„Noi suntem nebuni pentru Hristos; voi însă înțelepți întru Hristos. Noi suntem slabi; voi însă sunteți tari. Voi sunteți măriți, iar noi suntem de necinste ! Până în ceasul de acum flămânzim și însetăm, suntem goi și suntem bătuți, suntem pribegi, și ne ostenim, lucrând cu mâinile noastre. Ocărâți fiind, binecuvântăm. Prigoniți fiind, răbdăm. Huliți fiind, mângâiem. Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până astăzi”.(I Cor. 4, 10-14)

Pentru subtitrare în română, apăsați pe butonul CC din colțul din dreapta, jos.

.
.
.

Imagini pentru sfintele nebune de la diveevo

Imagine similară

Imagine similară

Nota noastră: În cele ce urmează vă oferim și un material scris de Jean Claude Larchet, completat de o predică a părintelui Xenofont, care explică în mod clar ce înseamnă adevărata nebunie pentru Hristos. Nebunii întru Hristos deși au un comportament general ce transmite oricui îi vede că ar părea să aibă o tulburare psihică, ei doar joacă un rol al nebuniei autoimpuse(  se prefac precum niște actori) pentru a-și atrage oprobiul public, cu scopul de a dobândi smerenia. Toți au o viață de sfințenie în ascuns, rugîndu-se întotdeauna în taină și singurătate, iar dacă sunt dezvăluiți că simulează nebunia și că, de fapt, sunt sfinți,  ei fug în locuri neștiute de oameni, se îndepărtează de slava lumii. Pe toți creștinii care îi cercetează îi aduc în stare de pocăință. Darul clarvederii, dacă îl au, îl folosesc pentru a-i ridica pe creștini din moartea păcatelor și nu pentru slava lumii sau pentru a satisface oamenilor curiozitatea. Ei își tăinuiesc nevoințele, minunile, virtuțile. Toate proorociile lor se îndeplinesc în totalitate pentru că Duhul lui Dumnezeu vorbește prin ei și nu un duh al înșelării ca în cazul celor pe care oamenii îi creditează în mod fals ca fiind nebuni pentru Hristos.

A fi nebun pentru Hristos și a fi nebun cu adevărat

„Nebunul pentru Hristos nu e nebun cu adevărat(…). El este deplin sănătos la minte. El numai „fățărește” nebunia, el alege să pară nebun, el face totul pentru ca toți ceilalți să-l socotească cu adevărat nebun, rămânând însă stăpân pe gesturile și vorbele sale, folosite întotdeauna cu un anume rost.

În fața celor care i-au aflat taina sau a celor aleși de el, ca și atunci când e singur, leapădă masca nebuniei, arătându-se întreg la minte și deplin sănătos. Atunci când nebunia pentru Hristos și-o arată doar o dată în viață, purtarea sa de mai înainte ori de după aceea nu are în ea nimic patologic.

(…)Cel nebun pentru Hristos nu îndură silit nebunia, ci însuși se silește să se arate nebun. Singur și-a ales condiția de nebun și poate s-o părăsească oricând voiește și să se întoarcă iarăși la ea, când socotește că-i este de folos. Nu-i pentru el un handicap, nu-i vatămă viață psihică și nu-i tulbură nici viața duhovnicească. E ca și actorul, care rămâne el însuși, chiar dacă-și pune tot sufletul în rolul pe care îl are de jucat.

Că nebunul pentru Hristos doar „fățărește” nebunia se spune în toate viețile de sfinți. Despre Ammona, de pildă, se spune: „Bătrânul se făcea nebun”. Avva Or îndeamnă și el la aceasta, zicând: „Sau fugind fugi de oameni sau batjocorește lumea și pe oameni, făcându-te pe tine nebun în multe”.

Istorisirea despre Isidora poartă acest titlu: „Despre fecioara care fățărea nebunia” și începe astfel: „În această mănăstire (a Tabenisioților) era o fecioară care fățărea nebunia și făcea pe îndrăcita”.

Despre avva Silvan se spune că „se prefăcea nebun”, „făcea pe nebunul„. Tot așa despre Marcu din Alexandria se spune că „se prefăcea a fi nebun„, și el însuși spunea despre sine: „și într-o bună zi mi-am zis: Acum du-te în cetate și fă-te pe tine nebun”.

Ioan din Efes spune despre Teofill și Maria că, îmbrăcându-se în veșminte de comedianți, „în toată vremea țopăiau și se scălâmbăiau”, adăugând că făceau aceasta „spre înșelarea celor care-i priveau”. În Viața lui Simeon se spune de multe ori că nebunia sa era doar părută. Astfel: „Se prefăcea a fi în tot felul, prin purtări nebunești și nerușinate. Și aici făcea pe șchiopul, aici țopăia, aici se târa ca un olog, aici punea piedică trecătorilor, făcându-i să cadă. Alteori, la luna nouă, făcea pe lunaticul, aruncându-se la pământ și zvârcolindu-se. Sau încă făcea pe predicatorul, amenințând și mustrând pe cei ce-l ascultau. Spunea că asta îi plăcea cel mai mult și-i de cel mai mare folos pentru cel care fățărește nebunia pentru numele lui Hristos”.

Și tot aici se spune că atunci când era singur cu prietenul său Ioan „n-avea în el nici urmă de nebunie”, așa încât acesta spunea că nici nu-i venea să creadă „că tot el era nebunul de mai înainte”Nichita Stithatul scrie despre Ierotei că „adesea se prefăcea că va să verse ori să spargă oalele pe care le ducea„, dar duhovnicul sau „îi știa prefăcătoria”.

Despre Sfântul Chiril Fileotul se spune că „obișnuia să facă uneori pe nebunul pentru Dumnezeu”. Sfântul Sava cel Nou e și el înfățișat ca unul care „făcea pe nebunul”, „fățărind nebunia”.

Întrebarea este pentru ce se prefăceau toți acești sfinți că sunt nebuni, fie în câte o împrejurare, fie făcându-și din „nebunie” o nevoință de-a lungul a multor ani din viață.”

Temeiuri scripturistice. Precursorii nebunilor pentru Hristos. Despre înțelepciunea lumii și înțelepciunea lui Dumnezeu care pare a fi nebunie pentru oamenii lumești

„Unii proroci, prin faptele lor ieșite din comun, pot fi socotiți drept precursori ai nebunilor pentru Hristos; astfel, prorocul Isaia a mers gol și desculț vreme de trei ani, prevestind robia egiptenilor (Is. 20, 2-3); Iezechiel a stat culcat în fața unei pietre închipuind Ierusalimul împresurat, mâncând pâini coapte pe scârnă de om (Iez. cap. 4); Osea și-a luat de femeie o desfrânată, spre a închipui necredința lui Israel față de Dumnezeu (Os., cap. 3).

Aceste fapte însă, chiar dacă au o oarecare asemănare cu unele purtări ale nebunilor pentru Hristos, prin caracterul lor ciudat (chiar smintitor), simbolic și prorocesc, se deosebesc de ele. În primul rând,

  • sunt săvârșite într-o anume împrejurare, nu fac parte dintr-un comportament în general nebunesc, iar cel care le săvârșește nu este socotit din pricina lor nebun;
  • în al doilea rând, scopul lor este doar acela de a șoca spiritele, trezindu-le la adevăr;
  • în al treilea rând, ele sunt poruncite direct de Dumnezeu, spre împlinirea voii Sale și țin de menirea prorocească a celui ce le săvârșește, iar nu de împlinirea unei nevoințe voite de el.

De aceea, se pare că mai curând în Noul Testament avem a căuta temeiul scripturistic al nebuniei pentru Hristos. În Epistola sa către Romani și în cea dintâi Epistolă către Corinteni, Sfântul Paul subliniază opoziția radicală dintre înțelepciunea lumii și cea a lui Dumnezeu, care face ca:

1. Ceea ce este înțelepciune în ochii lumii să fie nebunie în ochii lui Dumnezeu: „Zicând că sunt înțelepți, oamenii au ajuns nebuni” (Rom. 1, 22); „Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înțelepciunea acestei lumi?” (I Cor. 1, 20); „Căci înțelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu” (I Cor. 3, 19).

2. Ceea ce este înțelepciune înaintea lui Dumnezeu să fie nebunie pentru lume: Omul firesc nu primește cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie (I Cor. 2, 14); Cuvântul crucii, pentru cei ce pier, este nebunie (I Cor. 1, 18); Dumnezeu a binevoit să mântuiască pe cei care cred prin nebunia propovăduirii (I Cor. 1, 21); Noi propovăduim pe Hristos cel răstignit, pentru păgâni, nebunie (I Cor. 1, 23); Pentru că nebunia lui Dumnezeu este mai înțeleaptă decât înțelepciunea oamenilor (I Cor. 1, 25).

3. Ceea ce este nebunie pentru lume să fie înțelepciune înaintea lui Dumnezeu, Care și-a ales pe cele nebune ale lumii (I Cor. 1, 27).

Tocmai pentru că înțelepciunea lui Dumnezeu este nebunie pentru lume, Hristos S-a lăsat făcut nebun de oameni (În 10, 20), și tot așa și Apostolul Pavel (Fapte 26, 24). De aceea și Unul și altul au slujit drept pilde de nebunie pentru Hristos de creștinii cei râvnitori, care voiau să meargă pe urmele învățătorului lor, să îndure toate câte a primit El să îndure, să se facă în toate – așadar și în acesta – următori ai lui Hristos și ai sfinților, potrivit îndemnului Apostolului: „Fiți următori mie, precum și eu sunt al lui Hristos” (I Cor. 11, 1; cf. I Cor. 4, 16; Efes. 5,1; Filip. 3,17; I Tes. 1, 6; II Tes. 3, 7, 9).

Un îndemn încă și mai puternic se arată a fi acest cuvânt al Sfântului Pavel: „Dumnezeu Și-a ales pe cele nebune ale lumii” (I Cor. 1, 27), care pare să facă din nebunia în ochii oamenilor, cale aleasă de mântuire a celor plăcuți și chemați de El.

Să observăm că Apostolul Pavel se laudă cu acestă nebunie: „Noi suntem nebuni pentru Hristos” (I Cor. 4, 10) și îndeamnă la ea, spunând: „Dacă i se pare cuiva că este înțelept, să se facă nebun, ca să fie înțelept” (I Cor. 3, 18). Și atunci cei nebuni pentru Hristos – mai bine zis „nebuni din pricina lui Hristos” – sunt ei oare altceva decât creștini care au socotit acest îndemn drept poruncă, urmându-l până și în litera lui, pentru a putea spune împreună cu Apostolul: „Noi suntem nebuni pentru Hristos”?

Și totuși considerăm că nici aceste texte scripturistice nu sunt temeiul nebuniei pentru Hristos. Pentru că nebunia de care e vorba aici face parte din întreaga răsturnare de valori săvârșită de Hristos, vădită în nenumărate locuri din evanghelii (mai ales la Mt. 18, 4; 20, 16; Mc. 9, 35; 10, 44; Lc. 14, 11). (…)

În sensul acesta, Sfântul Ioan Casian îndeamnă: „Să te faci nebun în lumea aceasta, pentru ca să devii înțelept”; Sfântul Simeon Noul Teolog scrie: „Ucenicii oamenilor îi socotesc nebuni pe cei învățați de Dumnezeu”; iar Sfântul Antonie cel Mare spune că: „va veni vremea când oamenii au să înnebunească și, de vor vedea pe cineva că nu-i nebun, se vor scula asupra lui strigandu-i că-i nebun, pentru că nu-i ca ei”(…)”

Or, nebunii pentru Hristos nu-s socotiți nebuni din aceeași pricină pentru care Apostolul Pavel e numit de alții nebun sau singur se numește așa. Din punct de vedere psihiatric, el are un comportament perfect sănătos, în vreme ce nebunii pentru Hristos, așa cum am arătat mai înainte, chiar se poartă ca cei ieșiți din minți sau ca posedații. Vom arăta mai jos că ei simulează nebunia pentru a îndura umilințele de care au avut parte întotdeauna și în tot locul cei cu mințile rătăcite.

De aceea credem că adevăratul temei scripturistic al nebuniei pentru Hristos se află în contextul general din care face parte formula paulină: „Noi suntem nebuni pentru Hristos”, adică în întreg ansamblul acestui pasaj din Prima Epistolă către Corinteni (4, 9-13): „Căci mi se pare că Dumnezeu, pe noi, apostolii, ne-a arătat ca pe cei din urmă oameni, ca pe niște osândiți la moarte, fiindcă ne-am făcut priveliște lumii, și îngerilor și oamenilor. Noi suntem nebuni pentru Hristos; voi însă înțelepți întru Hristos. Noi suntem slabi; voi însă sunteți tari. Voi sunteți măriți, iar noi suntem de necinste ! Până în ceasul de acum flămânzim și însetăm, suntem goi și suntem bătuți, suntem pribegi, și ne ostenim, lucrând cu mâinile noastre. Ocărâți fiind, binecuvântăm. Prigoniți fiind, răbdăm. Huliți fiind, mângâiem. Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până astăzi”.

Un alt temei poate fi socotit și acest pasaj paralel din cea de-a Doua Epistolă către Corinteni (6, 8-10): „Prin slavă și necinste, prin defăimare și laudă; ca niște amăgitori, dar iubitori de adevăr, ca niște necunoscuți, deși bine cunoscuți; ca fiind pe pragul morții, deși iată că trăim; ca niște pedepsiți, dar nu uciși; ca niște întristați, dar pururi bucurându-ne; ca niște săraci, dar pe mulți îmbogățind; ca unii care n-au nimic, dar toate le stăpânesc”.

Și încă și cea de-a nouă fericire: „Fericiți veți fi voi când vaă vor ocări și vă vor prigoni și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind din pricina Mea”. Cei nebuni pentru Hristos râvnesc întocmai starea mărturisită prin aceste cuvinte, cu toate ale sale.

De altfel, Sfântul Pavel, în pasajele citate mai sus, folosește termenul „moros” pentru nebun; nebunii pentru Hristos îndeobște sunt desemnați prin termenul „salos”, care desemnează în limbajul curent pe adevăratul nebun.(…)

Rostul nebuniei pentru Hristos – dobândirea smereniei

Ceea ce-l face pe „salos” (termen ce desemnează pe adevăratul nebun, folosit îndeobște și pentru nebunii cei întru Hristos) să simuleze nebunia, este în primul rând dorința de a fi disprețuit, umilit, batjocorit și lovit. Lucrul acesta se vede limpede din istorisirile hagiografice.

Astfel, Paladie, vorbind despre Isidora cea nebună pentru Hristos, scrie că „simula nebunia și făcea pe îndrăcita. Celelalte o disprețuiau, și tocmai aceasta îi era voia”; făcea muncile cele mai de jos, fiind socotită „zdreanța mănăstirii”, și îndura fără cârtire să fie „lovită sau batjocorită sau ocărâta sau înjurată„.

Teofil și Maria, prin scălămbăielile și topaielile lor, căutau să atragă asupra lor lovituri și pălmuiri de la mulțimea celor din jur. Priscus, primind să vorbească despre nevoință sa cu un frate trimis de avva Ioan de Amida, îi spune: „îndur chinuri și lovituri, ca să am parte de viață cea veșnică; și mare odihnă am, că, socotindu-mă nebun, oamenii nu-mi vorbesc și nu mă bagă în seamă”.

Antioh istorisește că, înștiințându-se printr-un vis că e mare datoria păcatelor sale, „desteptându-se, și-a tâlcuit vedenia și a zis: Sărmane Antioh, e nevoie de mai multă osteneală și necinstire. Am început deci să fac pe nebunul. De aceea, văzându-mi nemilostivii părinți râvna, mă puneau să fac toate lucrurile grele ale mănăstirii”.

În ceea ce-l privește, pe Sfântul Simeon cel nebun pentru Hristos îl vedem săvârșind multe fapte nebuneșți și de-a dreptul smintitoare(…) doar să atragă asupra sa batjocură și lovituri.

Începutul nevoinței sale de „salos” descoperă limpede acest lucru: „Aflând un hoit de câine pe gunoiștea din afara cetății, și-a desprins funia cu care era încins și legând câinele îl târa după el. Și așa trecând el pe lângă poartă unei școli, copiii au început să strige: Un călugăr nebun!, și alergând după el îl pălmuiau. A doua zi, fiind duminică, luând nuci, a intrat la începutul slujbei în biserică și a început să arunce cu ele, stingând lumânările. Și sărind oamenii să-l alunge, s-a cocoțat în amvon și de acolo de sus arunca cu nuci în femei. Cu mare greutate scos afară, ieșind, a răsturnat mesele brutarilor, iar aceștia l-au bătut, lăsându-l aproape mort. Când s-a văzut așa zdrobit de lovituri, și-a zis: Sărmane Simeon, așa cum te afli, intrat pe mâinile astor oameni, cu adevărat n-ai duce-o nici o săptămână”.

Sfântul Andrei, prin purtări asemănătoare, are parte de multă chinuire: e bătut, lovit în cap cu ciomege, tras de păr, scuipat, târât pe străzi cu frânghia de gât, pălmuit, mânjit pe față cu sineală și tăciuni, călcat în picioare.

Ierotei, cel din Mănăstirea Sfântului Simeon Noul Teolog, simulează nebunia sub chipul lipsei de îndemânare, cu un scop pe care ni-l lămurește Nichita Stithatul: „Dorind să-și omoare desăvârșit trupul, adesea lasă să-i cadă din mâini oalele ori varsă mâncarea, ca să primească ocări și palme peste față. Iar de ocări se bucură ca unul care dobândise cea mai mare desfătare; și încă înseta după loviturile de bici”.

O întâmplare istorisită în Viața Sfântului Chiril Fileotul ni-l arată pe acesta făcând pe mutul, din dorința clară de a fi lovit și aruncat în temniță, ca să aibă acolo parte de chinuri.

Nebunia Sfântului Sava cel Nou, care ia tot forma muțeniei, urmărește același lucru, ca oamenii să se poarte rău cu el. Și, într-adevăr, e lovit crunt, bătut cu pietre, mânjit pe cap cu colb și scârnă, strigându-i-se: „Piei de aici, netotule, cerșetorule, nebunule, cucuvaie rău prevestitoare, pacostea cetății; să-l batem, să-l omorâm cu pietre, să-l scoatem degrabă din hotarele noastre”. Alteori, se ia de câte cineva, numai că să fie lovit și batjocorit; așa, odată, trăgându-i unuia căciula din cap și aruncând-o pe jos, acela, înfuriat peste măsură, l-a bătut până l-a lăsat lat.

Alți nevoitori fac pe nebunii în alt fel, dar întotdeauna cu scopul de atrage asupra lor batjocură și bătăi de la cei din jur.

Astfel, Sfântul Isidor simulează și îndrăcirea, și nebunia. Tot așa, Sfântul Simeon primește să fie socotit îndrăcit. O călugăriță din Mănăstirea lui avva Ieremia din Tebadia face pe bețiva, iar Sfântul Andrei se preface beat. Maria, tovarășa lui Teofil, se preface a fi desfrânată, dar și nebună.

Pe lângă nebunie, mulți „saloi”, în același scop, se prefac a fi păcătoși, lăsându-se învinuiți fără să se apere și îndurând să fie pe nedrept defăimați. Astfel, Maria, purtând veșmânt de curtezană, e învinuită de desfrânare, în vreme ce ea își păstra deplin curăția.

Asemenea, Sfântul  Simeon primește fără să se împotrivească învinuirea nedreaptă de a fi lăsat grea o copila roabă.

Prin îndurarea necinstei, a umilințelor și chinuirilor, „salos-ul” (n.n. nebunul) caută mai întâi de toate să dobândească adâncul smereniei. Țelul acesta, esențial, n-a fost însă sesizat de cei mai mulți dintre cei care au studiat nebunia pentru Hristos.

Dar Evagrie Scolasticul, vorbind despre călugării „păscători”, care se întorc în lume pentru a simula nebunia, arată lucrul acesta, spunând că astfel ei ajung pe culmea nevoințelor, lepădând desăvârșit slava deșartă.

Arhimandritul Sofronie, bun cunoscător al asceticii ortodoxe, scrie în acest sens: „Țelul „nebunului” este să fie batjocorit de toți. Mulți nu pot înțelege nevoința aceasta și o socotesc rătăcită; însă, în esență, acesta este cel mai sigur mod de a nimici slava deșartă și de a birui cu adevărat lumea”.

Să amintim aici și cuvântul Sfântului Isaac Sirul, care zice: „Cel cu adevărat smerit la cuget, când e nedreptățit, nu se supără, nici nu se apără pentru fapta pentru care a fost nedreptățit. Primește defăimarile ca adevărate și nu se îngrijește să-i încredințeze pe oameni că a fost defăimat pe nedrept, ci cere iertare. Unii au luat asupra lor de bună voie numele de curvari, nefiind așa; alții l-au răbdat pe cel de preacurvari, fiind departe de acesta, și au primit cu lacrimi să fie împovărați cu rodul păcatului pe care nu l-au făcut, și au cerut plângând de la cei care-i nedreptățeau, iertare pentru nelegiuirea pe care n-au săvârșit-o, fiind încununați cu toată curăția și neprihănirea. Alții, ca să nu fie slăviți pentru virtutea lor, ascunsă în ei, se arătau în chip celor răniți de păcate, deși aveau în ei sarea dumnezeiască și erau neclintiți în liniștea lor”.

*

a) Cel nebun pentru Hristos caută smerenia primind să fie batjocorit, alungat și socotit netrebnic, lucru întru totul conform învățăturii patristice tradiționale. Potrivit Sfântului Macarie Egipteanul, aceasta-i starea firească a creștinilor, care „sunt ca niște oameni care-și poartă sângele în mâna lor (Iov 13, 14). Ei nu cred că reprezintă ceva; sunt disprețuiți și defăimați de toți oamenii”.

Mulți Părinți spun că cel care ne necăjește, ne nedreptățește sau ne batjocorește trebuie privit ca un doctor care ne tămăduiește de mândrie și slavă deșartă. Zis-a un Bătrân: „De te va ispiti dracul cu slavă deșartă, fă vreun lucru de necinste înaintea oamenilor. Că nimic nu-l întristează mai mult pe drac decât primirea cu bucurie a batjocurii și a necinstirilor”. „Începutul lepădării slavei deșarte e iubirea necinstirilor”, spune Sfântul Ioan Scărarul.

Și mai limpede spune iarăși: „Căci Dumnezeu se bucură văzându-ne alergând spre necinstiri, că să strâmtorăm, să lovim și să pierdem închipuirea deșartă de sine”. La rândul său, Sfântul Ioan de Gaza scrie: „Cel ce voiește smerenia poate să tot zică: O vreau! dacă nu suferă necinstiri, nu poate s-o dobândească”. Iar Sfântul Varsanufie zice și el: „În această stă smerita cugetare: în a purta ocări și osândiri și toate câte a pătimit învățătorul nostru Iisus”.

Smerenia dobândită astfel de cel nebun pentru Hristos este una cu adevărat trainică și nesmintită, căci e necontenit călită de întâlnirea cu ceilalți, și la ea se ajunge mai cu greu și se păstrează mai cu trudă decât smerenia inimii. „În furtună se arată cârmaciul priceput, în stadion atletul, comandantul în luptă, omul cu suflet mare în necaz, iar creștinul în ispită”, spune Sfântul Chiril Fileotul.

Semnul izbăvirii de slavă deșartă este a nu te mâhni pentru necinstea îndurată înaintea oamenilor, a nu ține minte răul de la cel ce te-a defăimat ori te-a ocărât. Or, potrivit celor istorisite despre ei, așa se arată a fi cei nebuni pentru Hristos.

Aceasta este încă și cea mai adâncă smerenie; căci „saloi”(n.n.-nebunii pentru Hristos)prin felul de a fi și prin faptele lor, ajung să fie socotiți cei din urmă oameni, împlinind astfel porunca monahală: Să te vezi pe ține cel mai de pe urmă”. Disprețuirea de sine, prin care se urmărește deplina dezbrăcare de omul cel vechi, ei o împlinesc printr-o mare înjosire, după cum se vede din unele întâmplări semnificative.

Din dezbrăcarea de omul cel vechi pe această cale aleasă de nebunii pentru Hristos răsar viața omului celui nou și slava sa, așa cum învață Sfântul Isaac Sirul, spunând: „Smerește-te și vei vedea slava lui Dumnezeu întru tine. Căci unde odrăslește smerenia, acolo izvorăște slava lui Dumnezeu. De te vei nevoi să te faci la arătare disprețuit de toți oamenii, Dumnezeu te va face să fii slăvit”.

Sfântul Chiril Fileotul, închis și chinuit pentru că făcea pe mutul și pe nebunul, zice către sine: „Nu respinge piua, că, așa zdrobit și călcat în picioare, frecat și scărmănat, ți se va lumina veșmântul”; „îndură necazurile, căci din ele se împletesc cununile celor ce luptă”; „dacă răbdăm cu bucurie necazurile, schimbăm blestemul în binecuvântare”; „după cum ostenelile luptelor gătesc cununi atleților, tot așa încercarea ispitelor îl duce pe om la desăvârșire”.

Nichita Stithatul, istorisind faptele lui Ierotei, vorbește și el de „desăvârșirea la care ajunsese îngrijindu-se să tragă folos din suferințele și ispitele” pe care singur și le provoca, și că pe acestea le făcea gândind că „loviturile îndurate de trup izbăveau omul cel lăuntric de pedepsele veacului ce va să vie„.

*

b) Cel nebun pentru Hristos se folosește de faptele sale aparent nerușinate și smintitoare ca să-și acopere nevoințele, să-și ascundă virtuțile, să-și tăinuiască minunile, ferindu-se astfel de slava cea de la oameni. Și acesta este un alt chip al smereniei la care râvnește. La Sfântul Isaac Șirul aflăm o asemenea talcuire: „Părințîi cei din vechime făceau unele ca acestea ca să se necinstească și ca să ascundă slava viețuirii lor și să depărteze de la ei pricinile mândriei”.

Sfântul Ammona, bunăoară, se prefăcea a fi nebun din smerenie, ca să nu fie judecător de pricini și învățător al celor care veneau să-i ceară sfat. Călugărul lui avva Silvan, având o mare nevoință sufletească și trupească, fățărește nebunia, ca să-i îndepărteze pe oameni de el și să trăiască neștiut de nimeni.

În Viața Sfinților Teofil și Maria, cei nebuni pentru Hristos, ni se spune că purtau astfel de veșminte, ea de curtezană, el de comediant, ca „să înșele pe cei care-i priveau, temându-se să nu fie știuți cum sunt cu adevărat”. De altfel, Bătrânul Procopie, care îi îndemnase la o astfel de nevoință, îi povățuiește să-și tăinuiasca câștigul dobândit prin ea.

Despre Sfântul Simeon se spune că „se ruga să-i fie ascunsă virtutea de ochii oamenilor, ca să scape de slavă lumească, care-l duce pe om la mândrie și părere de sine„; și că, „de făcea undeva vreo minune, obișnuia să plece de acolo până ce toți uitau de ea”, „grăbindu-se să facă un lucru de rușine, ca așa să-și tăinuiasca desăvârșirea sa”.

Astfel, făcând bine unui cârciumar, ca să nu fie lăudat de acela și ca să nu se vorbească despre fapta sa, s-a strecurat, gol, în odaia unde dormea nevasta lui; și începând femeia să strige după ajutor, cârciumarul l-a aruncat pe Simeon afară împroșcându-l cu ocări.

Hagiograful său spune că, „acesta, care toată săptămâna nu gusta nici o bucățică de pâine, mânca adesea carne în văzul tuturor; și așa îi rămânea postirea neștiută, iar carnea o mânca în fața lor, ca să-l socotească lacom”.

Multe dintre minunile sale le lucra într-un chip ce părea sucit și prostesc, ca nimeni să nu știe că el le-a săvârșit. Mai înainte de a istorisi una dintre ele, hagiograful spune: „Toată dorirea preaînțeleptului Simeon aceasta era: mai întâi, mântuirea sufletelor, apoi tăinuirea virtuților sale, ca să nu primească slavă și cinstiri de la oameni”.

Sfârșitul său e pe măsura vieții sale de nebun pentru Hristos; cunoscându-și ceasul plecării de aici și „nevoind ca nici după moarte să aibă parte de slavă omenească, ce făcu, dar? Se strecură sub o legătură de curmeie de vită, și acolo se stinse”. Aflându-l rudele sale „mort sub curmeiele de vită, spuseră: Acum, în fine, or să creadă toți că într-adevăr era nebun. Că și de murit a murit ca neoamenii”.

În Viața Sfântului Sava cel Nou ni se spune că, supărat din pricina cinstirii ce i se aducea, începuse să facă din nou pe nebunul, „ca să-și tăinuiască cât mai bine harul duhovniciei sălășluit în el”.

Nebunii pentru Hristos își tăinuiesc, de altfel, cu multă grijă locul în care, noaptea, în liniște și singurătate își pleacă genunchii la rugăciune.

Pe cei duhovniceșți, care au pătruns taina sufletelor lor, îi roagă să nu-i vădească. Astfel, Sfinții Teofil și Maria îi spun lui Ioan din Efes, că de nu-i va socoti pe ei așa cum se arată în ochii celorlalți, n-o să-i mai vadă niciodată. Tot așa și Priscus, după ce îi descoperă celui trimis de avva Ioan taina nevoinței sale, îi spune: „vezi să nu fii pricina plecării mele de aici, și roagă-l pe Bătrân ca, aflând acestea, să mă îngăduie așa cum sunt și să nu fiu văzut altfel în ochii lui”.

Iar atunci când, cu toată străduința lor, se află că doar simulează nebunia și când virtutea sufletului lor e vădită, sau când minunile săvârșite îi fac cunoscuți și slăviți de toți, îndată fug, căutând locuri uitate de oameni.

Astfel, Paladie istorisește că Sfânta Isidora, „dată pe făță” de avva Pitirim, „nesuportând slava și cinstirea surorilor și simțindu-se împovărată de cuvintele lor de iertaciune, a ieșit din mănăstire și nimeni n-a știut unde s-a dus sau cum a sfârșit”.

Tot așa, călugărița al cărei nume nu-l știm, din mănăstirea lui avva Ieremia, fiindu-i dată pe față sfințenia înaintea stareței și a surorilor, fuge din mănăstire. Sfântul Sava cel Nou părăsește și el locul unde se așezase, de îndată ce i se află virtuțile și oamenii încep să i se închine ca unui sfânt.

În unele cazuri, scopul simulării nebuniei este ispășirea păcatelor prin căință, însă și aici e vorba de o pocăință împlinită pe calea smereniei. Astfel, Sfântul Marcu cel nebun pentru Hristos spune că a ales această nevoință pentru a răscumpăra vremea petrecută în desfrânare. „Cincisprezece ani m-a stăpânit duhul curviei, dar, venindu-mi în fire, mi-am zis: Cincisprezece ani ai fost robul vrăjmașului; de-acum, tot pe atâția să te faci slujitorul lui Hristos! și călugărindu-mă la Pempton, am rămas acolo vreme de opt ani; iar după acei opt ani, mi-am zis: Acum, mergi în oraș și încă opt ani fă-te pe tine nebun pentru Hristos”.

Aici nevoința nebuniei pentru Hristos se arată a fi o completare a vieții călugăreșți și chiar o depășire a ei, după cum se pare, prin umilințele îndurate. Lucrul acesta se vede limpede din viața lui Antioh; acesta, înștiintându-se în vis că are mare datorie de plătit pentru păcatele sale, merge de petrece trei ani „în mănăstire, în ascultare fără alegere, umilit și asuprit de toți ca un străin”. Și iarăși aflând, tot în vis, că astfel plătise abia a zecea parte din datoria sa, și-a zis în sine: „De-abia zece? Când voi plăti oare tot? Sărmane Antioh, e nevoie de mai multă osteneală și necinstire. Am început deci să fac pe nebunul”.

Jean-Claude Larchet
Terapeutică bolilor mintale, Editura Sophia

Predica Părintelui Xenofont despre adevărații nebuni întru Hristos, 7 octombrie 2018

https://estemaitarziudecatcredeti.wordpress.com/2018/10/11/predica-parintelui-xenofont-despre-nebunii-intru-hristos-7-octombrie-2018/

______________

Sursa – https://estemaitarziudecatcredeti.wordpress.com/2018/10/23/sfintele-nebune-pentru-hristos-de-la-manastirea-diveevo-pelaghia-pasa-si-maria-video-adevaratii-nebuni-intru-hristos-si-scopul-unei-astfel-de-vieti-autoasumate-dobindirea-smereniei/