… Mai mare este a birui nebunia altora, decât a-şi stăpâni patimile sale, potolind inimă aprinsă de mânie, prefăcând tulburarea în alinare şi umplând de lacrimi fierbinţi ochii care priveau spre ucidere – Sfântul Ioan Gură de Aur

”… Vezi că deşi va grăi cineva lucruri adevărate despre noi, pe care ştim că le avem, dar de nu vom ocări pe cel ce grăieşte,ci vom suspina cu amar şi vom ruga pe Dumnezeu pentru păcate, vom putea lepăda toate greşalele? Aşa şi acesta s-a îndreptat, fiindcă n-a ocărit pe acela, ci a suspinat pentru păcatele sale.
Vezi cât folos aduce ocara vrăjmaşilor de o vom suferi cu răbdare? De ce ne mâhnim?
Dacă tu nu te vei vătăma, o omule, nici prietenul, nici vrăjmaşul, nici chiar diavolul nu te va putea vătăma. Şi dacă cei ce ne ocărăsc, ne clevetesc şi ne vrăjmuiesc până a ne lua viaţa, unii împletindu-ne cunună de mucenicie, precum am arătat, iar alţii ne ocărăsc păcatele noastre şi ne fac drepţi, precum a făcut vameşul, de ce ne mai sălbăticim împotriva lor?
Şi să nu zicem: Cutare m-a zădărât, sau cutare m-a provocat să-i zic cuvinte de ocară.
Nu ei, ci noi suntem pricinuitorii vrajbelor. Căci dacă vom voi să răbdăm, nici dracul nu ne va putea porni spre mânie. Şi acest lucru este arătat din multe locuri, dar mai ales din istoria despre David care ne stă înainte. Cuviincios este să v-o spun astăzi, aducându-vă aminte dragostei voastre, unde am lăsat cuvântul nostru. Şi unde l-am lăsat? La răspunsul de îndreptare a lui David. De nevoie dar este să spunem astăzi cuvintele lui Saul, ca să vedem ce a răspuns acesta la îndreptăţirea aceluia. Căci nu numai din cuvintele pe care le-a grăit David vom cunoaşte fapta lui bună, ci şi din cele ce zice Saul. Şi de se va arăta că acesta grăieşte ceva blând şi liniştit, acest lucru să-l datorăm celui care a schimbat omul, care a învăţat şi a pus în rânduială sufletul lui.
Deci ce zice Saul când aude pe David spunând acestea: „Iată poala hainei tale este în mâna mea” (I Împ. 24, 12) şi toate celelalte pe care le-a spus spre dovedirea blândeţii lui.
Glasul tău este acesta, fiule David?” (I Împ. 24, 17). O, ce schimbare bruscă s-a făcut!

Căci cel ce nu suferea niciodată să-l cheme pe nume,urând şi însăşi numele lui, acum îl face şi rudă, numindu-l pe el fiu al său. Cine este mai fericit decât David care pe ucigaşul de oameni l-a făcut tată, pe lup oaie, cuptorul mâniei l-a umplut de multă rouă, valurile le-a aliniat şi a stins toată aprinderea mâniei?
Cuvintele acelea ale lui David intrând în mintea celui sălbăticit, au lucrat toată această schimbare, pe care ne-o arată aceste cuvinte. Şi n-a zis „Cuvintele tale sunt acestea, fiule David?”. Dar ce? „Glasul tău este acesta, fiule David?”. Căci şi numai glasul lui a schimbat starea lui Saul. Şi precum un tată auzind glasul copilului său, care s-a întors de undeva după multă vreme, se veseleşte cunoscându-l fără să-l vadă, aşa şi Saul, fiindcă cuvintele lui David intrând au scos afară vrajba, a cunoscut pe Sfântul şi lepădând patima a primit afecţiune. Căci scoţând afară mânia a primit voie bună şi milostivire. Şi precum de multe ori cunoaştem pe prieten şi noaptea după glas, chiar nefiind el aproape, pe care ziua şi de departe îl cunoaştem, la fel se întâmplă şi la vrajbă. Cât timp ne aflăm între noi învrăjbiţi, şi glasul îl auzim altfel şi faţa o vedem cu mintea stricată. Iar după ce lepădăm mânia, glasul cel ce mai înainte ni se părea pizmaş şi vrăjmaş ni se arată acum dulce şi plăcut, iar faţa vrăjmaşului cea nesuferită ni se arată cu har şi dorită.
La fel se face în vremea cea rea. Mulţimea norilor nu lasă să se vadă frumuseţea cerului. Şi deşi am avea ochiul de mii de ori mai străbătător nu vom putea vedea strălucirea cea de sus. Dar după ce fierbinţeala razei va sparge norul, va apărea soarele arătând iarăşi
buna podoabă a cerului. Aşa se întâmplă şi la noi când suntem mânioşi. Vrajba stă înaintea ochilor şi urechile noastre ca un nor gros, iritând astfel şi glasurile şi feţele noastre. Iar dacă răbdând vom lepăda vrajba şi vom sparge norul mâhnirii, atunci cu gând curat şi drept vom vedea şi vom auzi toate cele folositoare neîntinării. Lucru care s-a întâmplat şi la Saul, căci după ce s-a spart norul vrajbei, a cunoscut glasul lui David care zice: „Glasul tău este acesta fiule, David”. Care glas? Care a surpat pe Goliat şi a scos Cetatea din primejdii. Căci atunci când toţi erau în primejdie de robie şi de moarte, le-au dat siguranţa şi libertatea; şi multe alte faceri de bine le-a dăruit. Cu acel glas a surpat pe barbarul acesta, căci mai înainte de a lovi cu piatra, a fost întărit de puterea rugăciunii, căci zice: „Tu vii la mine cu sabie şi cu suliţă şi cu pavăză, iar eu voi merge la tine întru numele Domnului Dumnezeului Savaot, pe Care L-ai ocărât astăzi” (I Împ. 17, 46). Şi aşa a aruncat piatra. Iar glasul acesta a luat ca cu mâna piatra şi a dus-o asupra lui Goliat; acesta a pus frică în acel barbar; acesta a tăiat îndrăzneala vrăjmaşului.
Şi ce te minunezi când glasul dreptului potoleşte mânia şi surpă pe vrăjmaşi, când el izgoneşte şi pe diavoli. Apostolii abia grăiau şi toate puterile potrivnice fugeau. Iar glasul Sfinţilor a făcut ca de multe ori să stea stihiile şi să schimbe rânduiala lor. Căci Isus al lui Navi numai când a zis: „Să stea soarele… Şi luna…” (10, 12) au stat. La fel Moisi a legat marea şi apoi a slobozit-o. Iar cei trei tineri au schimbat lucrarea focului prin glasul laudelor lor.
Pentru aceasta şi Saul înfiorându-se de acel glas, a zis: „Glasul tău este acesta, fiule David?”. Dar ce răspunde David? „Robul tău sunt, Doamne al meu împărate”.
Cine cinsteşte mai mult pe aproapele decât pe sine face ca şi acela să-l cinstească, cercetându-se oarecum între ei, care va da cinstea mai întâi celuilalt. Acesta a făcut ca Saul să-l facă pe David rudă a sa, iar acesta l-a numit stăpân. Prin aceste cuvinte parcă David ar zice: „Numai un lucru caut, mântuirea şi sporirea ta în fapta bună. M-ai numit pe mine fiu? Eu mă mulţumesc dacă mă consideri robul tău, numai să lepezi urgia, să nu mă mai bănuieşti de ceva rău şi să nu socoteşti că sunt vrăjmaşul tău.” Şi aşa împlinea legea cea apostolească, care porunceşte: „În cinste, unii altora daţi întâietate” (Romani 12, 10). Nu precum fac mulţi, care fiind mai răi decât dobitoacele, nu vor ca ei mai întâi să ierte pe aproapele, socotind că de va face aşa se ocărăşte şi se micşorează. Ce poate fi mai de râs decât această nebunie? Ce poate fi mai de ocară decât această trufie şi mândrie? Căci atunci te-ai înjosit şi te-ai ocărât, o omule, când aştepţi ca tu mai întâi să fii iertat de aproapele. Ce este mai rău decât mândria? Şi ce este mai de râs decât trufia şi slava deşartă?
Dacă tu mai întâi vei ierta şi Dumnezeu te va lăuda şi vei lua toată plata. Iar de vei aştepta ca tu mai întâi să fii cinstit şi apoi să cinsteşti pe aproapele, nici un lucru mare n-ai făcut. Căci cel ce a făcut începătură cinstei, acela va lua toată plata. Deci să nu aşteptăm ca noi să fim cinstiţi mai întâi decât alţii, ci noi să alergăm cinstind pe aproapele şi totdeauna să facem începutul iertării. Să nu socotim că acest lucru este defăimător şi înjositor, deoarece iertarea a închegat multe prietenii, a tăiat multe certuri şi a potolit multe răutăţi.
Deci să nu te leneveşti, o iubitule, de lucrarea aceasta, ci de va fi cu putinţă pe toţi cei ce-i întâlneşti, oricare ar fi ei, să le dai tu mai întâi cinstea iertându-i. Iar dacă aproapele va apuca mai înainte decât tine, arată-i şi mai mare cinste. Căci aceasta a sfătuit-o şi Pavel, zicând: „Unul pe altul socotească-l mai de cinste decât el însuşi” (Filipeni 2, 3).
Aşa a făcut şi David, cinstind el mai întâi pe Saul, iar după ce a fost cinstit şi el, zicând: „Robul tău sunt, Doamne al meu împărate”. Şi vezi cât folos a câştigat. După ce David a zis aceasta, Saul nu a putut să primească fără de lacrimi sănătatea şi filosofia pusă de David în sufletul său.

Cine poate fi mai fericit decât Proorocul acesta, care într-o clipă a schimbat pe vrăjmaşul său al cărui suflet însetat de sânge şi de ucidere l-a făcut deodată izvorâtor de plânsuri şi de vaiete?
Nu mă minunez atât de Moise, care a scos izvoare de ape din piatră vârtoasă, cum mă minunez de David, care a scos izvoare de lacrimi din ochi de piatră. Căci acela a biruit firea, iar acesta a biruit voinţa liberă. Acela a lovit piatra cu toiagul, iar acesta a lovit inima cu cuvântul nu ca s-o mâhnească, ci ca s-o facă curată şi blândă.
Şi împlinind acest lucru a arătat mai mare facere de bine ca mai înainte. Într-adevăr lucru de mare cinste şi de mirare este că David nu şi-a scos sabia ca să taie capul vrăjmaşului, dar de mult mai multe cununi este vrednic faptul că a schimbat voinţa lui, făcând-o bună, şi prefăcându-l blând. Această facere de bine este mai mare decât aceia, căci nu este la fel a dărui viaţa şi a aduce la filosofie. Nu este deopotrivă a izbăvi de mânia ceea ce suflă ucidere nedreaptă şi a-l izbăvi de nebunia care-l ducea la atâta rău. David oprind pe ostaşii săi să nu ucidă pe Saul, îi dăruieşte viaţă, iar scoţând răutatea din sufletul său cu cuvintele cele blânde,i-a dăruit viaţa ce va să fie şi bunătăţile cele veşnice.
Laudă-l deci pe David pentru blândeţea lui, dar mai mult minunează-te de el pentru schimbarea lui Saul.

Mai mare este a birui nebunia altora, decât a-şi stăpâni patimile sale, potolind inimă aprinsă de mânie, prefăcând tulburarea în alinare şi umplând de lacrimi fierbinţi ochii care priveau spre ucidere. Şi lucru de mai mare mirare este că, de ar fi fost Saul dintre oamenii cei blânzi şi smeriţi uşor ar fi putut fi întors la bunătatea firească, dar el era sălbăticit şi ajunsese la răutatea cea mai de pe urmă, silindu-se la ucidere. Totuşi David într-o clipă face ca să se stingă toată amărăciunea aceea. Pe care dintre cei vestiţi cu filosofia nu-i va întrece David?
Deci şi tu când vei prinde pe vrăjmaşul tău în mâinile tale, nu cugeta cum să te răzbuni pe el şi cu ce mulţime de ocări să-l sperii şi să-l alungi, şi cum să-l vindeci şi cum să-l întorci la blândeţe.
Şi să nu te depărtezi de el până ce n-ai făcut şi n-ai zis totul ca să biruieşti cruzimea lui cu blândeţea ta. Căci nimic nu este mai vrednic decât blândeţea. Cu cuvântul blând frângi oasele, cu toate că ce este mai tare decât osul? Căci de va fi cineva vârtos şi neînduplecat, va fi biruit cu lesnire de cel ce se poartă cu el cu blândeţe.
Şi iarăşi: „Răspunsul cucernic întoarce mânia”. Pentru aceasta arătat este că a porni pe vrăjmaş spre mânie, sau a se împăca stă mai mult în puterea ta, decât într-a lui. Şi întru noi, nu întru cei mânioşi, stă puterea de a stinge sau a aprinde flacăra mâniei acelora. Iar cel ce a zis cele de mai sus le adevereşte cu o pildă zicând: „De vei sufla într-un cărbune aprins vei aprinde flacăra, iar de vei scuipa peste el l-ai stins”.
Şi peste amândouă lucrările tu eşti stăpân, căci amândouă ies din gura ta. Aşa şi când eşti învrăjbit cu aproapele. De vei scoate cuvinte trufaşe şi nebune aţâţi focul aceluia suflând peste cărbuni, iar dacă vei folosi cuvinte blânde şi smerite mai înainte de a se ridica văpaia, ai stins toată mânia.
Deci să nu zici că atâtea am pătimit şi atâtea am auzit, căci peste toate tu eşti stăpân.
După cum am zis, a aprinde şi a stinge flacăra mâniei stă în voinţa ta.
Când vei vedea pe vrăjmaşul tău, sau îţi va veni în minte chipul lui, uită toate cele de mâhnire pe care le-ai auzit. Iar de nu vei putea să le uiţi, pune-le pe seama diavolului şi adună-ţi numai pe cele bune pe care ţi le-a grăit sau făcut cândva acela. Căci de vei înceta să pomeneşti acestea degrab vei înceta vrajba. Şi de vei voi să-i vorbeşti, iartă-i cele făcute ţie şi, lepădând patima şi stingând mânia, ceartă-l şi-l mustră şi numai aşa vei putea birui. Căci fiind mânioşi nu vom putea vreodată nici auzi, nici grăi ceva sănătos, iar izbăvindu-ne de patimi nici noi nu vom scoate cândva vreun cuvânt aspru, nici pe alţii nu vom auzi grăind aşa.
Nu cuvintele în sine obişnuiesc să ne sălbăticească, ci petrecerea în vrajbă şi aprinderea de ea. Căci de multe ori aceleaşi cuvinte auzindu-le de la prieteni, care glumesc, sau de la copiii cei mici, nu numai că nu pătimim nimic rău din auzirea lor, ci râdem şi ne veselim de ele. Suntem aşa pentru că nu le auzim cu minte stricată, nici cu suflet cuprins de mânie. Aşa şi de la vrăjmaşi de vei auzi oarecare cuvinte, nu vor putea să te vateme de vei lepăda vrajba şi vei stinge mânia. Şi nu numai cele ce se grăiesc, dar nici măcar cele ce se fac ţie, precum nu s-a vătămat nici Fericitul acesta. Ci văzând pe vrăjmaşul său înarmându-se împotriva sufletului său şi făcând totul ca să-l piardă, nu numai că nu s-a sălbăticit, ci s-a întors spre mai multă milostivire. Căci cu cât Saul vrăjmăşuia mai mult, cu atât David plângea mai tare pentru el.

Fiindcă ştia cu adevărat că nu cel ce pătimeşte nedreptate este vrednic de lacrimi şi de plâns, ci cel ce o face, pentru că se vătăma pe sine. De aceea a alcătuit şi o cuvântare îndelungată de dezvinovăţire şi nu s-a lăsat până ce nu l-a făcut şi pe acela să se dezvinovăţească şi să se îndepărteze prin lacrimi şi plâns. Iar după ce a plâns şi s-a văitat, a scos un glas amar şi a zis: „Mai drept eşti tu decât mine”. Căci tu mi-ai dat mie cele bune, iar eu ţi-am răsplătit cu rele. Vezi cum îşi învinuieşte răutatea sa şi se îndreaptă nesilit de nimeni, iar fapta cea bună a Dreptului o laudă?
Aşa fă şi tu.
Când vei avea pe vrăjmaşul în mâinile tale nu-l pedepsi, ci dezvinovăteste-te pe tine, ca să-l faci şi pe el să se umilească. Căci de-l vom acuza se opreşte, iar de-i vom arăta gândurile noastre se va umili, ruşinându-se de blândeţea noastră. Şi astfel şi mustrarea se face fără patimă şi acela se izbăveşte de toată răutatea. Precum s-a întâmplat şi aici, cel ce a nedreptăţit se pocăieşte, iar cel nedreptăţit tace. Căci Saul n-a zis: „Mi-ai dat mie bune”, ci „mi-ai răsplătit mie bine”. Adică în locul vrăjmăşiei, a dorinţei de ucidere şi ale celorlalte nenumărate rele, mi-ai răsplătit cu mari faceri de bine. Iar eu nici aşa n-am devenit mai bun, ci şi după acele faceri de bine ale tale am rămas în răutate. Dar tu nu te-ai schimbat, ci ai rămas păzindu-ţi obiceiul tău, făcându-mi bine mie celui ce te vrăjmăşuiam.
De câte cununi nu este vrednic David din cuvintele acestea. Că deşi le grăia gura lui Saul, dar înţelepciunea şi meşteşugul lui David le-a sădit pe ele în sufletul lui.
„Şi tu mi-ai arătat mie astăzi – zice Saul – ce bine mi-ai făcut; cum Domnul M-a dat astăzi în mâinile tale şi nu m-ai omorât”. Saul mărturiseşte o altă faptă bună a lui David, cum făcându-i bine n-a tăcut, nici n-a trecut-o cu vederea, ci venind i-a spus (lui Saul) făcând
aceasta nu spre laudă, ci voind să arate şi să-l înveţe cu lucrurile însăşi, că este din cei ce cugetă bine şi poartă grijă de el, iar nu din cei ce vrăjmuiesc şi viclenesc. Atunci este de folos a spune cineva facerile sale de bine numai când se urmăreşte folosul aproapelui. Iar când le va arăta cineva şi le va propovădui neavând nici o nevoie, nu va fi mai bun decât cei ce ocărăsc.
Dar când va face aceasta voind să încredinţeze pe cel păcătos care are o părere rea, este purtător de grijă şi făcător de bine. Lucru acesta l-a făcut şi David, nu poftind laudă de la Saul, ci voind să smulgă din el mânia cea înrădăcinată. Saul l-a lăudat pe el, că i-a făcut bine şi i-a spus acea facere de bine. Apoi Saul voind să-l răsplătească pe David, dar neputând să afle ceva pe măsura celor făcute, pe Însuşi Dumnezeu i-L dă răsplătitor, zicând: „Că de va afla cineva pe vrăjmaşul său în necaz şi-l va ajuta să găsească calea cea bună, Domnul îi va răsplăti lui cele bune, precum ai făcut tu astăzi”. Şi cu ce avea să-i răsplătească lui David pentru aşa vrednice faceri de bine, că de i-ar fi dat şi împărăţia cu toate cetăţile, n-ar fi fost de-ajuns. Căci David nu numai împărăţia şi cetăţile i-a dat, ci însăşi viaţa i-a dăruit-o. Şi fiindcă Saul nu putea să-i răsplătească cu altă viaţă, Îl roagă pe Dumnezeu să-l cinstească cu răsplătirile cele de acolo, lăudându-l şi învăţând pe toţi că atunci când vor face nenumărate faceri de bine vrăjmaşilor lor, Dumnezeu le va răsplăti în ceruri. Apoi zice: „Şi iată eu acum cunosc căci cu adevărat vei împăraţi şi va sta în mâna ta împărăţia lui Israil. Însă jură-te că nu vei pierde sămânţa mea după mine şi nu vei pierde numele meu din casa tatălui meu”.
Dar de unde cunoşti acestea, spune-mi? Oştile sunt sub comanda ta, banii, armele,
cetăţile, caii, ostaşii şi toată puterea împărătească la tine este. Iar acesta este gol şi lipsit,
neavând nici cetate, nici casă, nici familie. De unde zici acestea, spune-mi? De la faptele lui. Că nu m-ar fi biruit cel gol, lipsit şi fără de arme cel întrarmat şi cu atâta putere de nu ar fi avut pe Dumnezeu cu el. Iar cel ce are pe Dumnezeu cu sine este mai tare decât toţi.
Ai văzut cum filosofează Saul după izbăvirea de vrăjmăşie? Ai văzut că este cu putinţă ca vrăjmaşul să lepede toată răutatea, să se schimbe şi să se întoarcă la cele bune?
Să nu ne lenevim dar de mântuirea noastră. Că deşi ne vom pogorî chiar în prăpăstiile răutăţii este cu putinţă să ne ridicăm şi să ne îndreptăm, lepădând toată răutatea.”

 

Sfântul Ioan Gură de Aur, ”Din ospățul Stăpânului. Omilii”

Sursa:  http://zona4.arhiva-ortodoxa.info/4.document/Biblioteca%20Misionarului%20Ortodox/%28Sfantul%20Ioan%20Gura%20de%20Aur%29%20Din%20ospatul%20Stapanului.%20Omilii.pdf

_________________

„Tu vii la mine cu sabie şi cu suliţă şi cu pavăză, iar eu voi merge la tine întru numele Domnului Dumnezeului Savaot, pe Care L-ai ocărât astăzi” … Mai mare este a birui nebunia altora, decât a-şi stăpâni patimile sale, potolind inimă aprinsă de mânie, prefăcând tulburarea în alinare şi umplând de lacrimi fierbinţi ochii care priveau spre ucidere – Sfântul Ioan Gură de Aur