„… Ştiţi că ocârmuitorii neamurilor domnesc peste ele şi cei mari le stăpânesc. Nu tot aşa va fi între voi, ci care între voi va vrea să fie mare să fie slujitorul vostru. Şi care între voi va vrea să fie întâiul să vă fie vouă slugă. După cum şi Fiul Omului n-a venit să i se slujească, ci ca să slujească El şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi„. (Matei 20, 25-28)

”Influenţa exercitată de intelectualii laici, cei care şi-au tăiat rădăcinile religioase ale spiritului divino-străbun, a sporit continuu în ultimele două secole. De fapt, factorul esenţial care a creat lumea modernă l-a constituit afirmarea intelectualităţii laice. Însuşirile lor iniţiale de luminători, de depozitari ai unor culturi hieratice, le-a creat premiza şi pretenţia de a dirija societatea. Intelectualul laic s-a format dincolo de canoanele morale dar influenţat de doctrinele ideologice, împlinindu-şi ipostaza de optimist sau sceptic, de umanist sau fundamentalist, de marxist sau tradiţionalist, de deist sau ateu. Îndârjit în cunoaşterea sa era (este) pregătit să divulge oricând misterul fericirii omenirii. Consecvent în devoţiunea sa promite fidelitate în rezolvarea tuturor intereselor necesare lumii. Înflăcărat de călăuzirea spre progres a popoarelor, consideră dogma sa superioară Cultului, pe care şi-o asumă ca pe o îndatorire evanghelică. Nefiind legat de Dumnezeu şi de Naţie, nefiind dator Tradiţiei şi Cultului Strămoşilor, nefiind legatarul testamentar al moştenirii ancestrale, nefiind păstrătorul de taină al tuturor codurilor prescriptive, nefiind hotar Vetrii Străbune, toate aceste noi responsabilităţi de cunoscător, de călăuzitor şi răscumpărător şi le autoasumă net radical comparativ cu Clerul autoritar al Bisericii luptătoare. Sceptrul puterii intelectualului laic înclină fie spre respingerea totală a moştenirii spirituale, fie spre păstrarea unei părţi a acestei moştenirii, care trebuie selectată, ajustată, adusă la zi şi apoi urmată cu discreţie. Cu tupeu şi cutezanţă crescândă intelectualul devine supraom, noul-zeu, diagnosticând răul, vindecând rănile, născocind şanse noi şi fundamentale pentru om, pentru progresul omenirii. Ardoarea cu care supuneau şi supun unei critici vehemente Biserica este una din cele mai remarcabile caracteristici ale intelectualului. Această trăsătură esenţială a condus de fapt la declinul autorităţii şi apusul puterii Clerului în secolul al XVIII-lea, secolul luminilor, punând în scenă un nou tip de mentor (cel al întunericului). Riscul de a cădea în mrejele intelectualului este permanent şi foarte mare. De aceea s-ar impune o grabnică încreştinare a creştinilor, după cum a remarcat şi marele teolog al lumii şi al luminii, Părintele Stăniloae: Fiecare în jurul lui să facă ceva: întâi să se creeze o solidaritate creştină ortodoxă a tineretului, să se pornească cu scrisul şi în vorbire, în altare.                                                       (Atitudini, nr. 10 – Martie 2010, pag.15).

Ortodoxia care este Legea noastră strămoşească ne cere această nouă încreştinare. Iisus Hristos este permanenţa Noului Model, ce nu poate fi depăşit niciodată. El e veşnic Nou, şi în această noutate continuă, Îi descoperim dumnezeirea, bunătatea, sfinţenia, omenia, suferinţa, răbdarea, jertfa, credinţa, dăruirea, iertarea, biruinţa, dragostea, veşnicia. În toate aceste însuşiri divine, omul se redescoperă, devine mai nou ca oricând, urcând spre desăvârşire. A descoperi ceva nou, spun occidentalii e dovadă de inteligenţă, dar a afla ceva Bun spunem noi ortodocşii este semnul înţelepciunii. Ahtiat după mirajul noului, Occidentul calcă în picioare toate rânduielile, toate dogmele şi normele morale, toate datinile şi obiceiurile spirituale. Promovând toate nebuniile ca noutăţi, occidentalii nu fac altceva decât să-şi împletească propria lor măsură.
Ca să dăm un exemplu reprezentativ de intelectual laic apelăm tot la Părintele nostru drag, Dumitru Stăniloae: Cioran şi-a permis chiar să spună că îi admiră pe evrei pentru faptul că l-au ucis pe Hristos, că au dat dovadă de inteligenţă…”

(Pr. Arhim. Justin Pârvu – revista ATITUDINI, nr. 10- Martie 2010, pag.17).

.

Creştinii trebuie să caute permanent înălţarea, spre adâncimea şi înălţimea lui Hristos, nu căderea, coborârea, prăpastia căscată de intelectualul laic. Numai creştinii mărturisitori sunt cei care consolidează viaţa bisericească şi cultura Naţiei păstrând echilibrul duhovnicesc în Ortodoxia luptătoare. Faptul că marea dihonie a Nihilismului a contribuit paradoxal la umplerea cerului de martiri şi sfinţi, atleţii globalizării au găsit înlocuirea, noutatea mişcării ecumenice (marea înşelare), care propăvăduieşte o pace şi o prosperitate falsă, o amăgire mondialistă, ceea ce de fapt ar motiva şi ar justifica tăcerea, amorţirea, încremenirea celor mari.

Preotul (spune Părintele Justin Pârvu) din faţa altarului nu vorbeşte nimic; tălmăceşte acolo un fragmant evanghelic şi încolo nimic, la cât ar fi nevoie, cu câte ne confruntăm cu greutăţile şi cu câte necazuri care vin asupra noastră; credinciosului i se explică prea puţin cum să se lupte în lumea de azi şi astfel intră în derută. Tocmai asta este esenţial în taina duhovniciei, ca omului să îi spui atunci când are nevoie, să răspunzi la nevoile lui, nu numai aşa să dai nişte sfaturi reci din cărţi. Dacă îi oferi o limpezire a lucrurilor, atunci poţi să îl ţii legat de Biserică, dar dacă mai mult îi tulburi înţelegerea, atunci el se îndepărtează. Oricum la noi, la români, tăcerea este o calitate veche în rândul clerului; dacă mai vorbesc aşa sporadic, pe ici colo… Dacă înainte era ateismul comunist, să nu credem că acum nu mai este acelaşi ateism; ateismul acum este manifestat prin frica de a nu mărturisi, prin tăcere… Asta urmăresc ei acum- să schimbe structura Ortodoxiei, şi structura firii umane. 

(Pr. Arhim. Justin Pârvu – revista ATITUDINI, nr. 10- Martie 2010, p.21).

.

Actualmente, ne găsim la începutul unui mileniu aflat tot sub hegemonie ateistă, care prin atacurile-i generoase şi înverşunate îşi propune să stingă Rugul Aprins din sufletul spiritualităţii Neamului nostru creştin, stârpindu-i Vatra, şi lăsând în locul focului, cenuşa ce-i acoperă identitatea. Cum rănile adânci din timpul stăpânirii ateiste nu s-au cicatrizat încă, trebuie ca întreaga Biserică, absolut toţi, ierarhi, clerici şi mireni, să grăbim vindecarea Trupului Bisericii printr-o putere supremă şi o râvnă neîncetată a mărturisirii Suferinţei şi Jertfei Mântuitorului, actualizată prin Suferinţa şi Jertfa Noilor Mucenici şi Martiri ai regimurilor totalitare din secolul XX, precum şi a acelora, de altfel foarte mulţi, care n-au pretenţia de a râvni la Sinaxare. Ar trebui ca şi în afara Duminicilor şi a Sărbătorilor (din păcate mărturisirile nu sunt generalizate) să se vorbească explicit şi convingător prin Conferinţe, Simpozioane, Congrese şi Seminarii, prin mass-mediile locale, etc., din orice oraş, municipiu, eparhie, cu participarea supravieţuitorilor, ierarhilor, teologilor, istoricilor, politicienilor, jurnaliştilor integri, despre Suferinţa şi Jertfa creştinilor din închisori, despre Suferinţa şi Jertfa creştinilor din afara închisorilor, precum şi despre urmările şi consecinţele Suferinţelor şi Jertfelor nemărturisite, în contextul politico-social, intern şi extern de astăzi. În acest fel ierarhii nu s-ar mai conserva în turnurile lor de fildeş, n-ar mai umbla brambura prin tot felul de delegaţii neesenţiale pentru cauza raţională, ci ar întreţine Flacăra Ortodoxiei în sânul Naţiei, ar aduce linişte, mângâiere şi prosperitate poporului, ar aduce slavă şi iubire lui Dumnezeu prin cunoaşterea şi cinstirea Noilor Mucenici şi Martiri, iar preoţii ar deveni din distanţii rugători, rugăciunile de foc ale inimilor credincioşilor. În această perioadă (deja, epocă instaurată neoatee) se cere imperios o nouă convertire a creştinilor, o convertire însetată şi flămândă după Adevăr, după Suferinţă, după Dreptate, după Jertfă, după Dragoste, după Biruinţă, o convertire axiologică în dimensiunea Crucii lui Iisus Hristos şi Crucea Naţiunii noastre daco-române, multimilenare şi în mod expres Golgota secolului XX. Clerul trebuie să intensifice catehizarea în rândul copiilor, a adulţilor şi a bătrânilor, prin mărturisirea Suferinţei şi a Jertfei creştinilor în Apocalipsa secolului ateu prin excelenţă. Dar toată această propăvăduire a Crucii Mântuitorului şi a Crucii Neamului, a biruinţei Dumnezeului-Om şi a biruinţei Naţiei, trebuie întrupată în pildele celor care o seamănă, a semănătorilor.

Sunt convins că la această măreaţă chemare toţi creştinii ar sări să o îndeplinească. Dar nenorocirea e că nu mai bat clopotele chemării sau nu se mai aud. Această activitate (spunea părintele Stăniloae) ar fi bine să fie stimulată şi supravegheată de episcopii înşişi. Ar fi un mare bine dacă aceştia ar reveni la modul vieţuirii Apostolilor ai căror urmaşi deplini sunt, mod de viaţă la care unii au rămas în toate timpurile. Ar fi bine să nu se uite că la bază sunt călugări, care au dat votul smereniei şi al sărăciei. Ar fi minunat să umble cu simplitate tot timpul printre credincioşi, ca Apostolii, să se afle ca fiecare într-o parohie, aşa cum episcopul din primele veacuri era parohul principal al fiecărei parohii, parohul (preotul) fiind numai locţiitorul lui.

(Pr. Arhim. Justin Pârvu – revista Atitudini, nr. 10- Martie 2010, p. 10).

.

Acesta ar trebui să fie testamentul creştinilor ortodocşi ai Bisericii lui Hristos. Cred că marea meteahnă a ierarhilor noştri constă în intelectualitatea lor, goana după telect…, cum spune românul hâtru. Clerul în general nu mai confirmă lumina taborică a Cultului orodox, nu mai slujeşte focului liturgic mărturisitor, ci devine slujbaş al intelectului, al intelectualităţii, intelectualitate care a întors spatele credinţei, nădejdii şi iubirii poporului nostru creştin, intelectualitate care a şters şi şterge curăţenia, căldura, răbdarea, blândeţea, fineţea, omenia, comunicarea, dăruirea, curajul, lupta, suferinţa şi jertfa Străbunilor noştrii.

Unde sunt Ierahii noştri ?

Poate atunci când dorinţele sunt atât de arzătoare acolo, în lumea superioară a clerului, nu Aici, jos în pulberea valahă, atunci când în piepturile lor necuprinsul bate în cuprins, atunci când în inimile lor nădejdea depăşeşte măsura, poate doar atunci visurile lor se îndeplinesc.
Poate că acolo, nu Aici, nu Acasă, mâinile creştinilor n-au atins culmea gândurilor şi visurilor arhipăstorilor.
Poate că Aici şi nu acolo se află misterul de neînţeles a unei uimiri şi a unei mirări veşnice.
Poate că dorinţa lor de putere a venit pe lume odată cu ei sau poate chiar cu mult mai înainte.
Poate că această dorinţă a fost legănată dar neînplinită multe veacuri în inima vreunui zelos strămoş.
Şi cum ar putea această dorinţă atât de înfocată, să treacă atât de smerită şi neobservată?
Poate că trăirea visului la o incandescenţă foarte ridicată, să îmbrace toate formele şi atributele realităţii.
Poate să nu rămână simple năzuinţe, desigur, energiile inefabilului din lumea materială cu aspiraţiile, gândurile şi pasiunile ispititoare?!
Practic de ce ne mirăm?! Nu trăim oare într-o lume de paradis şi abisuri edenice cu acumulări şi puteri nesfârşite ?
Câţi dintre oamenii muritori ating aceste fastuoase clarităţi ?
Câţi dintre majoritari trăiesc în tenebrele ambiguităţii sau plutesc în slinoasa deversare a obscenităţilor?
În câţi din cei rămaşi consecvenţi credinţei şi adevărului stau de veghe intuiţiile şi presimţirile? Dincolo de greşelile, de căderile şi de păcatele românilor, ei rămân pe un loc fruntaş între popoarele lumii !
S-ar putea răspunde la întrebarea: „Un ierarh nu poate sau nu trebuie să refuze banii şi onorurile?”Un posibil răspuns ar putea fi acesta: „Înaltul sau Preasimţitul trebuie să asude în aşa fel încât nimeni să nu se gândească a-i oferi personal ceva, deoarece toată lucrarea sa este legată de votul sărăciei!” Sau dacă acest fapt se întâmplă totuşi, trebuie considerat şi asumat ca un păcat celest şi astfel, sancţiunea poate deveni chiar şi o recompensă binemeritată. Deseori acolo, onoarea unora dintre ierarhi nu constă în meritul refuzului, ci în ne-refuzul ne-meritului. În labirinturile contradicţiilor lor, în sălaşul iubirii de sine şi al mândriei, cu caractere şi vieţi diferite, teologul din mine crede că mulţi dintre ierarhi n-au conştientizat şi nu conştientizează pasiunea lor pentru slava deşartă a deşertăciunii lumeşti.

În groaznica lor muţenie celestă, marii păstori, constat cu durere că trăiesc într-o teribilă indiferenţă. Aproape singurul lucru pe care îl au în comun este faptul că fiecare se vrea mai mare decât celălalt. În goana lor după mărire (putere şi bogăţie), fiecare face greşeli peste greşeli, fiecare suferă şi se chinuie, fiecare tânjeşte după mai mult, fiecare nedreptăţeşte pe mulţi, fiecare sapă la temelia Bisericii, nu după Sfintele Moaşte, ci ca buldozerul bolşevic pentru dărâmare, fiecare se aruncă în luptă cu tot arsenalul lor politico-ocult, dar niciunul, absolut niciunul nu renunţă la slava aceasta deşartă, totalitară, dar trecătoare. Paradoxul constă în faptul că ierarhii sunt muţi doar la vaietele noastre, nu şi la cerinţele lor. Şi totuşi cum s-a ajuns şi cum s-ar explica această sacră muţenie ? Departe de a fi o putere ignorată, ierarhii îşi găsesc mijlocul de înseninare, comunicând doar cu sinele lor.

Numirea în jilţurile pricopsite ale puterii imanente şi nu alegerea de către Sfântul Duh în vederea înfierii sufletelor credincioşilor spre transcendenţa mântuirii, insistenţa osanalelor (cu mici excepţii cele ironice) la desele afişări somptuoase cu sau fără rost, adăugarea la splendoarea lumii a slavei înalţilor aleşi, vibraţia purpurie a emoţiilor credincioşilor, care se circumscrie fastului regal lăsându-i fără grai, mândria luciferică de neatins care-i face incomunicabili încremenindu-i în muţenie. Ce este aşadar muţenia ? Un exces de tăcere! Tăcerea lor nu poate fi calmată decât prin exces de tăcere (muţenie). Cuvântul, acolo la ei nu mai este considerat lumină, comunicare, comuniune, ci un fulger scăpărat în beznă, atragerea într-o cursă, sau refugiul într-o catacombă. Uneori, când se străduiesc să iasă din această preţioasă apatie, inimile preacuvioase încep să bată puternic ca nişte clopote de Catedrală, năvălindu-le vijelios şi aprig sângele ca nişte torente în capetele unse, ameţindu-i şi trântindu-le pe jos coroanele princiare. Dacă atunci (cândva) erau servitori ai puterii, acum şi-au aservit puterea. Începutului activităţilor prin desele călătorii de-a lungul şi de-a latul continentelor şi goanei după febrilele titluri ştiinţifice li se adaugă grupul de complici, de paraziţi, de consilieri, de linguşitori, sau de alte mangafale, care le satisfac cele mai fantastice capricii şi cele mai rar întâlnite pofte. De fapt această înaltă poftă de mărire este atât de mult, atât de veche şi atât de des preţuită în rândul Clerului. Accesul la meritele visate, iată meritocraţia, noţiune nomică demagogiei, imposturii, parvenirii, îmbuibării, slugărniciei. Accesul la preamărire, iată meritocraţia guvernării, care impune un regim totalitar prin stârnirea poftelor, a ambiţiilor, a patimilor de tot felul.

La un moment dat se poate vorbi în termeni proprii de obedienţa Clerului faţă de prostituţia politică, aceea care stârneşte (cum afirma Alexandru Mironescu) şi exploatează patimile deşuchiate, josnice, fără să se gândească o singură clipă la nevoile esenţiale şi hotărâtoare ale ordinii morale care, în fond, caracterizează dialogul profund al vieţii, al existenţei. Ce societate poate fi aceea împănată de şarlatani, de imbecili, de falsificatori? (Ziduri între vii, Ed. R.A.I., Bucureşti, 1995, p. 88). Fiecare se acoperă cu justificări şi acuze. Fiecare are de plătit una sau mai multe poliţe. Fiecare are de îndeplinit o cerere, o misiune, un ordin sau o rugăminte.

Personal, Bunul Dumnezeu m-a ajutat să rămân doar în slujba Sa şi a Naţiei mele !
Şi poate nu întâmplător mi-a dăruit puterea ca doar prin efortul propriei familii să deţin suficiente bunuri, pământ şi clădiri, pentru ca vocaţia asumată, aceea de slujire misionară şi necondiţionată a Bisericii Mărturisitoare şi Jertfitoare a Domnului nostru Iisus Hristos să fie poate, sub multe aspecte egală ca misiune şi mărime cu un aşezământ de cultură şi spiritualitate ortodoxă, pus cu dăruire şi smerenie în slujba crezului dedicat Neamului şi lui Dumnezeu!

Unde sunt Ierarhii noştri ?

De ce simt nevoia să repet această întrebare atunci când aprind o lumânare lângă crucea marelui părinte profesor Gheorghe Calciu-Dumitreasa, cel care a sfârşit prin a cere iertare pentru că i-a „forţat” să greşească faţă de el şi să nu-şi recunoască niciodată vina?! „Era în primăvara anului 1978, mai precis în 12 Aprilie, după al şaselea Cuvânt către tineri – „Despre moarte şi Înviere”, al părintelui profesor Gheorghe Calciu-Dumitreasa, (Cele şapte cateheze interzise) în cadrul Seminarului Teologic Radu Vodă din Bucureşti, dată la care s-a dezlănţuit o cruntă prigoană securisto-eclesiastică, căci: Problemele de credinţă şi duhovniceşti din Biserică, cine le poate soluţiona mai bine decât Securitatea ? Nu sunt ei duhovnicii ţării, nu au ei metode pentru care anchetatorii noştri teologi îi invidiază? (Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale şi ale altora. Ed. Christiana, Bucureşti, 2007, p. 196).

Măsurile drastice, chiar dramatice pe care i le-a aplicat Ierarhia i-au fost aduse la cunoştiinţă cu mult timp înainte la anchetele de la securitate, desfăşurate în paralel cu cele teologice traumatizante asupra elevilor seminarişti care-l ascultau şi-i împărtăşau crezul Părintelui Calciu. Chiar dacă judecata părintelui s-a desfăşurat precum Ana şi Caiafa în Vinerea Mare a Patimilor în regalul apartament al Preasfinţitului Episcop R., este evident că soarta elevilor, a discipolilor săi îl îngrijora, îl frământa şi-l mâhnea tot mai mult. Întrebându-l pe pedagogul V, care perchiziţionase prin abuz casa părintească a unui seminarist, lundu-i predicile părintelui, dus la Arhiepiscopie şi anchetat ore în şir de către consilierul I. şi vicarul O., pentru a se desolidariza de adevărul creştin elaborat de părintele şi profesorul său, pedagogul care comisese violare de domiciliu, răspunde fără remuşcări:
– Am avut ordin scris de la părintele director M.,
– Dar cine este M.? Procurorul ţării ? Jurisdicţia lui M. se termină la zidurile şcolii !
El mă priveşte cu o mimică de parcă nu ar înţelege nimic. Probabil că nici nu înţelege. Ierarhia dispreţuieşte într-atât omul, legea, familia, încât îi suge tot, fără să-i pese de nimic… Directorul M. ne spune că suntem chemaţi sus la Arhiepiscopie, amândoi. Permanenţa era întrunită sub preşedenţia Preasfinţitului R.. Am privit într-o străfulgerare chipurile consilierilor şi mi-am amintit că un an înainte, tot aici, tot sub preşedenţia Preasfinţitului R., părintele Maftei Constantin fusese crunt bătut de către fostul vicar A., pentru nemaipomenita „crimă” de a fi vrut să zidească o biserică în cartierul nou construit Titan, bătaie cu blagoslovenia episcopului şi sub privirile satisfăcute de spectacol ale consilierilor. (ibid., p. 201).

Acum, la părintele Calciu tratamentul a fost mai blând. A scăpat de bătaie, fiindcă posturile de radio străine mediatizase cazul Maftei. A primit însă hotărârea de suspendare din învăţământ, semnată de Preasfinţitul vicar R. şi consilierul I., cu numărul 8932 din 17 mai 1978.” A nu se înţelege că acest episod culpabilizează toată ierarhia B.O.R. Ar putea cineva să răspundă ce s-ar întâmpla astăzi unui preot ortodox român care ar crede de cuviinţă să şi gândească la adevărata misiune a clerului ortodox român şi nu să-l asculte orbeşte, necondiţionat nici măcar de fireasca decenţă a oricărui om faţă de semenul său?! Răspunsul pare a confirma faptul că formele reale ale totalitarismului au mai căpătat încă o componentă în societatea contemporană: absolutismul Clerului în relaţia cu toţi creştinii, nu ca dogmă hristică ci doar ca dorinţă de dominare.

.

Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu,  

.
„Omenirea se materializează, se mecanicizează. Creştinii au pierdut dimensiunea mesianică, în timp ce evreii pompează ateismul pentru a dizolva toată cultura creştină”. (Ioan Ioanide)

Prăpastia ce se cască între noi şi realitatea cotidiană în ciuda marilor angajări religioase se adânceşte în mod evident, direct proporţional cu trecerea timpului. Experienţa religioasă este insuficientă? De fapt în ce constă experienţa religioasă? Nu cunoaşterea este baza experienţei religioase (aceasta este doar un prag intelectual), ci punctul de pornire spre trăirea însăşi, care se realizează prin sentimentul personal al comuniunii cu Atotcreatorul. Această comuniune trebuie resimţită personal în mod neîntrerupt, altfel ne însuşim o disciplină sau aparţinem doar unei instituţii. Relaţia personală cu Dumnezeu începe din moşi-strămoşi, dintru început în Familie şi se dezvoltă, în Biserică, în înfierea noastră de către Duhovnic, nu prin cunoştinţe, ci prin dăruire, prin dragoste, prin reciprocitatea relaţiei: fiu-duhovnic/duhovnic-fiu. Doar foarte puţini credincioşi în zelul lor de manifestare ard de anumite şi alese preocupări creştine: Cum să-i ajute pe săraci, pe bolnavi, pe tineri, pe orfani, pe bătrâni, pe cei prigoniţi, pe văduve, pe pelerini, pe cei rătăciţi, pe cei căldicei, sau de pildă pe cei ce urăsc atât de mult, etc. Trăind pe pământ trebuie să ştim ce datorăm pământului-care este sens al vieţii prezente. Chiar dacă finalitatea vieţii creştine este cerească, maturitatea vieţii şi spiritualitatea ei se realizează aici pe pământ în sânul fiecărei familii, în sânul fiecărei comunităţi naţionale prin raporturile interpersonale dintre credincioşi. Ortodoxul trebuie să realizeze concomitent comuniunea sa personală cu Dumnezeu, dar şi comuniunea naţională cu Dumnezeu, ca destin al Neamului. În acest sens Fiinţa naţională trebuie să se identifice cu viaţa Bisericii, trebuie să atingă înălţarea spirituală ca desăvârşire în Hristos, aflându-şi Calea întru mântuire.

Naţia, naţionalismul ca dimensiune divino-umană a fundamentului său ontologic, ca sens teologic primordial, depăşeşte înmiit orizontul oricărui context istorico-politic. Toate neamurile au fost chemate să parcurgă istoria sfântă a Suferinţei Mântuitorului nostru Iisus Hristos (a Răstignirii) şi a Biruinţei (a Învierii şi Înălţării ) întru mântuire. Consfinţite întru alegerea sfântă au rămas doar neamurile ortodoxe, căci numai în duhul organicităţii etnice pot sălăşlui consubstanţial naţionalismul şi creştinismul.

Ipostastazul naţionalist este însuşi chipul religios al credinciosului în forma lui pură, mărturisitoare. Cele două entităţi: naţionalismul şi ortodoxismul sunt intrinsece. La baza fiecărui tip naţional (arată Părintele Stăniloae) acţionează un model dumnezeiesc etern, pe care acea naţiune are să-l realizeze şi în sine cât mai deplin. Căci, Naţiunile sunt, după cuprinsul lor, eterne în Dumnezeu. Dumnezeu pe toate le vrea. În fiecare arată o nuanţă din spiritualitatea Sa nesfârşită. Le vom suprima noi, vrând să rectificăm opera şi cugetarea eternă a lui Dumnezeu? Să nu fie! Mai degrabă vom ţine la existenţa fiecărei naţiuni, protestând când una vrea să oprime sau să suprime pe alta, şi propovăduind armonia lor, căci armonie deplină este şi în lumea ideilor dumnezeieşti.[1] În natura pură a umanităţii Dumnezeului-Om, Iisus Hristos reprezintă întregul neam omenesc, fiindcă El a suferit şi a pătimit, El a biruit şi a înviat, El a răscumpărat şi s-a înălţat pentru întreaga omenire întru desăvârşirea şi mântuirea ei, dar numai în măsura în care omenirea, prin chemarea ei, prin mărturisirea ei, prin suferinţa ei, prin dăruirea totală şi-L revendică întru jertfa dumnezeiască de Atotrăscumpărător, altfel binecuvântarea sacrificiului divin comunică şi rămâne în lumina dragostei numai pentru cei aleşi ca fii duhovniceşti prin slujire, după har şi iubire. În Ortodoxie – afirma marele teolog-poet Nichifor Crainic -, grecul trăieşte ca grec, sârbul ca sârb, românul ca român. Unitatea etnică e baza naturală a Ortodoxiei. Dar toţi devin creştini ortodocşi, adică solidari în Iisus Hristos, care e baza spirituală a Ortodoxiei. Universalismul ortodox sau ecumenicitatea se traduce în concret prin ideea de armonie între naţiuni, care, diferite ca rasă, devin surori în Duh. Biserica, în organizarea ei pământească, urmează această normă: ecumenică în doctrină, în constituţia ierarhică şi în disciplină, ea e naţională în modul de a administra elementul ecumenic. Tot astfel, în sânul fiecărei naţiuni; Biserica nu e a clasei cutare sau cutare; ci, fiind a întregului popor, e a fiecărui om în parte şi a fiecărei categorii de îndeletniciri.[2]. Ca fiinţă teandrică, creştinul îşi trăieşte trupeşte şi sufleteşte viaţa sa dumnezeiască-omenească, însumându-se astfel îndumnezeirii prin naţionalismul său creştin.

Naţionalistul-creştin trăieşte cu toată responsabilitatea sa morală şi mistică iubirea pentru Dumnezeu, pentru aproapele şi pentru sine însuşi, conştient că la Judecata cea mare va da seama fiecare, despre modul cum a drămuit dragostea lui Dumnezeu „în rândul cetei sale” (I Corinteni 15, 23). Fiecare Naţiune creştină poartă în sânul ei spre Atotcreatorul, pe Logosul luminii şi al iubirii. În acest sens naţionalismul devine toiagul pe care se sprijină creştinul ortodox pe calea mântuirii. După Întruparea Mântuitorului, toate Naţiunile au fost chemate să se dezvolte spiritual în viaţa hristică, în urmarea pe pământ a lui Iisus Hristos, Care le-a rânduit să existe prin fire, dar să co-existe prin iubire. Conform Tradiţiei Ortodoxe există o sfântă solidaritate eschatologică între fiecare creştin şi Neamul său. Sfântul Apostol-Evanghelist Ioan surprinde prin revelaţie Icoana Bisericii Cereşti Biruitoare: „Şi Neamurile vor umbla în lumina ei, iar împăraţii pământului vor aduce la ea mărirea lor […] Şi vor aduce în ea slava şi cinstea neamurilor”.[3] Naţiunea ca subzistenţă istorică şi permanenţă transistorică, devine sinele comunităţii trăit plenar de fiecare naţionalist creştin, ca unitate în diversitate. Numai în Hristos, creştinul şi Neamul său îşi pot îndeplini destinul, menirea aleasă, întrucât Biserica Ortodoxă este Măicuţa spirituală a Naţiunii Daco-române. Fiecare Naţie prin luminătorii (pedagogii) generaţiilor, prin Elita mesianică (naţionalist-creştină) îşi are de urmat în istorie Calea sa spre Hristos. Toată exorcizarea individualismului, a egoismului, a umanismului, a demo(no)craţiei, a umplerii de sine, a urii, a urâtului, toată schimonosirea individului, se face prin şi numai prin frumuseţea jertfei. Dezertarea de la condiţia ontologic-teologică a fiinţei-persoane create după chipul Atotcreatorului, transcende omul din sfera asemănării în zona crepusculară a neexistenţei, a sufletelor moarte din punct de vedere duhovnicesc. Toate resorturile credinţei se frâng. Toţi pilonii nădejdii se prăbuşesc. Toată instantaneitatea acestor implozii spirituale sunt de fapt supra-abundenţa tensiunilor moral-religioase, acumulate, care pregătesc detonarea, terfelirea chipului creştin. Toată acţiunea în care se va desfăşura activitatea unei lumi apăsate de rutina conformismelor, de zgura prejudecăţilor, de ceaţa modernismelor, a non-moralei, a liberului arbitru, se vor reliefa în desuetudinea marilor amăgiri şi a deplinelor prăbuşiri. Fără credinţă şi nădejde în apărarea şi mărturisirea libertăţii şi adevărului faţă de Atotbunul Dumnezeu, absurdul realităţii cotidiene ne va refugia într-o gubernie a aberaţiei argumentelor. Toate însuşirile virtuoase ale dreptei credinţe, ale adevărului, ale dragostei, ale jertfei sfinte înrămate în aura serafică a azurului, aduc mireasma heruvimică a zorilor binecuvântaţi. Dimpotrivă, dezertările de orice natură, aduc către sinele nostru miasma pestilenţioasă a unei oribile duhori, cu ateismul-generalizat fără putinţa ezorcizării, această leşie de aşteptare a unui timp mort, care va picura peste noi clepsidra descompusă a vremii nihiliste. Aceleaşi fiare sunt, ce-şi defulează ancestral pornile violente, prin perplexităţile minuţios programate, prin imbecilităţile şi platitudinile propagandistice, prin incitarea la ură, la omor, spre o totală anarhie şi blasfemie.

Poate că trecem cu prea mare uşurinţă pe lângă fapta morală din noi înşine (strigătul devenirii, asumării), poate că prea mult pregetăm pentru a ne defini menirea noastră creştină (atotdăruirea, responsabilitatea), poate că cele mai impetuoase şi cele mai dinamice responsabilităţi nu le-am ridicat la tonusul combativităţii spirituale (ale suferinţei şi jertfei), poate că neînvrednicindu-ne să primim Dragostea absolută pentru a putea la rându-ne s-o dăruim în totalitate, poate şi tocmai de aceea, toate aceste nerealizări, aceste sacre lânceziri înfăşurate într-o ignobilă şi puturoasă purtare, aduc cu sine deliberat suma atâtor neputinţe duhovniceşti, graţie mai întâi de toate a autodezavuerii noastre lăuntrice. Calea slujirii noastre divine trece cu adevărat prin mlaştina disperării, dar nu se scufundă acolo, trece cu dibăcie prin strâmtoarea dintre Scylla păcatului şi Caribda morţii, dar nu se prăbuşeşte, suie golgota tuturor durerilor cu toate poticnirile şi îngenuncherile, dar nu se târăşte, sub tirania aparenţelor se cutremură fiinţa, dar identitatea, chipul persoanei rămâne şi se frânge sub bicisnica plesnire a înjosirilor şi a umilinţelor,dar nu se poate îndoi, ci mai mult: se răsfrânge prin smerenie, prin totala golire de sine, înălţându-ne sufletul tocmai acolo Sus, pe piscurile veşnice ale strălucirii hristice. Acolo, inima pulsează scânteieri şi miresme ca într-o sărbătoare a Dimineţii liturgice, ce-şi reverberează peste lume extazul mirului cosmic. Atunci şi numai atunci omenirea învaţă Euharistia frumuseţii prin Imnul iubirii şi Poemul dragostei, mărturisindu-le şi împărtăşindu-le tuturor prin sfânta ei dăruire.

Mântuitorul a aruncat în umbra Sa (în lumea Sa, creată) lumina Cuvântului dătător de viaţă, care în apele sufletului, undele au început să vorbească, înmugurindu-ne astfel ţărmurile primăverii cu mireasma binecuvântării Sale, descoperindu-ne o lume minunată: cu dumbrava Tradiţiei ancestrale, cu azurul serafic al datinilor strămoşeşti, cu aurora primei Dimineţi peste care Bunul Creator a odrăslit viaţa în toată frumuseţea şi splendoarea ei dumnezeiască. Măsura sufletului nostru nu poate fi decât această dimensiune a dragostei creştine în care se întrupează rosturile menirii, cu suferinţele şi bucuriile vieţii în măsura apropierii de Dumnezeu, în măsura jertfelniciei noastre, care ne dă valoarea creştinătăţii noastre vii. În această Vatră a jertfirii, trebuie să se plămădească, să dospească şi să se desăvârşească tineretul fiecărei epoci creştine. Toată comoara sufletului lor trebuie să fie jertfa permanentă.[4] Prin jertfa lor, tineretul creştin devine o părticică a cuminecării în Potirul Mântuitorului Hristos. Prin jertfa lor, în care odrăsleşte dragostea se integrează Neamul în trupul viu al Bisericii. Prin jertfa lor, care le înmiresmează primăvara vieţii, tineretul trebuie să aducă slavă Naţiunii noastre a-tot-primitoare şi a-tot-dăruitoare. Prin jertfa lor, tineretul creştin trebuie să se mistuie în Icoana înnoitoare a Naţiunii noastre eterne. Prin jertfa lor, tinerii creştini trebuie să devină solii aleşi care vor renaşte poporul la demnitatea lui spirituală de odinioară. De aceea, niciodată şi nici o clipă tineretul nu trebuie să dezerteze de la menirea şi jertfa sa. Pentru aceasta însă, tineretul creştin are nevoie de familie credincioasă, de dascăli, are nevoie de părinţi spirituali, dar mai ales de pedagogi şi de duhovnici. Altfel, îmbuibat de sine şi manipulat de cosmopoliţi, tineretul fie el şi creştin va dezerta degrabă, punându-se cum spunea luminătorul-martir al Neamului Vasile Marin în slujba instinctului de parvenire. Să aruncăm o scurtă privire asupra îndemnului său la adresa tineretului (care este atât de actual prin tot ceea ce conţine întregul său articol) în articolul: În slujba Neamului, din Cuvânul Studenţesc, la 20.XI.1935:

Trezeşte-te tinere venit la Universitate ca să-ţi cucereşti un loc în viaţă „cu orice preţ”. Scutură-te, căci locul acesta nu-l poţi obţine decât cu preţul vieţii tale; al vieţii aceleia trăite cu onoare şi validată cu luptă mândră. Nu te lăsa dus de apa iluziei interesate, nu te hrăni cu pâinea ambiţiei egoiste şi nu te culca în patul dezonoarei…Pornit din sat sau din orăşelul de provincie cu viaţă patriarhală, nu uita nici o clipă tot ce ai lăsat în urmă. Aminteşte-ţi, în fiecare dimineaţă când porneşti la treabă şi în fiecare seară când închei bilanţul activităţii tale de o zi, că nu exişti aci prin puterile tale, ci susţinut cu jertfa celor care au rămas acasă… Satele noastre se scaldă în praf şi noroi, iar şoselele stau desfundate ca pe vremea sciţilor. Gospodăriile se ruinează, pentru că oamenii nu au tragere de inimă la muncă: alcoolizaţi şi politicianizaţi, nu muncesc cum trebuie ogoarele, iar bruma de preţ ce capătă pe rod se duce pe Apa Sâmbetii. Biserica ruinată, şcoala pustie. Conducătorii satelor absenţi de la datorie şi frământaţi de patimi mărunte. Bolile seceră pruncii şi macină trupurile celor în puterea vârstei. Şi peste tot, se lasă deznădejdea, care nu e alceva decât preludiul înfricoşător al morţii. Cei câţi au mai rămas în picioare şi luptă, v-au trimis cu sacrificii nebănuite pe tine şi pe camarazii tăi, aici la învăţătură, încredinţaţi că într-o zi îi veţi răzbuna, îi veţi salva prin activitatea voastră luminată. Că prin scrisul vostru, prin cuvântul vostru, prin fapta voastră, va răzbi acolo unde trebuie ecoul durerilor şi lucrurile se vor îndrepta. În slujba binelui obştesc voi sunteţi solii unei lumi care trebuie să renască la o viaţă nouă. Pentru că dacă şi voi îi veţi trăda, nu le mai rămâne lor decât să-şi cioplească singuri lespedea de mormânt, a mormântului în care va intra odată cu ei toţi, neamul nostru întreg. Nu dezerta! Nu să ajungi „puternic” te pregăteşte, ci drept. Nu pentru binele tău să lupţi şi să munceşti, ci pentru binele şi salvarea neamului tău. Nu singuratic, închis în turnul egoismului tău, ci înmănunchiat cu cei de o seamă cu tine. Păşeşte hotărât şi goneşte de la tine ispita şi toate puterile răului…Munceşte şi crede. Aminteşte-ţi că eşti venit aci să îndrepţi, nu să te pierzi. În tine şi în camarazii tăi se află sămânţa lumii de mâine. Faceţi-o să rodească prin muncă aprigă, prin jertfă şi prin lepădarea de sine. Neîncetat, îndârjit, cu puteri reînnoite, în slujba aceleiaşi idei: neamul.[5]

Ce păcat, ce nenorocire că aceste drame naţionale se repetă aproape identic şi aproape mereu din cauza aceloraşi trădări (trădători) şi aceloraşi dezertări (dezertori). Dezagregarea noastră morală este o realitate care nu mai trebuie demonstrată. Punctul fatal al decadenţei noastre spirituale ca Naţiune se apropie grăbit cu fiecare zi ce trece. Nu contestăm aportul sporit din afară, dar constatăm contribuţia noastră lăuntrică, copleşitoare. Pe ruinele atâtor nedreptăţi de azi nu se poate construi nimic, cu ignoranţă, cu rea voinţă faţă de adevăr, cu necredinţă în Dumnezeu, cu infidelitate faţă de Naţie, cu un capitalism de speculă sau cu jaful tot mai dens din averea publică, decât cenuşă, praf şi pulbere. Amarul, avariţia, bădărănia, blasfemia, cămătăria, cinismul, ciminalitatea, deznădejdea, dezgustul, egoismul, egalitarismul, falsitatea, furtul, promulgate de mai marii vremii, pustieşte ţara de la un capăt la altul, mai abitir ca-n vremea fanariotă. Aceste extraordinare tulburări transcend cu promptitudine în inimaginabile finalităţi dramatice. Deprimarea zgâlţâie din temelii rostul, menirea, devenirea, responsabilitatea, sentimentul, mărturisirea, umplând vidul creat într-un imens şi zadarnic zbucium.

Demagogia, făţărnicia, cămătăria şi avariţia au trecut trecutul cu epocile lui de plenitudine în hrisoave de mit şi de legende, pentru ca să poată deveni punctele cardinale ale viitorului. Numai cu un efort uriaş de jertfă precumpănită cu suferinţă, creştinul mai poate trece peste aceste vremelnice silnicii, înţelegându-se pe sine mai profund, regăsindu-se în divina contemplare a frumuseţii, venind apoi cu toată mărturisirea întru întâmpinarea adevărului care-i înnobilează viziunea integrităţii. Oamenii, în speţă tinerii sunt grăbiţi, poate chiar mult prea grăbiţi în a face să dispară tot ce e frumos, plăcut, demn şi durabil, chivernisându-şi sensibilitatea care devine din ce în ce mai optuză. În locul adâncilor disoluţii sufleteşti, trebuie să venim, să revenim cu o prefacere vie a reconstrucţiei interioare pe sensul jertfei. Altfel, după cum remarca marele vizionar Ion Moţa: În faţa corupţiunii, care e pe cale de a ne consuma ultimele resturi de sănătate morală, în faţa tabloului viu al dezagregării morale a individului, a familiei şi societăţii noastre, dezagregare de care n-a scăpat, în bună parte, nici ultimul punct al rezistenţei noastre etice, Biserica, – în faţa tuturor acestora, cei care mai au medievala mentalitate de a crede că adevărata morală e cea străbună, iar nu cea a lui Blum şi Margueritte, îşi pleacă fruntea şi recunosc că e negru orizontul neamului nostru…Omenirea pozitivistă de azi sau mai bine zis cu pretenţii de pozitivism şi-a pierdut cârma morală. Azi nu se mai crede decât în carne şi trup şi în puterile şubredei înţelepciuni raţionaliste omeneşti. Adevărurile primite prin revelaţie divină (singurele cârme care pot conduce la liman viaţa de aici), acestea ştim cu toţii bine ce valoare mai au în conştiinţele actuale, fie ele chiar ale unor mari prelaţi. Şi această situaţie stăpâneşte pretutindeni în lume, doar măsurile şi culorile variază.[6]

Peste 6.000 de preoţi ortodocşi români au făcut din cele mai odioase temniţe şi locuri de detenţie altar Neamului, iar astăzi pomenirea lor continuă să fie un act de curaj deoarece „vremea lor „ aşteaptă cine ştie ce înaltă binecuvântare. Azi, ca şi ieri, când credincioşii sunt loviţi de taifunul corupţiunii, când uraganul său ameninţă cu spulberarea moralităţii din individ, din familie şi biserică, nu reuşim să auzim glasul nici a câtorva zeci de trăitori întru Hristos şi Neam. Cu adâncă durere întreb:

Unde sunt Ierarhii noştri?

Şi-mi răspund singur revăzând încă un episod şi încă unul şi atâtea altele, ca cel din tragedia Părintelui-profesor Gheorghe Calciu[7]. În timp ce Păstorii Capitalei urzeau de grabă momentul debarcării incendiarului-predicator, părintele Gheorghe Calciu (proaspăt-şomer cu înaltă binecuvântare) aprindea cu focul inimii sale, din lumina lui Hristos, chipul preotului-mărturisitor în sufletele curate ale tinerilor viitori preoţi. Acasă, domnea o atmosferă de teroare prilejuită neîncetat de telefoanele clericilor superiori, împingându-i soţia în pragul nebuniei, iar dincolo la Seminar jalea se generalizase: presiuni, minciuni, calomnii, teroare, asupra elevilor înspăimântaţi.
Vreau să transcriu aici o pagină de jurnal, aşa cum am scris-o atunci (mărturiseşte Părintele). Ea este ca un strigăt al sufletului meu rănit, zdrobit de răutatea acestor oameni, care afirmă că reprezintă Biserica lui Hristos.

„17 mai 1978. E triumful sub-umanităţii. Mi se pare că cele petrecute se plasează undeva, sub limita umanului, într-o zonă de bestialitate, de junglă. Nu vreau să aglomerez epitetele, dar nu este cuvânt care să fixeze exact şi concret evenimentele. Cineva mă înştiinţează că la Facultatea de Teologie se fac mereu presiuni ca studenţii să-şi modifice declaraţiile. Se tem că voi predica în ciuda interdicţiei. Directorul G., profesorul D. şi spiritualul M. i-au sechestrat pe toţi studenţii în şcoală până la ora douăzeci şi doi, ca şi la Seminar. Se făcea apelul din cinsprezece în cinsprezece minute, ca elevii să nu fugă la Seminar, pentru predică. Un elev surprinde următoarea discuţie între spiritualul M. şi directorul internatului: ce facem dacă vine Calciu şi se apucă să vorbească studenţilor? Chemăm Miliţia, chemăm Securitatea? Despre toate cele întâmplate părintele şi-a înştiinţat credincioşii în Biserică, Duminică, 21 mai 1978, ziua cinstirii Sfinţilor Împăraţi Constantin şi mama sa Elena (şi ziua mamei sale): Am fost suspendat printr-o hotărâre a permanenţei (Sinodul Permanent) semnată de Preasfinţitul R. şi de I.. Acuzaţiile sunt constituite de faptul că am combătut ateismul, materialismul şi am protestat împotriva dărâmării bisericilor. L-am slujit pe Hristos şi am apărat Biserica Lui şi acum trebuie să dovedesc cu suferinţa mea şi a familiei mele, adevărul celor predicate de mine. Hotărârea dată încalcă trei categorii de legi împotriva mea. A umanităţii, pentru că s-a lovit de moarte în trei fiinţe, pe toate căile-telefoane terorizante, ameninţări, etc; doi, legile statului, pentru că s-a mai creat un şomer de către conducerea Bisericii, care afirmă oficial că nu are şomeri; şi trei, legile creştinismului, pentru că unde este porunca lui Iisus, „Să vă iubiţi unul pe altul”? Şi calvarul orchestrat în tandem cu Securitatea a continuat cu perioada de detenţie 1978-1984, apoi imediat cu lovitura sub centură a Ierarhiei, caterisirea. I s-a luat preoţia-vie, lucrătoare, propriu-zis: viaţa sa plină de har, mărturisitoare.

Părintele-profesor Gheorghe Calciu şi-a luat Crucea pe umeri şi a început să urce Golgota Neamului, iar de sub povara ei frânt şi îngenunchiat s-a rugat pentru bunii săi vrăjmaşi, blânzii păstoraşi care i-au făcut cu mărinimie atâta rău: Iartă-i, Doamne, ca nu cumva să li se întâmple ceva rău pentru mine, păcătosul, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie![8]

Şi totuşi, Doamne Atotiertător, să nu-i uiţi pe cei ce-ţi iau în derâdere misiunea sfântă încredinţată lor. Şi nici pe mine, cel ce nu pot şi mai ales nu vreau să-i uit, întru numele sfânt al Neamului meu.

Nota Gheorghe Calciu-Dumitreasa (n. 23 noiembrie 1925, Mahmudia, judeţul Tulcea, d. 21 noiembrie 2006, Washington) a fost un preot ortodox român, dizident anticomunist şi luptător pentru drepturile omului.
———————————————————————
[1] „Fiecare în rândul cetei sale”. Pentru o teologie a Neamului. Ed. Christiana, Bucureşti 2003, p. 117-119.
[2] Ibidem, p. 89
[3] Apocalipsa 21, 24, 26
[4]Teologul-martir Ion Moţa) Jertfa este măsura creştinătăţii noastre. (Cranii de Lemn, Ediţia a V-a, Ed. Sânziana, Bucureşti, 2007, p. 185.
[5] Crez de Generaţie, Ed. Majadahonda Bucureşti, 1997, p. 130.
[6] Cranii de Lemn. Articole 1922-1936, Ediţia a V-a, Ed. Sânziana, Bucureşti, 2007, p. 53.
[7] Pr. Prof. Gheorghe Calciu-Dumitreasa (n. 23 noiembrie 1925, Mahmudia, judeţul Tulcea, d. 21 noiembrie 2006, Washington) – preot ortodox român, dizident anticomunist şi luptător pentru drepturile omului.
[8] Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale şi ale altora, Ed. Christuana, Bucureşti, 2007, p. 202-205

.

Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu,

_____________

Sursa – https://www.art-emis.ro/religie/unde-sunt-ierarhii-nostri

https://www.art-emis.ro/religie/unde-sunt-ierarhii-nostri-3