[…]

Refuzul legitimat al unor cetăţeni români de a intra în posesia actelor de identitate simple sau biometrice care au în componenţa lor şi cipul cardului de sănătate poate genera o situaţie de neconstituţionalitate a actelor normative care impun aceste documente[3], având în vedere că, în conformitate cu Legea nr. 21/1991, art. 22, actul de identitate face dovada cetăţeniei, iar OUG nr. 82/2012, art. 13, spune clar: “actul de identitate face dovada identităţii, a cetăţeniei române, a adresei de domiciliu şi, după caz, a adresei de rezidenţă”. În condiţiile în care un cetăţean român refuză actul de identitate, fie că e vorba de cel electronic biometric, fie că e vorba de cel simplu cu card de sănătate inclus, atunci el nu mai poate face dovada identităţii şi cetăţeniei sale, pierzându-şi, de plano şi de facto, cetăţenia, situaţie care intră în conflict cu articolul 5, alin. 2. al Constituţiei, în care se spune: ”cetăţenia nu poate fi retrasă celui ce a dobândit-o prin naştere”. Eliberarea documentelor de identitate la care cetăţeanul nu are acces din motive ce ţin de convingerile sale intime echivalează, prin consecinţele sale, cu o retragere a cetăţeniei, întrucât cel ce refuză actul de identitate, pentru a-şi apăra libertatea şi conştiinţa, nu mai poate beneficia de niciun drept pe care cetăţenia i-l oferă, în condiţiile în care acest refuz devine permanent.

Incapacitatea de a face dovada identităţii, a domiciliului şi a cetăţeniei îl poate duce pe cetăţean la situaţia de a pierde toate drepturile sale garantate de Constituţie. Se pot pierde astfel: accesul la justiţie, garantat de art. 21 (1) şi mai ales (2), unde se spune că ”nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept”; dreptul la vot (art. 36), dreptul de a alege şi a fi ales (art. 37), dreptul la asociere (art. 40), dreptul la muncă (art. 41), dreptul la proprietate (art. 44), dreptul la moştenire (art. 46), dreptul de a întemeia o familie (art. 48), dreptul la protecţie al persoanei cu handicap (art. 50), dreptul de petiţionare (art. 51). La acestea mai trebuie adăugat faptul că incapacitatea de a prezenta un document de identitate, atunci când organul de control abilitat îl pretinde, poate avea ca efect sancţiune contravenţională, potrivit legii, după cum aceeaşi pedeapsă se poate primi şi pentru refuzul în sine de a se prezenta la serviciul de evidenţă a populaţiei, după expirarea actualelor acte, pentru a primi noile acte.

[…]

Ţinând cont de toate aspectele precizate mai sus, se cuvine ca autorităţile de resort ale statului:

1. Să ia notă de faptul că generalizarea actelor electronice biometrice poate leza atât drepturile şi libertăţile cetăţeneşti ale celor care le acceptă, întrucât tehnologiile folosite s-au dovedit a fi nesigure şi există şi riscul ca aceste persoane să fie supuse unor abuzuri, enunţate mai sus, cât şi pe ale celor care le resping, deoarece prin refuzul acestor acte, unii cetăţeni români sunt privaţi de dreptul la liberă circulaţie, de dreptul câştigat prin concurs de a şofa, de drepturile ce decurg din cetăţenia română şi altele.

2. Să analizeze cu maximum de seriozitate interpretarea pe care cele 46 de asociaţii creştine au dat-o, în 2013, Regulamentului CE 2252/2004, în sensul că nu există nicio obligaţie de a aplica prevederile acestui Regulament la cărţile de identitate eliberate de statele membre resortisanţilor lor, întărită de statutul de document de călătorie oferit cumva conjunctural actului de identitate de către Legea nr. 248/2005, iar în cazul în care această interpretare este corectă, să procedeze urgent la anularea completă a prevederilor Legii nr. 235/2013 cu privire la cărţile de identitate şi să continue să elibereze documente de identitate exact ca cele de dinainte de 1 aprilie 2014.

3. Să explice ce a motivat precizarea din capitolul III, art. 12 (3) al OUG nr. 97/2005: “de la 1 ianuarie 2011 (sic!), prin act de identitate se înţelege şi cartea electronică de identitate” (s.n.), dacă Uniunea Europeană nu impune cărţilor de identitate nici un fel de element electronic de stocare?

4. În cazul în care prevederea Regulamentului 2252/2004 este contrazisă de altă prevedere europeană, care consideră actele de identitate documente de călătorie şi impune dotarea acestora cu elemente biometrice, sau există un text european de lege care să impună României clar acest lucru, din motivele enunţate în preambulul OUG nr. 82/2012: “alinierea la iniţiativele europene…”, “preocupările de interconectare…”, “crearea premiselor…”, “concordanţa cu programul STORK care îşi propune…”, să se consulte cu partenerii europeni, pe care să-i şi informeze că în România există o opoziţie puternică faţă de actele biometrice de orice tip şi că o parte a populaţiei româneşti nu este de acord cu participarea la iniţiativele europene de creare a unui sistem european biometric de evidenţă a populaţiei.

5. În cazul în care se va demonstra clar că instituţiile europene impun prezenţa elementor electronice pe cardurile de identitate ale celor ce doresc să călătorească în spaţiul comunitar, să ofere carduri electronice de identitate numai celor care le cer, pentru a nu le leza dreptul la liberă circulaţie şi la muncă, şi să modifice legislaţia în aşa fel încât cartea de identitate simplă să fie identică cu cele eliberate până în 30 martie 2014, fără mediul de stocare pentru cardul de sănătate.

6. Să modifice art. 17 (2) din OUG nr. 82/2012, în aşa fel încât între datele cu caracter personal să fie înscris şi în cardul de identitate obişnuit prenumele părinţilor titularului, aşa cum este prevăzut pentru cărţile de identitate electronice, pentru a evita încălcări ale drepturilor titularilor, cum ar fi dreptul de proprietate, dreptul la moştenire etc. Această obligaţie a instituţiilor publice este prevăzută şi în Noul Cod Civil, la art. 98, unde se menţionează expres, printre atributele de identificare, “starea civilă este dreptul persoanei de a se individualiza în familie şi societate”. Înţelegem dorinţa autorităţilor române de a ţine pasul cu cele mai noi trenduri europene în materie de teorii ale genului, dar nu putem fi de acord cu discriminarea unei întregi populaţii din acest motiv, mai ales în condiţiile în care cei ce primesc carduri biometrice au dreptul de a avea prenumele părinţilor înscrise.

7. Să ofere garanţii că prevederile OUG nr. 82/2012 cu privire la posibilitatea de opţiune pentru tipul de document de identitate rămâne permanentă şi nu e doar o fază tranzitorie. Faptul că la ora actuală Guvernul a fost de acord cu trei variante de act de identitate, înseamnă: a) fie că Uniunea Europeană nu a impus astfel de tehnologii actelor de identitate, iar actele de identitate simple, fără card de sănătate, sunt perfect valabile, celelalte fiind adoptate dintr-un exces de, să-i zicem, zel al autorităţilor române; b)fie că autorităţile române şi-au dat seama de potenţialul de neconstituţionalitate al unei astfel de decizii şi nu sunt pregătite să îşi asume desfiinţarea actului normativ cu prima ocazie, când un cetăţean ar invoca în tribunal o excepţie de neconstituţionalitate din motivele invocate mai sus (înţelegem că deja există în ţară cel puţin un proces în contencios administrativ pe această temă); c) fie că autorităţile române au oferit o perioadă de tranziţie, urmând ca la o dată ulterioară să uniformizeze legislaţia în sensul impunerii generale a cardului electronic. Altminteri, ce rost ar avea toată tehnologia aceasta superperformantă, dacă ar exista cetăţeni care ar fi în afara reţelei şi nu ar putea fi luaţi în evidenţă de către sistem cu aceste mijloace? Quartum non datur.

8. Să informeze populaţia că ţări europene precum Danemarca, Marea Britanie sau Irlanda au negociat cu Uniunea Europeană condiţiile în care aderă la aceasta şi au impus condiţii legate de aplicarea regulamentelor referitoare la libera circulaţie a persoanei. Iată trei exemple aflate în preambului Regulamentului CE 2252/2004: punctul 10 spune: „În conformitate cu articolul 1 şi articolul 2 din Protocolul privind poziția Danemarcei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene, Danemarca nu participă la adoptarea prezentului regulament, nu este legată de acesta și acesta nu i se aplică. Având în vedere că prezentul regulament se bazează pe acquis-ul Schengen în temeiul dispozițiilor din titlul IV din partea a treia din Tratatul de instituire a Comunității Europene, Danemarca, în conformitate cu articolul 5 din protocolul menționat, hotărăște, în termen de șase luni de la adoptarea prezentului regulament de către Consiliu, dacă îl transpune sau nu în legislația sa națională”; punctul 11: “Prezentul regulament reprezintă o dezvoltare a dispozițiilor acquis-ului Schengen la care Regatul Unit nu participă, în conformitate cu Decizia 2000/365/CE a Consiliului din 29 mai 2000 privind cererea Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord de a participa la unele dintre dispozițiile acquis-ului Schengen. În consecință , Regatul Unit nu participă la adoptarea prezentului regulament, nu este legat de acesta și acesta nu i se aplică”; punctul 12: “Prezentul regulament reprezintă o dezvoltare a dispozițiilor acquis-ului Schengen la care Irlanda nu participă, în conformitate cu Decizia 2002/192/CE a Consiliului din 28 februarie 2002 privind cererea Irlandei de a participa la unele dintre dispozițiile acquis-ului Schengen. În consecință, Irlanda nu participă la adoptarea prezentului regulament, nu este legată de acesta și acesta nu i se aplică”.

9. Să explice populaţiei României cum au reuşit ţările mai sus menţionate să obţină astfel de exceptări de la aplicarea Regulamentului CE 2252/2004 şi de ce România nu a negociat aceste lucruri la momentul aderării, mai ales că exista deja precedentul grecesc, care indica modul în care o populaţie ortodoxă ar putea reacţiona la astfel de prevederi.

10. Să explice populaţiei de ce ţări care nu aplică întrutotul acquis-ul Schengen sunt membre ale spaţiului Schengen, iar România, care aplică aceste prevederi, chiar cu riscul de a încălca drepturile unei părţi a populaţiei, nu este.

11. Să identifice modalităţi, împreună cu partenerii europeni, pentru a obţine, dacă mai permit angajamentele deja luate de România, derogări de la legislaţia comunitară în domeniu, de genul celor obţinute de statele mai sus menţionate, aducând ca argumente în favoarea deciziei faptul că implementarea acestor măsuri riscă să priveze unii cetăţeni români de drepturile lor fundamentale, garantate de Constituţia României, deoareceunii cetăţeni vor refuza cu îndârjire să le primească, iar la nivelul societăţii există o opoziţie masivă, chiar şi din partea unor persoane care, din diverse motive, cele mai multe de ordin material, au acceptat aceste acte, supunându-se astfel unui abuz de conştiinţă.

12. Să ia notă de faptul că există ţări precum Marea Britanie, Finlanda sau Suedia, ultimele două, membre ale spaţiului Schengen, iar prima, colaboratoare pe anumite domenii cu ţările din acest spaţiu, în care introducerea cărţilor electronice de identitate a fost abandonată sau urmează a fi abandonată din pricina slabei cereri din partea populaţiei, a nesiguranţei tehnologiei şi a costurilor ridicate ale operării unei astfel de tehnologii.

Statul român are obligaţia de a respecta drepturilor tuturor cetăţenilor români, de a-i informa corect pe cei ce primesc actele electronice cu privire la posibilele riscuri la care se expun şi de a găsi soluţii cu caracter permanent, capabile să le asigure persoanelor care se opun primirii actelor biometrice electronice exercitarea drepturilor cetăţeneşti. Trebuie să trateze cu seriozitate faptul că există un segment al populaţiei care se opune atât oricărei forme de comasare a documentelor de identitate cu cardurile bancare, cu cardurile de sănătate sau cu alte tipuri de acte electronice, cât şi deja propusei retrageri, în viitor, a banilor lichizi de pe piaţă şi înlocuirea lor doar cu monedă virtuală. Este necesar să militeze, în condiţiile în care îi permit angajamentele semnate la nivel european în numele său, pe lângă instituţiile europene, pentru a obţine derogări de la aplicarea unor astfel de regulamente, cu asigurarea respectării drepturilor tuturor cetăţenilor români.

Modul în care a fost tratat, atât de autorităţile de resort, cât şi de mediile de informare publică naţionale, refuzul unor cetăţeni români de a primi acte electronice este deplorabil. Libertatea de conştiinţă este un act pur subiectiv, cetăţenii nu trebuie să dea explicaţii elaborate de ce se tem de actele biometrice, nici să aştepte ca aceste explicaţii să fie analizate, judecate şi validate sau nu. Statul trebuie să ia la cunoştinţă că un act normativ pe care l-a emis lezează anumiţi cetăţeni şi să ia măsuri în consecinţă, pentru ca drepturile acelor cetăţeni să nu fie prejudiciate. Nu contează nici măcar cât de mulţi sau de puţini sunt. Un singur cetăţean dacă este privat de exercitarea drepturilor sale printr-un act normativ, trebuie luate măsuri pentru a îndrepta situaţia. Cu atât mai mult cu cât e vorba, în acest caz, de foarte mulţi cetăţeni. Ridiculizarea, batjocorirea şi tratarea în derizoriu a opţiunilor acestora ne arată că societatea românească este departe de a fi una cu adevărat democratică şi că mai este mult de lucru până când ideea de libertate de conştiinţă va fi cu adevărat înţeleasă şi respectată de către factorii de decizie din ţara noastră.

Cetăţenii care doresc să li se recunoască pe cale juridică dreptul de a nu li se impune acte de biometrice (cel puţin cele de identitate) au posibilitatea de a invoca în instanţă excepţii de neconstituţionalitate, în cadrul acţiunilor intentate în baza Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, al cărei prim articol reia integral art. 52 (1) din Constituţia României: “Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei”.

   Cititi va rog mai multe in articolul Statul trebuie să respecte opţiunea cetăţenilor care refuză actele biometrice de pe http://www.juridice.ro/