Când duhul rău al mâhnirii pune stăpânire pe suflet, atunci sufletul se umple de întristare și supărare, neputând să se roage cu stăruința cuvenită și neputând să se îndeletnicească cu citirea scrierilor sfinte cu atenția necesară. Într-o astfel de stare, călugărul este lipsit de liniște și blândețe în comunicare cu frații obștii, căpătând o repulsie față de tot ce-l înconjoară. Sufletul cuprins de tristețe și mâhnire devine bezmetic, frenetic și nu poate să primească liniștit nici un sfat bun și nici nu poate să răspundă cu blândețe la întrebările adresate. Călugărul ce are un astfel de suflet afectat, evită oamenii, considerându-i vinovați de tulburarea sa și nu înțelege că de fapt pricina bolii sufletului său se află în interiorul său. Tristețea este ca un vierme pentru suflet, ce-și roade mama care l-a născut. Călugărul cuprins de mâhnire nu poate să-și înalțe mintea către contemplarea de Dumnezeu și nici să săvârșească o rugăciune curată, înflăcărată. Cine a biruit patimile, acela va birui și tristețea. Iar cel biruit, nu va fi ocolit nici de cătușele mâhnirii. Precum bolnavul este recunoscut bolnav după paloarea feței, așa și cel împătimit este cercetat și stăpânit de tristețe. Cine iubește pacea, aceluia îi este aproape imposibil să se întristeze, iar cel care urăște pacea întotdeauna este trist. Precum focul curăță aurul, așa și tristețea după Domnul curăță sufletul de păcate.

Sfântul Serafim de Sarov