“… În vremurile din urmă toate ”bisericile” eretice s-au apucat să construiască ziduri de susținere pentru Evanghelie din teoriile științifice. Și-au împropriat multe teorii științifice ca pe ceva absolut, deși cei mai mari oameni de știință ai veacului nostru au încetat să mai considere chiar și cunoașterea pozitivă (ca să nu mai vorbim de teorii) ca fiind ceva absolut.

Precum ostașii lui Pilat L-au îmbrăcat pe Domnul Hristos în purpură ieftină, iar Irod în haină albă, tot astfel și teologii eretici L-au îmbrăcat pe Mântuitorul în hainele ieftine ale filosofiei păgâne și ale științei mincinoase. Asta pentru că, pasămite, să-L îmbrace mai frumos și să-L împodobească! Dar în ambele cazuri Hristos este în egală măsură batjocorit și înjosit.

Credința ortodoxă este singura din lume care a păstrat credința în Evanghelie ca singur adevăr absolut, care nu are nevoie de sprijin și de susținere din partea niciunei filosofii sau științe lumești. De aceea când rostim al nouălea articol al Crezului: Întru Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică  noi înțelegem prin “una Biserică” Biserica Ortodoxă, și aceasta din motivele de mai sus.

Teologii eretici au dat Bisericii Ortodoxe un nume de batjocură: “biserică împietrită” (Harnack, “Das Wesen des Chrisentums”). De ce? Pentru că, pasămite, această Biserică “nu merge în pas cu vremea” sau pentru că “nu se adaptează vremurilor”! Însă tocmai aceasta este slava Ortodoxiei, că ea nu merge în pas cu vremea, nici nu se adaptează vremurilor, potrivit poruncii Sfântului Apostol Pavel: Nu vă potriviți după acest veac! (Rom. 12,2).

Cum ar putea veșnicia să se potrivească cu vremelnicia? Cum s-ar putea adapta absolutul la ceea ce este trecător? Cum s-ar putea împăca Împărăția cerească cu împărățiile pământești? Cum s-ar întovărăși ceea ce este scump cu ceea ce este ieftin? Dacă toată lumea zace în minciună, precum a fost spus, oare binele veșnic îl vom împrejmui și îl vom sprijini cu răul, iar lumina cerească o vom întări cu fumegoasele focuri din cărbuni și petrol?

Există, într-adevăr, și unii teologi în Biserica Ortodoxă, care merg pe urmele teologilor eretici, considerând că Evanghelia nu este destul de puternică pentru a se susține singură și să se apere de furtunile lumești. Lor le insuflă respect cugetele și metodele eretice. Cu tot sufletul lor ei sunt de partea ereticilor, dar pe dinafară se mențin în Biserica Ortodoxă doar așa – de dragul menținerii. (…)

Biserica Ortodoxă îi respinge pe asemenea teologi și nu îi recunoaște ca fiind ai săi, dar îi rabdă din doua motive: primul, pentru că îi așteaptă să se pocăiască și să se schimbe, iar al doilea, pentru că nu respingându-i să facă din rău în mai rău, adică să-i împingă cu capul în jos în prăpastia ereticilor, mărind prin aceasta numărul ereticilor și pierzând sufletele lor. Acești teologi nu sunt purtători ai conștiinței și simțirii ortodoxe, ci mădulare bolnave ale comunității Bisericii. Purtătorii conștiinței și ai simțirii ortodoxe sunt poporul, monahismul și preoții de parohii.

A zis Domnul nostru cel slăvit: eu nu primesc slavă de la oameni. Atitudinea ereticilor este tocmai opusă acestei atitudini a Mântuitorului. Ei caută slavă de la oameni. Ei se tem de oameni. Din această cauză ei se agață de așa-zișii oameni “slăviți” din istorie, ca să sprijine Evanghelia și ca să fie mai plăcuți oamenilor acestei lumiEi se îndreptățesc pe sine, zicând: “ca să îi dobândim!” Dar, o, cât de amar s-au amăgit! Cu cât mai mult lingușesc lumea – ca prin aceasta, chipurile, să atragă lumea la biserică -, cu atât acea lume lingușită fuge mai departe de Biserică. Cu cât se arată ei mai culturalizați, neînduhovniciti, adaptați vremurilor, cu atât lumea îi disprețuiește mai mult. Cu adevărat, nu se poate să fi plăcut și lumii, și lui Dumnezeu. În afară de aceasta, fiecare creștin iscusit știe că încă se mai poate face plăcut lui Dumnezeu prin adevăr și dreptate, în timp ce lumii nu i te poti face plăcut nicidecum, nici prin adevăr, nici prin minciună, nici prin dreptate, nici prin nedreptate. Pentru că Dumnezeu este veșnic și neschimbător, în timp ce lumea este trecătoare și schimbătoare.

Domnul nostru cel slăvit a mai zis evreilor și acestea: Cum puteti să credeți (in Evanghelie, în Vestea Mea de Bucurie) când primiți slavă unul de la altul, iar slava care este de la Dumnezeu nu o căutați? Cu totul potrivite [aceste cuvinte] pentru teologii eretici. O definiție cu totul suficientă a poziției lor și o judecată potrivită a lui Dumnezeu asupra lor. Dacă ar căuta slava care este de la Dumnezeu, ei ar crede în Evanghelia lui Dumnezeu și nu s-ar întoarce nici la stânga, nici la dreapta. Dar ei vor slavă și laudă de la oameni, de aceea tind să dovedească și să sprijine mărturia lui Dumnezeu cu mărturiile oamenilor. Acesta este un păcat și o greșeală. Este un păcat și o greseală și dacă nu ar căuta slava de la oameni pentru ei înșiși, ci pentru biserica lor. Pentru că se aduce o jignire Celui Preaînalt, atunci când mărturiei Sale i se adaugă mărturia omenească ca și confirmare. Ca o confirmare a oamenilor pentru ceea ce Dumnezeu vorbește! Care sunt consecințele unei astfel de ploconeli a ereticilor în fața lumii? Distrugătoare. Într-adevăr, distrugătoare din punct de vedere al întregii vieți, individuale și sociale, a popoarelor eretice. Distrugătoare din punct de vedere al credinței, al politicii, al moralei, al căsătoriei – vai, din toate punctele de vedere. Căci legătura noastră cu Hristos, Vestitorul Vestii de Bucurie, determină cu precizie matematică toate celelalte legături ale noastre cu toți și cu toate.

În timp ce Hristos a spus: ”Fără Mine nu puteți face nimic, lumea eretică în sute de feluri a exprimat acest gând: “Fără Hristos putem face totul! Toată cultura modernă este îndărătnică față de Hristos. Toate științele moderne se întrec între ele care va lovi mai puternic în știința lui Hristos. Aceasta este revolta slujnicei împotriva stăpânei sale – revolta științelor lumești împotriva științei cerești a lui Hristos. Dar toată această revoltă se sfârșește în zilele noastre prin aceea ce este scris, iar aceasta într-o măsură și cu o claritate nemaiîntâlnită: Zicându-se pe sine a fi înțelepți, au înnebunit (Rom. 1, 22).

Cu adevărat nu se știe unde este mai mare nebunia lumii moderne, departată de Hristos: oare în  experiența personală a individului sau în căsătorie; oare în școală sau în politică; oare în sistemul economic, sau în prescripțiile legale; oare în război sau în pace? Peste tot s-a ajuns la expresia deplină a acestor două lucruri: vulgaritatea și brutalitatea. Și acolo unde Hristos este mai absent, acolo este mai mare vulgaritate și brutalitate. Minciuna și violența în triumf deplin.

Să se rușineze teologii eretici și mai-marii ”bisericilor” și popoarelor eretice, care cu ajutorul lui Hristos s-au ridicat ca stăpâni și conducători ai tuturor popoarelor lumii. Au pentru ce să se rușineze. Căci precum necugetații galateni, tot așa și ei au început în duh și au sfârșit în trup. Ei sunt principalii vinovați pentru că aceste popoare au ieșit de pe calea cea dreaptă și au început să șchiopăteze cu ambele picioare, închinându-se când lui Dumnezeu în Ierusalim, când vițeilor de aur în Samaria.

Căci precum odinioară necredincioșii evrei au călcat porunca după porunca a lui Dumnezeu și au mers după dorințele lumii și ale inimii lor, tot așa au făcut și ei cu știința lui Hristos, stăpânul peste toate științeleEi au măcinat pe dedesubt și au dărâmat dogmă după dogmă; au distrus poruncă evanghelică după poruncă; au lepădat canon apostolic și patristic după canon; cuvintele sfinților le-au luat în râs; pildele de nevoință le-au numit legende.

Cea mai grea lovitură asupra Evangheliei au adus-o teologii eretici prin aceea că s-au îndoit de dumnezeirea lui Mesia al lumii; unii s-au îndoit doar, iar alții s-au dezis cu totul de ea. Apoi a urmat grabnic un șir de negări ale realităților duhovnicești, precum negarea existenței îngerilor și a demonilor, negarea Raiului și a iadului, negarea slavei nemuritoare a sfinților și a drepților, negarea postului, negarea puterii crucii și a valorilor rugăciunii, și așa mai departe.

Într-un cuvânt, teologii eretici s-au ocupat cu adaptarea și echivalarea încă de la desprinderea Apusului și  a Răsăritului, și cel mai intens în ultimii 150 de ani. Au adaptat cerul pământului, pe Hristos celorlați “întemeietori de credințe”, iar Vestea de Bucurie celorlalte credințe israelite, musulmane și păgâne. Toate acestea, chipurile, în numele “toleranței” și în “interesul păcii” dintre oameni și popoare. Însă acesta este chiar începutul și originea celor mai scandaloase războaie și revoluții din istoria lumii. Pentru că adevărul nu se lasă niciodată echivalat cu jumătățile de adevăr și cu minciunile.

Ideea teosofică că adevărul se găsește răspândit prin toate credințele, filosofiile și misterele, a precumpănit și la teologii eretici ai lumii apusene. Potrivit acestora, și în creștinătate trebuie, pasămite, să fie ceva adevăr, precum și în islam și în hinduism, ori în budism, la Platon și Aristotel, în zend-avesti, precum și în tantrele și mantrele tibetane. Dacă ar fi așa, atunci corabia omenirii ar pluti pe întunecatul ocean al vieții fără de nădejde, fără căpitan și fără busolă.

Atunci de ce a mai zis Hristos acest cuvânt nemaiauzit: Eu sunt adevărul? Nu a spus: Eu sunt o parte din adevăr, ci Eu sunt adevărul. Și încă: Eu sunt lumina lumii. Prin urmare, El este întregul adevăr și întreaga lumină. Pe lângă aceasta, El mai este, potrivit propriilor Sale cuvinte și singura cale spre viața veșnică. Pe lângă aceasta, și afirmația Sa, că doar El Îl cunoaște pe Dumnezeu – nu l-ați cunoscut, a spus evreilor, iar eu Îl știu pe El; și dacă aș spune că nu Îl știu, aș fi mincinos ca voi. Oare Hristos S-a înșelat sau ne-a înșelat?

Să ne ierte Dumnezeu că și punem această întrebare. Nu o punem noi; ereticii și-au pus-o lor demult și neîntrerupt îi răspund când într-un fel, când într-altul; o dată precum evreii, ca Hristos a înșelat, iar altădată precum teosofii, că S-a înșelat El singur. Pentru noi această întrebare nu există.

Popoarele ortodoxe cred și mărturisesc că Iisus Hristos este unicul și singurul Mesia, Mântuitorul lumii, răscumpărătorul neamului omenesc din păcat, înnoitorul, Fiul lui Dumnezeu întrupat din Fecioara Maria și de la Duhul Sfânt, Dumnezeu din Dumnezeu, plinătatea adevărului, izvorul vieții, biruitorul morții, începătura învierii, singura cale dreaptă către adevăratul țel, judecătorul viilor și al morților.

Există până acum ceva nelămurit, care constituie deosebirea fundamentală între Biserica noastră Răsăriteană și ”bisericile” eretice apusene. Dar înainte de a explica această diferență, trebuie să explicăm că noua eră pentru bisericile eretice apusene nu începe nici de la reformă, nici de la revoluția franceză, ci din secolul al zecelea, de la despărțirea Apusului creștin de Răsăritul creștin. De atunci s-a ivit în creștinătatea apuseană adaptarea și echivalarea. Aceasta și este esența noii ere a lor, a vremurilor moderne, a modernismului cu care ei se fălescPentru Biserica Răsăriteană nu există nici eră nouă, nici eră veche, de când Hristos s-a arătat lumii, ci ea este tot aceeași și deopotrivă de adevărată, indiferent de vremuri și de ocazii și de conjuncturi.

Totuși, diferența fundamentală dintre Biserica Răsăriteană și Apuseană de la marea schismă din anul 1054 până astăzi constă în înțelegerea diferită a Evangheliei lui Hristos. Apusul în acea vreme și chiar mai înainte de aceea a îceput să înțeleagă Evanghelia ca o teorie, iar apoi și ca una din multele teorii despre lume și viață, în vreme ce Răsăritul înțelegea Evanghelia ca nevoință și practică. De aici s-a ajuns la aceea că Dogmatica a devenit în Apus o știință curat teoretică, adică una din multele filosofii, în timp ce în Răsărit a fost și a rămas până în ziua de astăzi o știință practică.

Dogmatica este o știință practică. Acesta este un lucru pe care teologii eretici fie nu l-au cunoscut, fie l-au uitat. Dogmatica chiar de la început a fost o știință practică. Aceasta au știut-o apostolii, sfinții și asceții Bisericii Răsăritene, și s-au străduit ca fiecare dogmă să o împlinească în ei înșiși, în viața lor.

De pildă, dogma Sfintei Treimi, despre Dumnezeul întreit și unul, a părut multor laici, ba încă și teologilor eretici, cea mai abstractă dintre toate dogmele. Însă în Mineiele Bisericii Răsăritene se spune despre mulți sfinți cum prin nevoință s-au făcut pe sine “lăcașuri ale Sfintei Treimi”. Căci ei și-au îndumnezeit și mintea lor, și inima, și voința; pe toate trei le-au umplut de Duh Sfânt ca pe niște vase, precum în pilda lui Hristos despre cele trei măsuri de făină.

Preafrumos a exprimat aceasta slăvitul Apostol Pavel prin cuvintele: Oare nu știți că trupul vostru este locaș al Duhului Sfânt, ce locuiește întru voi, pe care Îl aveți de la Dumnezeu, și nu sunteti ai voștri? (I Cor.6, 19)Bineințeles, unde este Dumnezeu-Duhul Sfânt, acolo este și Dumnezeu-Tatăl și Dumnezeu-Fiul, Treimea Sfântă, nedespărțită, neamestecată și de viață făcătoare. De aceea se și spune în stihirile de laudă la unii sfinți: “Și ai fost lăcaș al Sfintei Treimi”.

Toate slujbele dumnezeiești din Biserica Răsăriteană, ca și multe rugăciuni, încep cu invocarea Sfântului Duh: “Împărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului… vino și Te sălășluieste întru noi”. Noi ne rugăm deci ca Duhul lui Dumnezeu să vină și să Se sălașluiască întru noi. Aceasta nu se întâmplă imediat, ci după îndelungate nevoințe în rugăciune, post, milostenie și trudă; și abia când prin toate acestea, și prin dese lacrimi și suspinuri se curățește inima, atunci Duhul Se sălășluiește în inimă, ca să îndumnezeiască și inima, și mintea, și voința. Atunci Dumnezeul cel Preaînalt locuiește în om și lucrează totul în toate.

Mintea, inima și voința reprezintă treimea omului. În sufletul păcătos și pătimaș această treime nu se află în unitate și în armonie dumenzeiască, ci este dezbinată și lipsită de armonie. În acest caz, omul este ca o casă dezbinată în sine, care nu poate să dăinuiască, ci este sortită să se prăbușească. Pe o astfel de casă a sufletului nimic nu o poate mântui de la pieire decât pocăința și credința în Evanghelie.

Dacă totuși omul cunoaște adevărul, adică realitatea Domnului și Mântuitorului său, Mesia al lumii și Vestitorul ceresc, atunci începe a se preda Lui în întregime și a-și deschide inima sa pentru primirea Lui, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, în sine. Atunci pentru el știința lui Hristos încetează de a mai fi teorie sau filosofie și devine regim practic de tămăduire, baie a renașterii și metodă de îndumnezeire. Tot atât de reală precum sângele de pe crucetot atât de indispensabilă precum pâinea și apa și tot atât de practică precum zidirea unei noi case”.

 

Sursa: Sfântul Nicolae Velimirovici“Suta de capete de la Liubostinia, Editura Sophia, 2009

.

Teologii eretici L-au îmbrăcat pe Mântuitorul în hainele ieftine ale filosofiei păgâne și ale științelor mincinoase. Există și unii teologi în Biserica Ortodoxă care merg pe urmele teologilor eretici. Cu tot sufletul lor ei sunt de partea ereticilor, dar pe dinafara se mențin în Biserica Ortodoxă. Biserica îi respinge și nu îi recunoaște ca fiind ai săi