Dogma cu privire la infailibilitatea papei a fost introdusă între dogmele umanismului idolatru care, în prima instanţă, a fost umanism elenic. Valoarea oricărui lucru a fost introdusă ca dogmă. Toate trăsăturile culturii şi civilizaţiei elenice, valorile lor, filosofiile, meşteşugurile, politicile, ştiinţa lor, au fost toate introduse ca dogme. „Măsura tuturor lucrurilor este omul”. Şi ce înseamnă acest lucru? Este o definiţie a dogmei idolatriei. În felul acesta a sosit momentul când încântarea şi suficienţa de sine a europeanului a devenit dogmă, un obiectiv după care tipurile de umanism european au tânjit cu nostalgie, timp de secole. Dogma referitoare la infailibilitatea papei reprezintă afirmaţia nietzscheiană – Ja–Sagung – extinsă la întreaga sa concepţie a umanismului european. „Ja–Sagung” face parte din cultura şi civilizaţia europeană, amândouă fiind cu adevărat idolatre şi politeiste în obiectivele şi metodele lor. Evanghelia şi porunca Dumnezeu-omului Hristos este: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33).
Dar observaţi ce a fost omis din proclamaţia culturii umaniste europene şi a civilizaţiei sale. Nu există nici o menţiune cu privire la scopul existenţei umane sau a mijloacelor prin care omul funcţionează. Dumnezeu-omul Hristos este Singurul Mântuitor al omului din păcatele sale, din moarte şi de sub tirania diavolului, Singurul care reînnoieşte şi eternizează, care învie şi înalţă, care-l face pe om veşnic şi-l îndumnezeieşte, mântuindu-l şi aducându-l în Împărăţia Luminii şi Care, cu tărie şi limpezime, susţine că scopul suprem al existenţei şi al vieţii omului este acela al desăvârşirii sale, la fel precum şi Dumnezeu este desăvârşit (Matei 5, 48). Ce nu pronunţă umanismul european drept scop al existenţei umane în contradicţie cu El! Adevărul evanghelic că „lumea întreagă zace sub puterea celui rău” (I Ioan 5, 9) nu poate fi negat, iar aceasta necesită eforturile Dumnezeu-omului Hristos. Dar aşa cum afirmă Sfântul Apostol Pavel, diavolul este „Dumnezeul veacului acestuia” (II Cor. 4, 4). Între o astfel de lume care în mod voit „zace sub puterea celui rău” şi persoana care-L urmează pe Dumnezeu-omul Hristos nu există nimic comun.

Cel care-I urmează lui Hristos nu are dreptul, prin ferma cerinţă a Adevărului evanghelic, de a coopera cu umanistul care are justificare pentru toate acele lucruri neadevărate şi le socoteşte a fi dogme. În acest punct este întotdeauna necesar să luăm o hotărâre de valoare decisivă: fie cu Dumnezeu-omul Hristos, fie cu umanismul. Umanistul, în toate eforturile sale, se înfăţişează pe sine ca acţionând cu îndreptăţire de sine şi ca fiind suprema valoare şi criteriul de vârf. Aici nu există loc pentru Dumnezeu-omul Hristos.

În împărăţia umanismului, locul Dumnezeu-omului Hristos a fost luat de către Vicarius Christi, în felul acesta Dumnezeu-omul Hristos fiind exilat în ceruri. Prin dogma infailibilităţii, papa a uzurpat pentru sine, adică pentru om, întreaga jurisdicţie şi toate prerogativele care aparţin numai Domnului nostru Iisus Hristos. El s-a proclamat pe sine drept Biserică, biserica papală, şi a devenit în ea începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor, conducătorul autoproclamat al tuturor lucrurilor. În acest fel, dogma infailibilităţii papei a fost ridicată la gradul de dogmă centrală a papalităţii. Iar papa nu poate nega acest lucru atâta timp cât rămâne papă al unei papalităţi umaniste.


 În istoria neamului omenesc au existat trei căderi principale: cea a lui Adam, cea a lui Iuda şi cea a papei. Principala caracteristică a căderii în păcat este mereu aceeaşi: a dori să fii bun de dragul propriei tale persoane, a dori să fii desăvârşit pentru tine însuţi şi a vrea să fii Dumnezeu tot de dragul tău. În acest mod, în chip inconştient, omul se aseamănă diavolului, fiindcă şi diavolul a dorit să devină Dumnezeu de dragul lui, a dorit să se aşeze în locul lui Dumnezeu. Iar prin această înălţare de sine, el s-a făcut de îndată diavol, cu totul despărţit de Dumnezeu şi pururea în contradicţie cu El. 

Prin urmare, esenţa păcatului, a oricărui păcat, constă în această arogantă mărire de sine. Aceasta este esenţa însăşi a diavolului, a lui satana. Nu este nimic altceva decât a dori să te păstrezi doar înlăuntrul propriei tale fiinţe, a nu te dori în adâncul fiinţei tale decât pe tine însuţi. Tot diavolul se află aici: în dorinţa de a-L alunga pe Dumnezeu, în dorinţa de a exista doar pentru tine însuţi şi în tine însuţi, de a fi pururea în contradicţie cu Dumnezeu şi tot ceea ce îi aparţine Lui. Şi ce este oare aceasta? Este egoismul şi iubirea de sine îmbrăţişată întru toţi vecii, cu alte cuvinte, iadul. Fiindcă iată ce este în esenţa sa umanistul – întru totul închis înlăuntrul său, trăind prin sine, pentru sine, pururea în contradicţie cu Dumnezeu. Aici rezidă orice tip de umanism. 

Culmea unui astfel de umanism de orientare satanică este dorinţa de a deveni bun de dragul răului, de a deveni Dumnezeu de dragul diavolului. Acest lucru îşi are originea în promisiunea diavolului făcută protopărinţilor noştri în rai – şi anume aceea că prin ajutorul său „Ei vor deveni dumnezei” (Gen. 3, 5). Omul a fost creat cu potenţial teandric de către Dumnezeu Care iubeşte omenirea, aşa încât el să se poată îndrepta în mod voit, cu ajutorul lui Dumnezeu, spre a deveni asemenea Dumnezeu-omului Hristos, întemeindu-se pe caracterul dumnezeiesc al originii sale. Omul, însă, cu voia sa liberă, a căutat nepăcătuirea prin păcat, La căutat pe Dumnezeu prin diavolul. Şi desigur că mergând pe acest drum ar fi devenit totuna cu diavolul dacă nu ar fi intervenit Dumnezeu cu nemăsurata Sa iubire de oameni şi marea Sa milostivire.


Făcându-Se om, cu alte cuvinte Dumnezeu-om, El l-a îndreptat din nou pe om către Sine. El l-a adus în Biserica Sa, care este trupul Său, îi dăruieşte răsplata unirii cu Sine prin Sfintele Taine şi fericitele virtuţi. Şi în acest fel i-a dăruit omului tăria de a ajunge la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos (Efeseni 4, 13), de a împlini, cu alte cuvinte, destinul său divin, de a deveni în chip voit dumnezeu-om prin har.

Căderea papei este rezultatul dorinţei de a-L înlocui pe Dumnezeu-omul Hristos prin om.
După afirmaţiile misticului tâlcuitor, Sfântul Ioan Damaschin, în lumea noastră, Dumnezeu Hristos este „singurul lucru nou sub soare”.


Într-adevăr, această veşnică noutate I se aplică nu numai Prezenţei Sale teandrice (divino-umane – n.m.), ci şi Lucrării Sale teandrice, precum şi trupului Său teandric, Biserica. Şi omul este, de asemenea, nou, veşnic nou („o nouă creaţie”) în noutatea sa teandrică, în toate experienţele sale teandrice pe calea mântuirii, sfinţirii, transfigurării, unirii cu Dumnezeu, a asemănării sale cu Dumnezeu-omul Hristos.


În această lume în care trăim totul îmbătrâneşte şi moare. Doar persoana care s-a îmbrăcat pe sine întru Hristos şi se aseamănă cu Dumnezeu-omul Hristos, care participă la viaţa trupului Său, Sfânta Biserica Ortodoxă, devenind mădular al ei, nu îmbătrâneşte şi nu moare fiindcă unul ca acesta a devenit parte integrantă, vie, a sfântului şi veşnicului trup teandric al lui Hristos, Biserica, în care omenitatea fiinţei umane se dezvoltă şi „sporeşte în creşterea lui Dumnezeu” (Col. 2, 19), dobândind „starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4, 13). Aceasta înseamnă că omul creşte şi se dezvoltă încontinuu şi fără de hotar spre unitatea cu Dumnezeu, în dumnezeiasca infinitate în care întreit strălucitorul Domn Dumnezeu a înzestrat umanitatea atunci când l-a creat pe om după chipul şi asemănarea Sa.


Dumnezeu-omul Hristos este atât de extraordinar, de nou şi de unic, încât în realitate „Adevărul” venea din El (Ioan 1, 17) şi prin El a rămas în lumea noastră. Înainte de El şi fără El – acum şi pururea Adevărul nu există. Cu adevărat, el nu există fiindcă doar Ipostasul Dumnezeu-omului Hristos este Adevărul. „Eu sunt Adevărul” (Ioan 14, 6). Şi întrucât omul nu există în mod independent de Dumnezeu-omul Hristos, nu poate exista vreun adevăr pentru el independent de Dumnezeu-omul Hristos. Totul este nou în Dumnezeu-omul Hristos şi datorită Lui. El Însuşi este cel dintâi, urmat de mântuire, învăţătura cu privire la mântuire şi mijloacele de mântuire.

Iar mesajul Dumnezeu-omului Hristos pentru neamul omenesc este absolut nou: să despărţim păcatul de păcătos, să urâm păcatul, dar să-l iubim pe păcătos, să ucidem păcatul, totuşi să-l mântuim pe păcătos.


Nu consideraţi că păcătosul este totuna cu păcatul. Nu-l daţi morţii pe păcătos din pricina păcatului. Mântuiţi-l de păcat! Un exemplu izbitor de acest fel îl reprezintă femeia prinsă asupra faptului de adulter. Atotmilostivul Mântuitor a despărţit păcatul ei de existenţa ei cea după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. El a condamnat păcatul, dar a avut milă faţă de păcătos. „Nu te osândesc nici eu. Mergi; de-acum să nu mai păcătuieşti” (Ioan 8, 11).


Aceasta este metoda ortodoxă a însănătoşirii, fixată ca dogmă, aceea de a-l mântui pe păcătos de păcat.
Această metodă a Sfintei Tradiţii, promovată după înţelepciunea lui Dumnezeu şi fixată în Biserica Ortodoxă de către Sfinţii Părinţi, a fost exprimată în concordanţă cu Duhul lui Dumnezeu de către Sfântul Simeon Noul Teolog:Binele nu este bine dacă nu dă roade bune”.


În lumina acestei sfinte, evanghelice Tradiţii Ortodoxe este o atrocitate, contrară Evangheliei şi antihristică, faptul de a ucide un păcătos fiindcă a păcătuit. Ca atare, nu există nici o „sfântă inchiziţie” care să poată fi considerată drept sfântă. La o analiză finală, toate tipurile de umanism ucid păcătosul din  pricina păcatului, exterminând păcătosul dimpreună cu păcatul. Acestea nu-L doresc pe Dumnezeu-omul Hristos, Care este singura mântuire a omului de păcat, de moarte şi de diavolul.


Cel ce nu este pentru Dumnezeu-omul Hristos este în consecinţă şi împotriva omului, fiind în acest mod un ucigaş de oameni şi, în plus, se şi sinucide. Unul ca acesta îl lasă pe om sub stăpânirea deplină a păcatului, a morţii şi a diavolului, de care numai Dumnezeu-omul Hristos îl poate salva, fiindcă nimeni altcineva de sub cer nu poate face acest lucru. Folosind el însuşi metodele păcătoşilor, umanistul se sinucide spiritual în mod inevitabil. El îşi ucide propriul său suflet, el se predă iadului, unei veşnice însoţiri cu diavolul, cel ce este din totdeauna ucigaş de oameni (Ioan 8, 44).


Ce lucru îi oferă omului Dumnezeu-omul Hristos, lucru pe care nimeni altcineva nu i-l poate oferi? E vorba de biruinţa asupra morţii, păcatului şi asupra diavolului; Viaţa veşnică, Adevărul veşnic, Dreptatea, Virtutea, Dragostea, Bucuria veşnică: întreaga plinătate a Dumnezeirii şi a desăvârşirii dumnezeieşti. Aşa după cum ne spune Apostolul: Dumnezeu-omul Hristos le dăruieşte oamenilor Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (I Cor. 2, 9). De fapt, doar El, minunatul Dumnezeu-om este „partea cea bună” (cf. Luca 10, 42) de care are nevoie omul în lumea şi în viaţa sa. Prin urmare, doar Dumnezeu-omul este îndreptăţit să ne ceară ceea ce nimeni altcineva nu a îndrăznit vreodată să ceară: ca noi să-L iubim pe El mai mult decât ne iubim părinţii, rudele, copiii, prietenii, pământul, îngerii sau pe oricine altcineva din lumea cea văzută şi din cea nevăzută” (Matei 10, 37-39; Lc. 14, 26; Rom. 8, 31-39). 

Cel de-al doilea Conciliu Vatican a avut drept consecinţă renaşterea tuturor formelor de umanism european, renaşterea cadavrelor. Întrucât Hristos Dumnezeu-omul este prezent în lumea noastră, orice formă de umanism nu este decât un cadavru. Lucrurile au ajuns până aici întrucât Conciliul a insistat în păstrarea dogmei cu privire la infailibilitatea papei. Examinate din punct de vedere al superiorităţii veşnicului viu Dumnezeu-omul nostru Iisus Hristos, toate formele de umanism se aseamănă cu nişte utopii criminale într-o măsură mai mare sau mai mică. În numele omului, ele găsesc diferite căi de a ucide omul, de a-l extermina ca entitate fizică şi spirituală. Toate formele de umanism ajung la un rezultat tragic, iraţional: se îneacă cu ţânţarul şi înghit cămila.


În problema infailibilităţii, noţiunea a fost înălţată la rang de dogmă. Şi este o oroare, o oroare cumplită. De ce? Fiindcă însăşi dogma cu privire la infailibilitatea omului nu este nimic altceva decât cutremurătoarea înmormântare a oricărei forme de umanism evanghelic, de la ideile pe care Vaticanul le-a stabilit drept dogmă până la umanismul satanic al lui Sartre.


În panteonul umanist al Europei, toţi zeii sunt morţi, în frunte cu europeanul Zeus. Morţi, până când în inimile ofilite de necredinţă se va naşte o căinţă adevărată, care să nege egoismul şi răutatea, căinţă însoţită de fulgerele şi tunetele Golgotei, împreună cu transformările şi cutremurele învietoare, precum şi cu furtunile şi înălţările sale bogate. Şi atunci? Atunci doxologiile lor aduse viului, veşnicului, minunatului Dumnezeu-omul Hristos, singurul care iubeşte omenirea cu adevărat, vor fi fără de sfârşit.

image1.jpg

SFÂNTUL IUSTIN POPOVICI,

”CREDINŢA ORTODOXĂ ŞI VIAŢA ÎN HRISTOS” – lucrare de 100 de pagini ce poate fi descărcată de aici:

http://tineretulortodox.md/wp-content/uploads/2011/03/Sf.-Iustin-Popovici-Credinta-Ortodoxa-si-Viata-in-Hristos.pdf

Sursa – https://stranaortodoxa.wordpress.com/2017/08/18/toate-formele-de-umanism-se-aseamana-cu-niste-utopii-criminale-in-numele-omului-ele-gasesc-diferite-cai-de-a-ucide-omul-de-a-l-extermina-ca-entitate-fizica-si-spirituala-toate-formele/