli și Sfintele Sinoade”.

Tradiția e constituită prin învățătura pe care a lăsat-o Hristos ucenicilor Săi și pe care aceștia au transmis-o Părinților Bisericii Universale, învățătii de Dumnezeu”.

Maxim acordă evident, o mare însemnătate învățăturilor Sfinților Părinți. Pentru el, așa cum remarca J. Pelikan,

„identificarea doctrinei ortodoxe a Bisericii catolice înseamnă limitarea la ceea ce Părintii au transmis prin Tradiție”

sau, cum noteaza V. Croce,

„după Maxim, tradiția înseamnă esențialmente «tradiția patristică»”.

Maxim admite că, cuvintele Părinților reprezintă „lege si canon pen­tru Biserică” și afirmă:

„cât despre noi, noi urmăm întru totul Sfinților Părinți”.

Este necesar, spune el, că:

„prin binecredincioasa cugetare și atot-adevărata opinie despre Dumnezeirea și umanitatea Lui [Hristos] … să întărim învățătura dreptcredincioasă a Sfinților Părinți care au predat acestea Sfintelor Biserici universale ale lui Dumnezeu.

În fața argumentelor aduse de eretici, el spune:

„Să dovedească mai întâi acestea cu gândirea Părinților și apoi se va confirma opinia dogmelor. Iar dacă nu le e cu putință aceasta, să se lase de acestea și să se conformeze împreună cu noi numai celor hotărâte de purtătorii de Dumnezeu Părinți ai Bisericii universale și de cele cinci sfinte Sinoade ecumenice”.

Cel care admite ceea ce e în conformitate cu credința ortodoxă se află în acord cu Părinții; invers,

„cel ce nu propovăduiește așa nu primește pe Părinții de Dumnezeu insuflați, ci e vădit cine și ce fel sunt cei pe care îi primește”.

Mărturisirea adevăratei credințe condiționează, cum am văzut, apartenența la Biserică, împărtășirea, primirea Sfântului Duhunirea cu Hristos și apartenenăa la trupul SăuEa ne privește deci în mod vital, iar mântuirea noastră depinde de aceasta, de aceea apărarea dreptei credințe nu re­prezintă pentru Maxim o discuție dogmatică abstractă, ci o problemă de viața și de moarte.

În acest sens, el scrie:

„Să păzim marele și primul nostru leac, adică moștenirea cea bună a credinței, mărturisind cu sufletul și cu gura cu toată îndrăzneala cum ne-au învățat Părinții următori ei înșiși ai văzătorilor de la început ai Cuvântului.

Deși Maxim afirma că, pentru ca o afirmație dogmatică să poata fi considerată conformă dreptei credințe, ea trebuie să corespundă învățăturii „unui sinod, a unui Părinte sau a Sfintei Scripturi”, nici una dintre componentele Tradiției neavând pentru el autoritate absolută, luată izolat, ci doar în acord cu celelalte și cu întregul. După cum subliniaza. J. Pelikan, pentru Maxim,

Scriptura are o autoritate supremă, dar doar dacă ea este interpretată în maniera spirituală și ortodoxă. Părinții sunt normativi, dar doar dacă sunt în armonie cu ceilalți și cu Scriptura din care s-au hrănitSinoadele sunt decisive, dar numai în calitate de voce a unicei doctrine apostolice, profetice și patristice”.

Maxim ar putea subscrie aici principiului binecunoscut enunțat de Sfântul Vincențiu de Lerini:

„În Biserica catolică (universală n.n.) trebuie să avem griă să ne limităm la ceea ce a fost crezut pretutindeni, întotdeauna și de către toți”principiu pe care îl enunță el însuși chiar, în formule diferite, dar cu același sens, scriind, de exemplu, că norma dreptei credințe este „opinia” sau „credința comună a creștinilor”, că această credință este ceea ce „se mărturisește pretutindeni de toți în mod neclintit și se crede în chip drept, pe temeiul propovăduirii lor, adică al învățătorilor aleși de Dumnezeu”, sau încă, dezacordul cu ei este abatere de la dreapta credință, iar acordul cu ei garantează unitatea de credință.

 

 

Jean-Claude LarchetSfântul Maxim Mărturisitorul. Mediator între Răsărit și Apus, Editura Doxologia, Iași, 2010