„Este îndreptățită teama de înșelare… Există înșelarea minții – înfumurarea – și există înșelarea exterioară: luminile, sunetele, figurile de diferite feluri… Scuipați pe toate acestea… Sunt ale vrăjmașului. [II, 256]

Fugiți de prețuirea de sine… V-ați adâncit în simțirea propriei păcătoșenii și nimicnicii?… Nu este nici o înșelare aici. Înșelare este atunci când omul se simte ceva… și nu este nimic. [III, 446]

Vă temeți de înșelare… Trebuie să vă temeți… Dar evitați înșelarea principală și nici celelalte nu vor avea loc. Înșelarea principală înseamnă a gândi și, mai rău, a simți că eu sunt ceva, în timp ce eu nu sunt nimic. Eu numesc acest lucru autoapreciere… Luați aminte la ea și socotiți-o vrăjmașul vostru cel dintâi. Nu-i dați voie să se sălășluiască înlăuntru – altfel vă va pierde… Iată lecția apostolică:

Căci de se socotește cineva că este ceva, deși nu este nimic, se înșala pe sine însuși (Gal. 6, 3). [IV, 692]

Din acestea trei – din propriul gust, propria voie și propria părere – se compune duhul cel vătămător al înșelarii. [IV, 722]

Există un duh al înșelării, care, nu se știe cum, învăluie sufletul cu viclenia sa și încâlcește gândurile lui astfel încât sufletul crede că este smerit, dar în interior ascunde mândria. Tocmai de aceea trebuie să privim țintă în inimă. Mai bune decât orice aici sunt purtările exterioare smerite. Dar, dacă ele nu există, atunci trudiți-vă singuri asupra voastră, deprinzându-vă să-i priviți pe toți de jos în sus… [IV, 728]”

Sfântul Teofan Zăvorâtul, „Sfaturi înțelepte”