• În Apocalipsa scrie: “Fericit cel ce citește cuvintele cărții acesteia“. Și fiindcă așa s-a scris, cu siguranță așa va fi, căci cuvintele Scripturilor sunt cuvintele Sfântului Duh. Totuși, ce înseamnă această fericire? Unii, care nu înțeleg mai nimic din cele ce spune Scriptura, deznădăjduiesc, cu toate că știu că studiul cuvintelor dumnezeiești dă mângâiere. Ar face mai bine dacă ar spune: “Ceea ce pentru noi este de neînțeles acum, vom înțelege mai târziu, când va veni vremea despre care ne spune Scriptura“. Spuneți-mi, unde se mai citește azi Apocalipsa? Aproape numai în mănăstiri, în școlile teologice și în seminarii, iar în lume, foarte rar. Nimeni… Este dovedit că cel ce citește Apocalipsa, când va ajunge acolo unde se spune despre sfârșitul lumii, va fi cu adevărat fericit, deoarece va înțelege ceva din cele ce se vor petrece atunci și va începe să se pregătească. Iar în cele pe care le descrie Apocalipsa va vedea toate întâmplările contemporane.
  • Toată lumea se află sub influența unei puteri care stăpânește mintea, voința și toate puterile sufletului. Și această putere este vicleană, pentru că izvorul ei este diavolul, iar uneltele lui sunt oamenii vicleni. Prin ei lucrează Antihrist și înaintemergătorii lui. Apostolul spune: “Pentru aceea, Dumnezeu i-a predat duhului amăgirii, al înșelării, fiindcă n-au primit iubirea adevărului. Ceva întunecat și înfricoșător vine peste lume. Omul va rămâne mai mult sau mai puțin sub stăpânirea lui și cu cât puterea celui viclean îl are mai mult (pe om) în stăpânirea sa, cu atât omul va fi mai puțin conștient de ceea ce face.
  • Acum, în Biserică, nu avem profeții clare, dar avem totuși semnele timpului. Semnele acestea se văd clar numai de aceia care au “mintea lui Hristos“. Lor, toate le sunt descoperite în chip deslușit. Antihrist vine în lume și totuși lumea nu crede aceasta. De aici, din mănăstire, mrejele diavolului se văd mai bine. Aici ochii se deschid, iar în lume ei se închid. Multumiți Domnului că ați plecat din lume!
  • În lume, cu tulburarea și obișnuințele ei, este foarte greu să se mântuiască cineva; și mai ales când nu vrea să asculte glasul Bisericii. Este greu să se mântuiască cineva când trăiește într-o societate stricată. În Sfânta Scriptură citim: Cu cel cuvios, cuvios vei fi. Cu cel nevinovat, nevinovat vei fi. Cu cel ales, ales vei fi. Și cu cel îndărătnic, Te vei îndărătnici. Patimile exercită o influență vătămătoare asupra trupului și sufletului. Citind în mănăstire pe Sfinții Părinți, pentru prima dată am înțeles că patimile sunt atât de molipsitoare, așa cum sunt cele mai contagioase boli.
  • Acum creștinismul este urât peste tot, pentru că îi împiedică (pe oameni) să trăiască cum vor, să păcătuiască nestingheriți. Noua generație se dizolvă, se strică, putrezește. Vor să trăiască fără Dumnezeu și urmările sunt evidente.
  • Stiți că acolo unde există Biserici și mânăstiri și, în general, locuri de închinare, în vechime erau temple păgâne. Adesea citim în Viețile Sfinților că, acolo unde la început era un templu, mai apoi se zidea o biserică. Adică Dumnezeu a făcut de rușine pe diavol. Dar în vremurile din urmă, bisericile se vor dărâma și în locul lor se vor construi temple păgâne. Mănăstirile vor suferi prigoane grele și multe mâhniri. Adevărații creștini vor găsi refugiu în micutele biserici. Eu nu voi ajunge să trăiesc acele zile, dar voi veți trăi. Veți merge la mănăstiri, care atunci vor suferi multe prigoane și lipsuri.
  • Să citiți acum Biblia, căci va veni vremea când nu veți mai avea posibilitatea să o citiți. Veți dori să o citiți, dar nu va mai fi timp. Citiți de fiecare dată când vi se ivește ocazia, căci altfel vă veți căi și mâhni că n-ati citit atunci mai mult. Prin citire vi se va întări voința.
  • Mâhnirile monahilor vremurilor din urmă vor fi foarte “subțiri”, căci dacă le va privi cineva la suprafață, nici nu le va putea numi mâhniri. Totuși ele sunt niște viclenii ale vrăjmașului. Chinurile trupești, aspre și brutale pricinuiesc creștinului o râvnă înflăcărată spre acceptarea lor. Vrăjmașul însă a lăsat acum chinurile aspre și le preferă pe cele mici și subțiri, dar care lucrează mai eficace. Acestea nu aprind în inimă râvna pentru mărturisire, ci dimpotrivă, țin pe om într-o stare în care nu știe ce să facă, într-o amețeală duhovnicească de gânduri. Ele (ispitele) biruiesc cu încetul puterile lui slăbind cu totul rezistența lui duhovnicească și ducându-l la DEZNĂDEJDE și la NEHOTĂRÂRE. Și astfel îl aruncă în pierzare, îl fac sălaș al patimilor, deoarece îl găsesc bolind de mâhnire și de descurajare. Iar acest lucru este dovedit prin faptul că monahii vremurilor din urmă așteaptă să le vină o vreme mai bună, ca să se nevoiască așa cum trebuie. “Vom posti și ne vom ruga, spun ei, atunci când se vor crea condiții potrivite“. Dar Domnul ne-a făgăduit că ne va ierta păcatele dacă ne pocăim, iar nu că vom trăi și mâine. De aceea, este absolut necesar ca în oricare din situații, bune sau rele, să păzim poruncile și datoriile noastre, fără să uităm vreodată cuvintele: “Iată, acum este vremea potrivită, iată, acum este vremea mântuirii“.
  • Veți trăi și veți vedea. Va veni vremea când vor începe iarăși să fie chinuiți creștinii. – Și acum sunt chinuiți, dar nu atât de sălbatic. – Nu. Eu nu vorbesc de acest fel de chinuri. Vorbesc de chinurile asemănătoare celor din primele veacuri.
  • Chinuri de nedescris îi așteaptă pe păcătoși în iad, așa cum pe cei drepți îi așteaptă o fericire de negrăit! “Ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit“. Cuvintele acestea ale Apostolului se potrivesc și pentru chinuri și pentru fericire. Noi ne gândim uneori cu foarte multă ușurință [ușurătate, n.n.] la pedepsele din iad și de aceea le uităm. În lume ele nu sunt primite deloc. Diavolul ne aduce gândul că nu există nici diavol, nici iad. Totuși, Sfinții Părinți ne spun că o pregustare a gheenei se face încă de pe pământ, precum și a fericirii veșnice. Păcătoșii încep să simtă pedeapsa iadului, iar dreptii, bucuria raiului, dar cu deosebirea că amândouă vor fi cu neasemănare mai mari în viața viitoare. Nu încape îndoială că există iad și-și va face și lucrarea sa. Sufletele drepților și ale păcătosilor vor fi și atunci îmbrăcate în trup, însă acel trup nu va fi așa greoi, ci mai subțire și mai înduhovnicit. Dar toate acestea se vor face mai înainte de Judecată. După Judecată, nimeni nu știe ce va fi. Nici chiar îngerii. Aceasta este taina lui Dumnezeu. Toate cele pe care le învață Biserica sunt adevărate, precum și învățătura că după moarte sunt chinuri. După mărturia Sfinților Părinți, Judecata se va face la miezul nopții. Ceasul acela va veni pe neașteptate pentru toți cei ce trăiesc pe pământ, întocmai ca un fur.
  • În Rai nu vom intra datorită ostenelii și faptelor bune, ci pentru harul și vrednicia Jertfei răscumpărătoare a Dumnezeului și Mântuitorului nostru, Iisus Hristos. Faptele noastre bune, păzirea poruncilor Evangheliei sunt necesare doar ca o mărturisire a dragostei noastre față de Hristos. Fără dragostea față de Hristos nu putem dobândi fericirea, nici Raiul.
  • Mult timp n-am putut înțelege cuvintele Psalmistului “Glasul Domnului, cel ce varsă para focului” (Ps. 28, 7). Apoi am înțeles că flacăra, care pe pământ are și foc și lumină, dincolo se împarte între rai și iad, astfel: LUMINA se află în RAI și desfătează pe cei drepți. În timp ce FOCUL, fără lumină, se află în IAD și arde pe păcătoși. Scriptura spune: flacăra din abisul iadului este în întuneric și păcătoșii nu se văd unul pe altul. Doamne miluiește-ne și ne mântuiește! Pedepsește-mă, Doamne, cum vrei, numai miluiește-mă!
  • Nu spun nimănui, nici nu arăt spre lauda mea că frica chinurilor iadului este mereu în mintea mea, ci o folosesc numai pentru a mă smeri. Și cât mă smerește acest simțământ al fricii! Înțelepții epocii noastre nu vor să creadă că există iad. Să ne ridicăm și să facem o rugăciune ca Domnul să ne izbăvească de focul iadului! Și să-I mulțumim că suntem aici. Fie ca toată viața noastră să fie o mulțumire că Domnul ne-a povățuit aici. Desigur, locul singur nu mântuiește, dar cel puțin știm că ne aflăm în corabie… (…) Vom trăi zile înfricoșătoare, dar harul Domnului ne va acoperi.
  • În primele veacuri ale creștinismului, ucenicii Mântuitorului nostru Iisus Hristos se împărtășeau în fiecare zi și trăiau o viață îngerească. În fiecare clipă erau gata să stea înaintea feței Domnului. Și aceasta pentru că atunci niciun creștin nu era în siguranță. Deseori se întâmpla ca un creștin să se împărtășească dimineata, iar după-amiaza să fie prins și dus la Colosseum. Trăind astfel într-o permanentă primejdie, creștinii își pironeau privirea numai asupra trăirii lor duhovnicești și trăiau o viață curată și sfântă. Dar primele veacuri au trecut. Persecuțiile din partea necredincioșilor au încetat. Permanenta primejdie a dispărut. După aceasta creștinii au început să se împărtășească o dată pe săptămână. Și apoi, o dată pe lună. Și în continuare Dumnezeiasca Împărtășanie s-a redus la o dată pe an. În Schitul nostru se ține tipicul Sfântului Munte. L-au rânduit sfinții bătrâni și l-au predat monahilor spre neîntrerupta lor zidire duhovnicească. Așadar, în Schitul nostru se ține următoarea regulă: toți monahii se împărtășesc de cinci ori pe an. Și numai cu binecuvântare se mai pot împărtăși și altă dată. Ne-am obișnuit atât de mult cu aceasta, încât, dacă cineva se împărtășește și într-o altă zi oarecare, atrage atenția tuturor celorlalți:
  • – Ce înseamnă aceasta? Părintele Ieronim s-a împărtășit și azi? Întreabă un monah pe altul. – I-a dat binecuvântare starețul. – Dar de ce? – I-a apărut satana în chip simțit și bietul de el a slăbit de frică. – A… Așa?

 

 

(Sursa –  Starețul Varsanufie de la Optina – “Sfaturi către monahi şi omilii către mireni”, Editura Egumenița, 2003)

.

.