<< Nota noastră: Publicăm acest articol pentru că Părintele Serafim Rose, un părinte cu viață sfântă, a lăsat ierarhilor și creștinilor ortodocși de astăzi avertizări pe care și el şi alţii începuseră să le rostească încă din anii ’60 în privința ecumenismului. De precizat că de atunci și până în prezent ecumenismul a căpătat o amploare extremă, erodând tot mai evident, ca un cancer,  Biserica Ortodoxă. Astăzi este limpede că ecumenismul este o erezie, documentele adoptate la sinodul din Creta din iunie 2016 și comportamentul ulterior al preoților și ierarhilor care le-au acceptat arătând în mod clar faptul că ecumenismul duce o luptă de moarte împotriva Ortodoxiei, încercând să abată Biserica de la însuşi ţelul său – mântuirea sufletelor pentru viaţa veş­nică.

Părintele Serafim explică faptul că serghianismul, comunismul și ecumenismul sunt ideologii care au la bază erezia hiliastă și că toate cele trei impun un jug interior, spiritual, reprezentând manifestări separate ale unei aceleiași erezii . Această erezie, spune Părintele Serafim Rose, este sesizată doar de „cei care simt Ortodoxia în inima lor (a cărei viaţă de har o trăiesc, fiind așezați pe cale, influenţaţi şi crescuţi de comorile ei fundamentale – Vieţile Sfinţilor, scrierile patris­tice, canoanele Sfinților Părinți etc.)”. Bătălia dusă astăzi  de credincioșii ce se opun ecumenismului este încă tulburătoare și de neînțeles pentru cei mai mulți ortodocși, parțial din cauză că ecumenismul încă nu a fost condamnat sinodal, dar mai ales datorită faptului că majoritatea creștinilor nu mai știu și poate nici nu mai vor să trăiască Ortodoxia (și din propria lor voie și vină dar și din cauza păstorilor lor), fiind atașați doar de ritualuri și de orice înseamnă ” viață creștină” exterioară, păstrarea afilierii la o „organizație bisericească” fiind esențială pentru mulți, aceștia ignorând  sau refuzând faptul că Ortodoxia presupune o viață de continuă nevoință. Părintele Serafim Rose face o paralelă între erezia iconoclastă și erezia ecumenistă(cu precizarea că afirmațiile erau scrise în anii ’60 când ecumenismul nu era atât de vădit) spunând că până la momentul condamnării sinodale  a ereziei iconoclaste Biserica Ortodo­xă nu avea o „învăţătură despre icoane” explicită, astfel că se putea spune că iconoclaştii nu erau eretici şi că disputa avea o temă secundară, ţinând de „ritual” sau „practică”. Cu toate acestea, Biserica prin apărătorii ei, închinătorii cei mai de seamă ai icoanelor, a simţit că se luptă cu o erezie. Abia după ce apărătorii Bisericii au suferit şi au murit,  iar teologii  au reuşit  să consemneze expli­cit învăţătura pe care Biserica o simţise deja în inima ei –  abia atunci cauza Ortodoxiei a triumfat la al şaptelea Sinod ecumenic, iar iconoclaştii au fost vădiţi în chip limpede ca eretici. De aici  reținem că, deși în anii ’60 lucrurile nu erau atât de vădite, Părintele Serafim Rose considera clar ecumenismul ca fiind erezie și că chiar dacă nu s-a întrunit un sinod care să îl fi condamnat ca atare, trebuia și trebuie luptat împotriva ecumenismului, chiar cu prețul suferințelor și al vieții. Și în cazul ecumenismului, ca și în cazul iconoclasmului până la momentul condamnării sale sinodale, putem identifica aspecte similare cu privire la reacțiile diverse stârnite în rândul credincioșilor( unii văd limpede că ecumenismul este erezie- cei ce sunt conectați la tradiția Patristică și la viața de Har a Ortodoxiei și se străduiesc să păstreze puritatea Ortodoxiei, alții se tulbură și nu înțeleg lupta, iar alții care se autodeclară apărători ai unei Ortodoxii falsificate, sunt prigonitori ai celor ce luptă împotriva ereziei ecumenismului). Cedările sau acceptarea pe scară atât de largă a ecumenismului, comunismului și serghianismului au în spate compromisul cu duhul vremurilor și  dorința credincioșilor de a fi ”fericiți” pe pământ, aici și acum, fie că păruta fericire îmbracă aspecte materiale, fie  așa zis duhovnicești, dar  nici una din acestea nu au vreo legătură cu calea spre mântuire arătată de Ortodoxie.

************************

 

„ Mulţi se vor număra când va cădea patriarhul. –  Cuviosul Ieronim

Să ştiţi că trebuie să slujim nu vremurilor, ci lui Dumnezeu. (Sf. Athanasie cel Mare1)

Duhul serghianist al legalismului şi al compromisului cu duhul lumii acesteia se află azi pretutindeni în Biserica Ortodoxă. Dar noi suntem chemaţi a fi ostaşi ai lui Hristos în ciuda acestui fapt! (Pr. Serafim Rose, 19802)

 

În revista lor, fraţii[Eugene (Serafim) Rose si Gleb (Gherman) Podmoșenski, n.n.]  susţinuseră puritatea credinţei ortodoxe, apărând-o împotriva compromisului și a trădărilor unora dintre membrii săi – mai ales ierarhii ei.  Ca mădulare credincioase ale Bisericii Ruse din Afara Graniţelor, ei nu au încetat niciodată să ia partea „adevăratei Ortodoxii“, cum o numeau ei, o Ortodoxie nefalsificată şi nediluată. În apărarea Ortodoxiei de compromisuri, principalul subiect al zilei era ecumenismulÎn concepția  vechii Biserici, termenul oikoumenikos(întregul pământ locuit) fusese folosit pentru a se referi la aducerea tuturor popoarelor la plenitudinea şi puritatea Adevărului; dar în epoca modernă acest sens a fost răsucit exact în partea opusă – diluarea şi răstălmăcirea adevărurilor mântuitoare în scopul unirii exterioare cu neortodocșii. Pentru Eugene, fireşte, acest lucru era încă un pas spre unitatea antihristică a lumii, despre care scriseseră limpede Sfinţii Pă­rinţi.

De-a lungul istoriei, nenumăraţi mărturisitori muriseră pentru a păstra Bi­serica  liberă de rătăciri teologice, pentru a-i păstra curăţia ca Arcă a mântuirii.  Iar acum unii dintre ierarhii de frunte, potrivit „luminatei” lor con­cepţii moderne, încercau să treacă cu vederea rătăcirile, căutând căi de a se uni cu cei ce le susţineau.

Pe atunci, cel mai vădit ecumenist ortodox era Patriarhul Constantinopolului însuşi, Athenagora I. Întâlnindu-se cu Papa Paul al VI- lea în Țara Sfântă, în anul 1963, el a început să urmeze o cale a dialogului ecumenic de orientare adogmatică, afirmând că „Dogmele trebuie puse în cămară”, și că „Vremea dogmelor a trecut”(n.a.-Constantine Cavarnos, Ecumenism Examined, Institute for Byzantine and Modern Greek Studies, Belmont, Mass., 1996, pp. 11, 28-30. Akropolis, 29 iunie 1963.)

În luna decembrie a anului 1965, printr-un act de „iertare reciprocă”, făcut simultan cu Papa Paul al VI-lea, el a încercat să unească Biserica Ortodoxă cu cea romano-catolică, fără ca mai înainte să ceară ca cea romană-catolică să se lepede de învăţăturile ei mincinoase. Iată ce scria unul dintre consilierii patriarhali ai săi : „Schisma din anul 1054, care a despărţit Bisericile Ortodoxă şi romano catolică nu mai este în vigoare. Aceasta a fost ştearsă din istorie și din viața celor două Biserici prin înţelegerea reciprocă şi semnăturile Patriarhului Constantinopolului, Athenagora I, şi Patriarhul Apusului, Papa Paul al VI-lea.”3 În decembrie 1968, Patriarhul Athenagora a anunţat că înscrisese numele Papei Paul al VI-lea în Diptice4, vrând să spună, prin urmare, că Papa se afla în comuniune cu Biserica Ortodoxă. [Dipticele sunt pomelnicile oficiale ale fiecărei Patriarhii, conținând numele celorlalți Patriarhi recunoscuți ca ortodocși]. 

6379709_111175729007.jpg

Dar, întrucât Ortodoxia nu are un singur conducător „infailibil” precum romano catolicismul, Patriarhul nu a putut să realizeze aceasta cu adevărat, fără acordul lumii ortodoxe. Au fost unii care l-au salutat pe Patriarhul Athenagoras ca pe un „profet” al unei noi epoci, cerându-se chiar canonizarea lui pe când era încă în viaţă (!), dar cele mai multe Biserici Ortodoxe locale nu l-au urmat. Ca şi în perioadele anterioare, când unii ierarhi au trădat credinţa ortodoxă, cei ce iubeau cu adevărat credința au rămas vigilenți, păzind-o de întinări teologice și dogmatice, de întinarea cu erezia.Între oponenții de frunte ai programului unionist al Patriarhului Atenagora se afla întâi-stătătorul Bisericii Ortodoxe a Greciei, Arhiepiscopul Hrisostom, apoi un stareț grec Arhimandritul Filotei Zervakos(adormit în 1980), și un renumit teolog sârb, Arhimandritul Justin Popovici( adormit în 1979 și cinstit în prezent ca sfânt în Serbia)5.

Între anii 1966-1969 Eugene şi Gleb (Serafim Rose și fratele Gherman) au publicat în revista „Cuvântul Ortodox”(„The Orthodox Word”)  articole în care arătau abaterile Patriarhului Athenagora, cerându-i să se întoarcă la adevărata OrtodoxieSpre a așeza evenimentele contemporane în perspectivă istorică, în 1967 ei au publicat și câteva texte de și despre Sf. Marcu al Efesului, marele mărturisitor al Ortodoxiei care în veacul al XV-lea dejucase o încercare de unire a credinței ortodoxe cu rătăcirea latinească la Sinodul de la Florența7.

Amintindu-și de reacția inițială la articolele lor despre Patriarhul Athenagora, Serafim Rose scria: „La primele numere, când am început să primim plângeri fiindcă eram atât de categorici în privința patriarhului Athenagora…, ne-am dus la vlădica Ioan cu o oarecare îndoială- oare n-ar fi fost mai bine să nu fim așa de categorici? Dar, slavă Domnului, vlădica Ioan ne-a sprijinit fără rezerve și ne-a blagoslovit să continuăm în același spirit.”8

Întrucât ei trăiau în America, s-au simţit obligaţi să-și exprime nemulțumirea publică față de Întâi- stătătorul Arhiepiscopiei Ortodoxe Grecești din America, Arhiepiscopul Iacov. Numindu-l pe patriarhul Athenagora „părintele duhovnicesc al renaşterii Ortodoxiei”9, Arhiepiscopul Iacov i-a urmat îndeaproape  întreaga politică, participând la tot felul de evenimente şi slujbe ecumenice.

Ca filosof ce se afla, Eugene nu s-a mulţumit să cunoască pur şi simplu erorile ecumenismului, să ştie că sunt  străine faţă de conştiinţa adevăratei Biserici a lui Hristos. El a vrut să meargă mai adânc, să înțeleagă de ce oameni ca Patriarhul Athenagoras şi Arhiepiscopul Iacov credeau ceea ce credeau, ce anume a pricinuit vădita reorientare  a concepţiei tradiţionale a Bisericii  cea „una Sfântă, sobornicească și apostolească ”. Răspunsul l-a aflat chiar în afirmaţiile acestor ierarhi.

Am văzut ce  simțea Eugene( Serafim) Rose  față de „noul creştinism”,  nou-deghizatul umanism şi idealism lumesc al papilor romano- catolici contemporani.  Ne putem închipui ce mult l-a durut să vadă cum ierarhi ai propriei sale Biserici Ortodoxe urmau calea acestor papi, îmbrăţişând chiar aceleaşi idei la modă. În spatele acestor idei Eugene vedea ceea ce identificase încă de la începutul anilor  1960 drept primul corolar al nihilismului: conceptul inaugurării unei „epoci noi”, a unui nou fel de timp.

Într-o scrisoare din 1970 Eugene scria către un preot, care se oferise să scrie un articol despre ideile patriarhului Atenagora și ale Arhiepiscopului Iacov:

Cu câţiva ani în urmă, am început eu însumi să cercetez ceea ce s-ar putea numi „filosofia de bază a secolului al XX-lea”. Acest studiu se află acum parţial într-un manuscris nefinalizat și parţial în mintea mea; dar am mers destul de departe, cred eu, ca să descopăr că existăde fapt, o astfel de filosofie de bază, în ciuda întregii dezordini din gândirea modernă. Şi, odată ce am prins esenţa acestei filosofii (care, cred, că a fost exprimată în modul cel mai clar de către Nietzsche şi de către un personaj al lui Dostoievski în fraza: „Dumnezeu a murit, deci omul devine Dumnezeu şi totul este permis” – inima nihilismului, a anarhismului şi a anti-creştinismului modernității) toate celelalte s-au așezat la locul lor, iar filosofii moderni, scriitorii, artiștii etc, au devenit inteligibili, în măsura în care exprimau mai mult sau mai puțin clar, mai mult sau mai puțin direct această „filosofie”.

Așa se face că acum o zi, când citeam articolul Arhiepiscopului Iacov în Observatorul ortodox (Orthodox Observer), numărul din iulie-august intitulat „O epocă nouă?”, am simţit brusc că întrezăresc ‘esenţa iacovismului’.  Oare nu este, de fapt, vechea erezie a hiliasmului ? Căci ce altceva ar putea explica asemenea schimbări imense şi monstruoase pervertiri în ortodoxie, dacă nu concepția că intrăm în circumstanțe istorice cu totul noi, o epocă cu totul nouă, într-un fel de timp cu totul nou, în care conceptele trecutului nu mai sunt relevante, ci trebuie să ne călăuzim după glasurile noilor timpuri? Oare nu tocmai în felul acesta îl justifica Pr. Patrinacos pe patriarhul Athenagora în numerele trecute din „Orthodox Observer”– nu ca teolog, nu ca tradiţionalist, ci tocmai ca profet, ca un om ale cărui erezii nu pot fi condamnate, osîndite, pentru că el trăieşte deja în „noul timp”, cu mult înaintea timpului său?

 „Se dădea chiar un citat din Patriarhul Athenagora care vorbea despre „Vârsta a treia a Du­hului Sfânt” – idee clar hiliastă, ce şi-a găsit principalul promotor recent în N. Berdiaev, şi care provine direct de la Joachino da Fiore10, şi indirect de la montanişti11. Ideea unei „noi ere” (new age)12 impregnează, fireşte, întreaga structură a ultimelor două secole, atât de preocupate de „progres”, fiind ideea-cheie a con­ceptului de revoluţie (de la cea franceză la cea bolşevică) şi ideea centrală a ocultismului modern (vizibilă la nivel popular în discuţiile de azi despre „Era Vărsătorului”, era astrologică post-creştină), datorându-şi probabil larga răspân­dire în principal francmasoneriei (în America există o publicaţie a ritului scoţian ce se numeşte „New Age”). (Îmi pare rău să spun că întreagă această filosofie este prezentă şi pe bancnota dolarului american, cu moştenirea ei masonică, cu deviza novus ordo seclorum13 (noua ordine a veacurilor) şi cu piramida neterminată, aşteptând să i se pună în vârf a treisprezecea piatră!) În termeni creştini, aceasta este filosofia lui Anti­hrist, cea care va întoarce lumea cu susul în jos şi „va schimba vremurile şi anotimpurile. […] Şi întreaga concepţie ecumenistă este, desigur, impregnată de această erezie şi de „reîntemeierea Bisericii”14.(Notă:În Pastorala sa cu prilejul Crăciunului din 1967, Patriarhul Athenagora scria: „În ce priveşte mişcarea de unire, nu se pune problema ca o Biserică să meargă către cealaltă; ci haideţi ca noi toţi laolaltă să reîntemeiem una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică, coexis­tând în Răsărit şi în Apus”)

Image result for one dollar

Recenta „gândire” a Constantinopolului (ca să o numim cu un termen ele­gant!) este plină fie de identificarea directă a împărăţiei Cerurilor cu „noua epocă” (în care lupul şi mielul vor şedea împreună), fie de accentul pus pe un timp şi/sau pe un creştinism cu totul nou, ce face ca rânduielile, normele creştine anterioare să fie cu totul depăşite, învechite15: o nouă morală, o nouă religie, o împrospătare a  creştinătăţii, reîntemeierea Bisericii, inutilitatea rugăciunilor pentru recolte sau pentru ploaie la bună vreme, fiindcă Omul controlează acum toate aceste lucruri16etc.

Cât este de prielnic, de asemenea, pentru cauza hiliastă, faptul că trăim (înce­pând din 1917) în «era post-Constantiniană»17; fiindcă tocmai la începutul acelei ere, adică în epoca de aur a Părinţilor, fusese zdrobită erezia hiliastă.18 […] Şi într-adevăr, o dată cu Revoluţiile ce au răsturnat era Constantiniană, suntem martorii unei reforme a creştinismului ce pune capăt Bisericii ca unealtă a haru­lui lui Dumnezeu pentru mântuirea veşnică a oamenilor și o înlocuiește cu „evan­ghelia socială”. Articolul Arhiepiscopului Iacov nu pomeneşte nici măcar o singură dată de mântuire, ci se ocupă numai de „lume”19 .”

Cu toate rugăminţile sincere din multe alte locuri în afară de muntele Platina(n.n- unde Serafim Rose și fratele Gherman aveau Frăția ), patriarhul Athenagora nu şi-a schimbat purtarea. Deşi cei mai buni creştini ortodocşi erau împotriva acţiunilor patriarhului  – printre care Bătrânul  Filotei Zervakos din Grecia şi aproape toţi călugării din Sfântul Munte –  Athenagora avea cu el un aliat puternic: „spiritul vremurilor”. Am citat deja cuvintele prietenului său Papa Paul al VI-lea: „Glasul vremii este glasul lui Dumnezeu”. Cât de diferite sunt aceste cuvinte de cele ale marelui duhovnic ortodox al sec. al IV-lea, Sf. Atanasie cel Mare: „Să ştiţi că trebuie să slujim nu vremurilor, ci lui Dumnezeu!”

 

 Este lăsat ierarhilor ortodocşi de astăzi să ţină seama de avertizările pe care Eugene şi alţii începuseră să le rostească în anii ’60.

Ca editor şi misionar, Eugene simţea că e de datoria lui să se ocupe de un nou tip de trădare a întâistătătorilor ortodocşi: acela al capitulării faţă de re­gimurile comuniste atee. Aceasta a început în 1927, când Mitropolitul Serghie Stragorodski al Nijni-Novgorodului, locţiitorul de atunci al Scaunului Patriar­hal al Moscovei, a fost eliberat după câteva luni de detenţie într-o închisoare sovietică. La 29 iulie, cedând presiunilor autorităţilor comuniste, el a dat o de­claraţie de loialitate a Bisericii Ortodoxe Ruse faţă de guvernul sovietic. Decla­raţia defăimătoare, care afirma că bucuriile şi suferinţele guvernului sovietic erau aceleași cu ale Bisericii Ortodoxe Ruse s-a publicat în Izvestia, ziarul sovietic oficial, împreună cu un interviu cu Mitropolitul Serghie în care afirma că el si Sinodul „se vor supune tuturor legi­lor puterii sovietice cu toată sinceritatea20. În acelaşi timp, conform promisiunii făcute autorităţilor, Mitropolitul Serghie a cerut clerului rus din afara graniţelor să îşi dea semnătura de loialitate faţă de regimul sovietic. Mitropolitul Serghie a instituit această politică de capitulare totală într-o vreme când comuniştii – urmând cuvintelor lui Vladimir Ilici Lenin: „Marxismul este duşmanul neîmpăcat al tuturor religiilor21 – începuseră o prigoană asupra Bisericii fără precedent chiar şi în vremea păgânismului roman, ucigând clerici, călugări şi credincioşi fără de număr, închizând sau dărâmând mii de biserici şi mânăstiri. În 1927, chiar în anul publicării Declaraţiei de loialitate a Mitropolitului Serghie, liderul sovietic Iosif Stalin declara unui grup de vizitatori americani: „Noi ducem o propagandă antireligioasă şi vom duce o propagandă împotriva prejudecăţilor religioase… Partidul nu poate rămâne neutru faţă de religie… Am făcut presiuni asupra clerului reacţionar? Da, am făcut. Singurul necaz este acela că încă nu au fost eliminaţi complet22.

Când mulţi dintre ierarhii Mitropolitului Serghie au refuzat să-i urmeze poli­tica, ei au fost etichetaţi drept „criminali politici” şi au fost trimişi în lagărele de exterminare sovietice. Apărătorii Mitropolitului Serghie pretindeau că prin capitularea în faţa regimului el „salvase” Biserica de la lichidarea totală dar, aşa cum remarca noul mucenic Boris Talantov, „Mitropolitul Serghie, prin adaptarea şi minciuna sa, nu a salvat pe nimeni şi nimic în afară de propria sa persoană.” Și Arhiepiscopul Ioan Maximovici scria cândva într-un articol, „Decla­raţia Mitropolitului Serghie nu a adus vreun folos Bisericii. Prigoanele nu nu­mai că nu au încetat, ci chiar au sporit. La celelalte acuzaţii făcute de regimul sovietic împotriva clerului şi mirenilor s-a adăugat încă una – nerecunoaşterea Declaraţiei. În acelaşi timp, s-au închis nenumărate biserici în întreaga Rusie. În câţiva ani, aproape toate bisericile au fost distruse sau li s-a dat o altă desti­naţie. Regiuni întregi au rămas fără nici o singură biserică. Lagărele de con­centrare şi taberele de muncă silnică deţineau mii de clerici, dintre care o mare parte nu şi-au mai redobândit niciodată libertatea, fiind executaţi acolo sau mu­rind din pricina muncii excesive şi a lipsurilor. Până şi copiii preoţilor şi mirenii credincioşi au fost prigoniţi23.

În anii de după Declaraţia sa, Mitropolitul Serghie s-a dovedit a fi un supus purtător de cuvânt al statului sovietic. În 1930, când în Occident s-au auzit unele proteste împotriva prigonirii creştinilor în URSS, Mitropolitul a făcut de­claraţii publice că nu era nici un fel de prigoană asupra credincioşilor; că in­formaţiile din presa occidentală despre asemenea prigoane erau o născocire răuvoitoare a duşmanilor regimului sovietic; că clericii şi credincioşii erau ju­decaţi şi pedepsiţi nu pentru credinţa lor, ci exclusiv pentru activităţi contra-revoluţionare; şi că dacă uneori se închideau biserici, aceasta se făcea la do­rinţa populaţiei24. În 1942, după ce majoritatea preoţilor şi aproape toţi episcopii (cu excepţia câtorva ce colaborau cu autorităţile) fuseseră duşi la mucenicie în lagăre, Mitropolitul Serghie declara din nou că persecuţiile din URSS erau doar o “amăgire25.

 

kersnovskaya_entering_camp5_54.jpg

Mitropolitul Serghie a fost ales Patriarh al Moscovei în 1943 şi a răposat în 1944.

Întrucât orice opoziţie la politica sa de capitulare fusese sistematic elimi­nată de regimul sovietic, aceasta a rămas linia oficială a administraţiei bisericeşti din Uniunea Sovietică în următoarele decenii. Mulţi credincioşi, atât din Rusia cât şi din afară, o priveau ca pe un fel de trădare, începând s-o numească „serghianism”termen ce denota vânzarea credincioşiei faţă de Hristos pentru a păstra organizarea bise­ricească exterioară sau, în general, pentru orice alt folos pământesc.

Administraţia bisericească din Rusia a urmat linia Mitropolitului Serghie fără constrângere; şi, aşa cum scria Arhiepiscopul Ioan, „pentru cei din Rusia, care au fost supuşi unor groaznice suferinţe, ar putea exista circumstanţe atenuante pentru capitularea lor morală în faţa crudului regim, la fel cum ca­noanele bisericeşti din vremea prigoanelor erau mai puţin aspre cu cei ce se lepădau de Hristos în urma unor suferinţe cumplite26. Însă ceea ce-l preocupa pe Eugene era faptul că în anii 1969-1970 se putea vedea o capitulare morală similară şi în Occidentul liber, unde nu erau circumstanţe atenuante ca în păti­mitoarea Rusie. Acest nou şi, după părerea lui Eugene, cu totul nejustificat compromis, a apărut în urma negocierilor dintre una din Bisericile Ruse din America, Mitropolia, şi Patriarhia Moscovei dominată de sovietici. În urma unei acţiuni pe care Eugene şi ceilalţi membrii ai Bisericii Ruse din Afara Graniţelor au numit-o „puci”, Mitropolia(Moscovei dominată de sovietici-n.n.) a aranjat să devină „autocefală”, adică Biserică independentă, cu sprijinul Moscovei. Acest fapt era contemporan, iarăşi, cu o nouă prigoană a Bisericii din Rusia. Întrucât nu s-a reuşit, au avut loc negocieri la Geneva şi New York sub auspiciile unei organizaţii conducătoare a ecumenismului internaţional, „Consiliul Internaţional al Bisericilor”, care avusese simpatii comuniste îndelungate şi a refuzat să vorbească despre crimele comuniste împotriva creştinilor. Ierarhul sovietic care a ajutat la aranjarea autocefa­liei a fost Mitropolitul Nicodim al Leningradului, un om vestit în Occident pen­tru negarea publică a persecuţiei din URSS.

Eugene scria în 1970, „Fără îndoială că Mitropolia americană a căzut în această capcană din naivitate şi deja ierarhii săi demonstrează că aşa numita ‘independenţă’ a ei ascunde o formă subtilă de dependenţă psihologică.” Eugene a citit articole de ziar care arătau cum clerul şi episcopii Mitropoliei începuseră să ridice în slăvi nu numai dominația sovietică asupra organizării bisericești, ci chiar și sistemul sovietic. Un preot, scria el,  „admite că unii episcopi sovietici sunt agenţi sovietici și că întreaga autocefalie urmează orientări politice trasate de către guvernul sovietic; cutare episcop ar fi spus că a aflat poporul sovietic fericit şi bine îmbrăcat, iar dacă unii se plâng de guvern – păi, şi americanii fac la fel!27 În alt loc, Eugene citează cu­vintele aceluiaşi episcop care ar fi zis: „În calitate de americani, trebuie să ne re­evaluăm ideile asupra vieţii din Uniunea Sovietică“. Asemenea afirmaţii, scria Eugene, „dezvăluie faptul că «autocefalia» este un important instrument al Mos­covei pentru «neutralizarea» politică a opiniei publice din Occident28.

Afirmând că este mult mai rău să capitulezi în faţa unei stări nihiliste în li­bertate decât sub constrângere, Eugene scria unui preot al Mitropoliei:

Vei afla în mijlocul nostru multă simpatie şi milă faţă de toţi, în afară de ierar­hii întâi-stătători de la Moscova – şi chiar şi pentru unii dintre ei vei afla senti­mente de simpatie, datorită inumanelor împrejurări în care au fost siliţi să trădeze ortodoxia… Dar acest sentiment de simpatie nu ne dă voie nouă, celor ce suntem liberi, să recunoaștem Patriarhia(n.n. Moscovei) și astfel să cădem în aceeaşi capcană în care ea  a fost forţată să intre! Şi exact acest lucru l-a făcut Mitropolia… Cu fiecare fibră a fiinţei noastre şi cu fiece simţământ al sufletului simţim repulsie faţă de acest act liber de trădare… Oare nu simţi în ce imensă robie spirituală te afli?29

Într-un alt loc, Eugene întreba:

“Este oare „intrarea pe scena mondială a Ortodoxiei” cu adevărat atât de im­portantă pentru Mitropolie, încât să o facă pe seama credincioşilor ruşi care su­feră? Iată doar un mic exemplu: Mitropolitul Nicodim este marele „binefăcător” al Mitropoliei şi nimeni nu se îndoieşte de faptul că acest succes al său cu Mitropolia i-a întărit poziţia pe lângă Patriarhia Moscovei. Pe de altă parte, mireanul Boris Talantov din URSS l-a numit în mod deschis pe Mitropolitul Nicodim un trădător al Bise­ricii, un mincinos şi agent al anticreştinismului mondial, afirmaţii pentru care (printre altele) a fost întemniţat de sovietici; iar Mitropolitul Nicodim spune Occidentului că este în închisoare pentru „activităţi antiguvernamentale”. Anul acesta, la 4 ianuarie, Boris Talantov a murit în închisoare, victimă neîndoielnică a Mitropolitului Nicodim (printre alţii). Poate Mitropolia să se simtă de partea acestui mărturisitor? Eu nu prea văd cum”30.

În articolele scrise pentru Cuvântul Ortodox, Serafim Rose arăta contradicţiile po­ziţiei Mitropoliei. El a simţit că era foarte important să-i facă pe credincioşi să fie conştienţi de acestea, întrucât Mitropolia ascunsese atenţiei publice aspectele cele mai necurate ale „loviturii”. Pentru a arăta contextul, fraţii Eugene și Gleb publicau documente rare din primele zile ale Bisericii Ruse din Catacombe, scrise de episcopi şi preoţi ce protestaseră împotriva Declaraţiei Mitropolitului Serghie și se separaseră de acesta. Dar Serafim Rose voia să treacă dincolo de implicaţiile politice ale „serghianismului”. Trebuia să pătrundă din nou şi mai adânc, să înţeleagă de ce oamenii cedau în faţa serghianismului, atât în Rusia, cât şi în Occident. Într-o scrisoare către un tânăr convertit, el îşi pune această întrebare, comparând mai întâi jugul turcesc cu cel comunist:

Turcii au prigonit Biserica şi, atunci când a fost cu putinţă, au folosit-o în sco­puri politice. Dar cele mai rele intenţii ale lor s-au limitat la înrobirea creştinilor şi, în unele cazuri, la convertirea lor forţată la islam. Deci creştinul putea fi rob sau mucenic, dar duhovniceşte era liber; jugul turcesc a fost unul extern31.

Dar în cazul sovieticilor scopul este mult mai adânc: ca în final, în esență, să nimi­cească cu totul Biserica, folosindu-se chiar de ierarhii ei (atunci când se poate) ca agenţi ai acestui plan; şi, pe parcurs, să pună Biserica să apere comunismul peste hotare şi să propovăduiască un «comunism creştin» care pregăteşte calea, din punct de vedere ideologic, pentru viitorul triumfal comunismului mondial, nu doar ca regim politic, ci şi ca tiranie ideologică şi pseudo-religioasă. Ca să înţelegi acest lucru trebuie să ştii ce este comunismul: nu doar un regim politic însetat de putere, ci un sistem ideologico-religios al cărui scop este acela de a răsturna şi de a înlocui toate celelalte sisteme, şi mai ales creştinismul. De fapt, comunismul este o foarte puternică erezie, a cărei teză centrală este, dacă nu mă înşel, hiliasmul sau milenarismul: istoria va culmina cu o stare nedefinită de fe­ricire pământească, cu o omenire perfecţionată trăind în perfectă pace şi armo­nie. Cercetează predicile tipărite ale ierarhilor moscoviţi: mereu şi mereu vei afla aceeaşi temă a venirii „împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ” prin răspândi­rea comunismului. Aceasta este o erezie vădită, sau poate ceva încă şi mai rău: abaterea Bisericii de la însuşi ţelul său – mântuirea sufletelor pentru viaţa veş­nică – lăsându-le pradă împărăţiei diavolului prin fagăduirea unei false fericiri pe pământ şi condamnându-le astfel osândei veşnice.

Întregul creştinism apusean modern este deja impregnat de această orientare lumească şi fundamental hiliastă. Iar Bisericile Ortodoxe mai „liberale”, mai lumeşti (precum Mitropolia) s-au molipsit din această sursă; şi probabil că prici­na pentru care cei mai mulţi oameni din Mitropolie acceptă aşa de uşor autocefalia este aceea că lăuntric nu pricep de fapt ce se întâmplă…

Chiar ieri am citit o analiză pătrunzătoare a crizei iconoclaste din veacurile al VII-lea şi al VIII-lea. Înainte de al şaptelea Sinod ecumenic, Biserica Ortodo­xă nu avea o „învăţătură despre icoane” explicită, astfel că s-ar putea spune că iconoclaştii nu erau defel eretici şi că disputa avea o temă secundară, ţinând de „ritual” sau „practică”. Cu toate acestea, Biserica (în persoana apărătorilor ei, închinătorii cei mai de seamă ai icoanelor) a simţit că se luptă cu o erezie, ceva distructiv pentru ea însăşi; şi, după ce apărătorii ei au suferit şi au murit pentru acest simţământ ortodox, iar teologii ei au reuşit în sfârşit să consemneze expli­cit învăţătura pe care ea o simţise deja în inima ei – atunci cauza Ortodoxiei a triumfat la al şaptelea Sinod ecumenic, iar iconoclaştii au fost vădiţi în chip limpede ca eretici.

Mă tem că exact acelaşi lucru se întâmplă şi astăzi, numai că de o amploare mult mai mare şi mult mai complicat: cei care simt Ortodoxia (a cărei viaţă de har o trăiesc, fiind așezați pe cale, influenţaţi şi crescuţi de comorile ei fundamentale – Vieţile Sfinţilor, scrierile patris­tice etc.) se luptă cu un duşman, cu o erezie ce nu a fost încă pe deplin definită sau manifestată. Se pot identifica doar aspecte sau manifestări separate (hiliasm, evanghelie socială, renovaţionism, ecumenism), împotriva cărora se poate lupta, dar bătălia este încă în mare parte instinctivă, iar cei ce nu simt Ortodoxia în inima  lor (de pildă, cei ce sunt crescuţi cu „Concern”(Preocuparea) şi cu „Young Life”32 în loc de vieţile sfinţilor nu prea ştiu despre ce este vorba şi nu pot înţe­lege cum de te tulburi în aşa hal pentru ceva ce  nu a fost  identificat drept erezie de  către nici un sinod.

 In mărturiile episcopilor din Catacombe, de pe la sfârşitul anilor 1920, se vede mereu cum agenţii GPU33 îi întrebau mai înainte de toate dacă sunt pentru sau împotriva Mitropolitului Serghie, iar dacă erau împotrivă, agenţii res­pectivi le demonstrau că Serghie „nu încălcase nici dogmele, nici canoanele”. Astfel, fie torturile ateiste „apără Biserica” – fie avem de-a face cu o cumplită sminteală, ceva cumplit de rău și  Biserica este pusă în faţa unui duşman cumplit, neîndurător. Se pare însă că exis­tă unele temeiuri dogmatice şi canonice conform cărora Mitropolitul Serghie a greşit; dar întâi de toate sufletul ortodox a simţit că Mitropolitul Serghie se află pe o poziţie greşită“.34

VĂZÂND apostazia Bisericilor Ortodoxe Eugene a simţit că trebuie să aducă cât mai mulţi oameni în sânul Bisericii Orto­doxe Ruse din Afara Graniţelor, pe care o vedea ca pe unul dintre ultimele bas­tioane de rezistenţă împotriva compromisurilor; în acest scop a scris o mulţime de scrisori şi articole. În acest domeniu putea să conlucreze cu alţi tineri zeloţi ce se alăturaseră deja acestei Biserici. Printre ei se afla Arhimandritul Panteleimon, un ieromonah greco-american de aceeaşi vârstă cu fraţii. Gleb îl cunoştea din 1960. în acea vreme, Pr. Panteleimon încerca să întemeieze o mănăstire la Boston, Massachusetts, împreună cu prietenii săi din seminar, dar Arhiepiscopia Greacă din America nu i-a îngăduit. Mai târziu, pe când Eugene şi Gleb locuiau la San Francisco, Gleb a sugerat Părintelui Panteleimon să se alăture Bisericii Ruse din Afara Graniţelor, dar acesta a obiectat spunând că această Biserică nu era recunoscută, fiindcă refuzase să rămână sub autoritatea Patriar­hiei Moscovei( Bisericii de stat din Uniunea Sovietică). La aceasta Gleb a răspuns că trebuie să înţelegi mai întâi natura comunismului, pentru a putea înţelege existenţa Bisericii Ruse din Afara Gra­niţelor. Pr. Panteleimon, fiind grec, era familiarizat cu prigoana Bisericii Gre­ceşti de către turci şi socotea că, în principiu, era cam acelaşi lucru şi cu pri­goana religiei sub comunism.

Gleb i s-a adresat lui Eugene, ca unul care era mai bine pregătit să explice temeiul spiritual şi filosofic al comunismului şi diferenţa dintre jugul comunist şi cel turcesc. „Pr. Panteleimon este un om bun“, spunea Gleb, „şi e plin de râvnă pentru acelaşi lucru pe care-l dorim şi noi – transplantarea monahis­mului ortodox în America – exact ceea ce au nevoie convertiţii americani. Ar trebui să-l ajuţi“.

Eugene a consimţit bucuros. În cursul corespondenţei lor Pr. Panteleimon s-a convins de temeinicia părerilor lui Eugene. El i-a mulţumit, spunându-i că avea să se alăture Bisericii Ruse din Afara Graniţelor, unde ar putea afla o mai puter­nică mărturisire a credinţei şi mai puţină împotrivire faţă de strădaniile sale mo­nahale. Prin anii ’70, mănăstirea sa, Schimbarea la Faţă din Boston, devenise un renumit centru duhovnicesc, atrăgând convertiţi americani la credinţa ortodoxă şi publicând texte ortodoxe clasice şi slujbe bisericeşti în engleză.

Însă, după amare experienţe, Eugene avea să afle că înșelările vremurilor nu erau aşa de simple sau bine definite, încât să poată fi depăşite doar prin „alăturarea la Biserica Rusă din Afara Graniţelor“. „Agonia Ortodoxiei pătimitoare din zilele noastre“, avea să scrie el, „nu se poate rezolva întotdeauna prin schimbarea jurisdicţiei35. Avea să afle că un anumit tip de liberalism se poate găsi chiar şi în cele mai conservatoare Biserici şi că spiritul serghianismului se putea afla şi în cele mai anticomuniste Biserici. Într-o scrisoare din 1972 el scria despre unul dintre episcopii de frunte ai Bisericii Ruse din Afara Grani­ţelor: „Până acum, principalele sale atitudini, aşa cum se dezvăluie în engleză, sunt «corecte» – dar sunt anumite lucruri în care nu s-a dat încă pe faţă (care se văd în publicaţiile sale în ruseşte). Dar, mai presus de toate, lipseşte din «co­rectitudinea» sa o anume scânteie, o anume «mireasmă» ortodoxă care nu poate fi definită şi care ar putea fi, când va veni vremea, singurul lucru ce ne va face să discernem Ortodoxia şi să ne ataşăm de ea. Tocmai această «scânteie», şi nu corectitudinea, îi atrage pe convertiţi, iar când la Vlădica X. simţim că ea lip­seşte, parcă nu ne simţim prea în largul nostru. (Se pare că şi «serghianismul» este legat de lipsa acestei scântei.)36

În ultimii săi ani, Eugene avea să exprime aceste lucruri astfel: „Esenţa serghianismului e legată de problema comună tuturor Bisericilor Ortodoxe de azi: pierderea gustului Ortodoxiei, acceptarea Bisericii ca atare( fără a o mai cerceta), socotirea «organizaţiei»37 drept Trupul lui Hristos, credința că harul şi Tainele sunt ceva «automat». Purtarea logică şi rezonabilă nu ne va face să trecem peste aceste pietre de poticneală ; e ne­voie de multă suferinţă şi încercare, şi puţini vor înţelege38”

 

 

Sursa: „Viața și lucrările Părintelui Serafim Rose”, Editura Cartea Ortodoxă, București 2005, pag. 341-351

**************************************

1Epistola către Dracontius.

2 Pr. Serafim Rose, „The Orthodox Revival in Russia as an Inspiration for American Orthodoxy”, cuvântare ţinută la 1 septembrie 1980, la University of California, Santa Cruz, în The Orthodox Word, nr. 138, 1988, p. 45.

Arhiepiscopul Athenagoras Kokkinakis, The Thyateira Confession(Leighton Buzzard, Great Britain: The Faith Press, 1975), p. 28, 68.

Dipticele sunt pomelnicile oficiale ale fiecărei Patriarhii, conținând numele celorlalți Patriarhi recunoscuți ca ortodocși.

Arhim. Filotei Zervakos, „A Desperate Appeal to the Ecumenical Patriarch“, în The Orthodox Word, nr. 18, 1968, pp. 11-20

Sfântul Justin Popovici era prieten cu Sfântul Ioan Maximovici pe vremea când acesta se afla în Serbia

 6Articolele au început a fi publicate în The Orthodox Word începând cu nr. 7 (ianuarie-fe-bruarie 1966), care includea articolul lui Eugene Rose, „Orthodoxy in the Contemporan World: The Latest Step Toward «Union»“.

7 Arhim. Ambrozie Pogodin, “St. Mark of Ephesus and the False Union of Florence“, în The Orthodox Word, nr. 12, 1967, pp. 2-14; nr. 13, 1967, pp. 45-52; nr. 14, 1967, pp.89-102; “Encyclical Letter of St. Mark of Ephesus“, în The Orthodox Word, nr. 13, 1967, pp. 53-59; şi „Address of St. Mark on the Day of His Death“, în The Orthodox Word, nr. 14, 1967, pp. 103-106

8Scrisoarea Pr. Serafim Rose către Pr. Nichita Palassis, 25 iunie 1972

9The Orthodox Observer, februarie, 1969. Citat în Eugene Rose, „Prefaţa traducătorului” la “Scrisoare deschisă Înalt Preasfinţiei Sale Iacov, Arhiepiscopul Grec al Americii de Nord şi de Sud“. în The Orthodox Word, nr. 25, 1969, p. 72.

10 Călugăr latin din sec. al Xll-lea care a prorocit venirea „Vârstei a treia a Duhului Sfânt” spre a înlocui epocile Vechiului şi Noului Testament (n. trad.).

11 Montanismul a fost o erezie din sec. al III-lea care vedea apariţia celor trei Ipostasuri ale Sfintei Treimi în trei epoci succesive ale istoriei umane (n. trad.).

12Cât de răspândit a devenit acest termen din 1970, când Serafim Rose a scris aceste cuvinte!

13 Noua ordine a veacurilor (n. trad.).

14 În Pastorala sa cu prilejul Crăciunului din 1967, Patriarhul Athenagora scria: „În ce priveşte mişcarea de unire, nu se pune problema ca o Biserică să meargă către cealaltă; ci haideţi ca noi toţi laolaltă să reîntemeiem una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică, coexis­tând în Răsărit şi în Apus…

15 După prima sa întâlnire cu Papa Paul al Vl-lea, în 1963, Patriarhul Athenagora declara unei agenţii de ştiri italiene: „Am fost deosebit de impresionat de faptul că Papa a uitat cu totul trecutul urât, dându-ne posibilitatea de a inaugura o epocă nouă. Paul al Vl-lea şi cu mine cule­gem primele roade ale acestei noi epoci“, în Katholiki, nr. 1375, 5 februarie 1964.

16 Această ultimă afirmaţie aparţine sus-pomenitului Pr. Patrinicos, fiind publicată în The Orthodox Observer.

17 Epoca Constantiniană a început în veacul al IV-lea, o dată cu aşezarea monarhiei creştin-ortodoxe la Constantinopol, sub împăratul Constantin, şi a luat sfârşit în 1917, o dată cu că­derea monarhiei ortodoxe a Moscovei, „A Treia Romă“, urmaşa Constantinopolului.

18 La al doilea Sinod ecumenic din 381 d.Hr. (întâiul sinod ţinut la Constantinopol), Sfinţii Părinţi au osândit erezia hiliasmului. Ei au introdus în mod deliberat un articol în Crezul de la Niceea („a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit“) spre a contracara mincinoasa învăţătură că Hristos va avea o împărăţie politică şi pământească de o mie de ani. În vremurile mai recente hiliasmul s-a răspândit mai ales în bisericile protestante, care au lepădat creştinismul epocii Constantiniene (anterior Reformei). Aşteptările lor îi pun în primejdia de a urma lui Antihrist, cel ce va întemeia o împărăţie pământească, pretinzând că este Hristos.

19 Scrisoarea lui Eugene Rose către Pr. Mihail, 12 septembrie 1970.

20 Interviu cu Mitropolitul Serghie Stragorodsky, în Izvestia, nr. 188, 19 august 1927.

21 Vladimir Ilici Lenin, Opere, vol. 4, Leningrad, 1935-1937, p. 70.

22 Iosif Vissarionovici Stalin, Opere, vol. 10, Moscova, 1946, pp. 131-133.

23 Arhiep. Ioan Maximovici, „The Russian Orthodox Church Outside of Russia“, în The Or­thodox Word, nr. 37, 1971, p. 67.

24 Interviu cu Mitropolitul Serghie în Pravda şi Izvestia nr. 46 (16 februarie 1930). Citat în John Shelton Curtiss, The Russian Church and Soviet State, 1917-1950, Little, Brown and Co., Boston, 1953, p. 266. Cf. I.M. Andreev, Russia’s Catacomb Saints, St. Herman Brotherhood, 1982, pp. 468, 471.

25 Prefaţa Mitropolitului Serghie Stragorodski la Pravda o Religii v Rossii (Adevărul despre religia din Rusia), Moscova, 1942. Cf. I.M. Andreev, Russia’s Catacomb Saints, p. 471.

26 Arhiep. Ioan Maximovici, „The Russian Orthodox Church Outside of Russia“, p. 66.

27 Scrisoarea lui Eugene Rose către Pr. Nichita Palassis, 26 iulie 1970.

28 Eugene Rose, „Whither, Metropolia?“, în The Orthodox Word, nr. 33-34, 1970, p. 207.

29 Scrisoarea lui Eugene Rose către Pr. David, 12 iulie 1970.

30 Scrisoarea lui Eugene Rose către Daniel Olson, 7 aprilie 1971.

31 În ultimii ani Eugene a comentat similitudinea dintre totalitarismul islamic şi cel comunist in ce priveşte metodele violente de constrângere şi reprimare. Vezi în continuare cap. 86 din „Viața și lucrările Părintelui Serafim Rose”, Editura Cartea Ortodoxă, București 2005.

32 Două reviste pe care Eugene le găsea foarte lumeşti în conţinut, publicate de Mitropolia Americii pentru copii şi adolescenţi.

33 Poliţia politică sovietică (n. trad).

34 Scrisoarea lui Eugene Rose către Daniel Olson, 7 aprilie 1971.

35 Pr. Serafim Rose, „In Defense of Fr. Dimitry Dudko”, în The Orthodox Word, nr. 92, 1980, p. 120.

36 Scrisoarea Pr. Serafim Rose către Pr. Nichita Palassis, 16 iunie 1972.

37 Iată ce îi scria despre ” organizație”( mentalitatea organizatorică din parohie) Părintele Serafim Rose unui evlavios preot rus ce era tras in jos de turma sa :

„Preotul se mâhneşte pentru turma ortodoxă şi vrea să fie cât se poate de binevoitor faţă de slăbiciunile oilor sale – dar mai întâi de toate cineva trebuie să-i îndrume, să le spună ce este bine(drept) şi ce se aşteaptă de la ei, trăgându-i întotdeauna mai sus, dându-le ideea că sunt ortodocşi nu pentru că aşa s-au născut sau pentru că aparţin unei „organizaţii” ortodoxe ci numai dacă aceştia se străduiesc să fie credincioşi învăţăturii Bisericii lui Hristos. Păstorii ortodocşi de astăzi trebuie să se ferească mai mult ca oricând să-şi pună nădejdea în „organizaţie”, şi mai degrabă trebuie  să privească mereu în sus către Mai-Marele Păstor Hristos , către lumea cerească a Adevărului lui Dumnezeu şi al Sfinţilor Săi, de unde vine toată insuflarea pentru povățuirea dreaptă a turmei. Păstorul nu poate fi doar un săvârşitor al slujbelor pentru anumite nevoi ale oamenilor, care sunt în mod „automat” ortodocşi numai pentru că aparţin „organizaţiei”; ci el trebuie să îi avertizeze că pot pierde savoarea Ortodoxiei dacă nu privesc la cele înalte şi nu se nevoiesc. Episcopul Teofan Zăvorâtul a prevăzut deja această pierdere a savorii Ortodoxiei şi era nespus de întristat că nimeni din jurul lui nu părea să observe aceasta – și aceasta se întâmpla deja în sec. al XIX-lea şi cu atât mai mult se întâmplă astăzi!(…) Vă dorim   trăiți necontenit în lumea cerească şi numai în al doilea rând să „trăiți viaţa turmei dumneavoastră”.”( pag 384- 385, „Viața și lucrările Părintelui Serafim Rose”, Editura Cartea Ortodoxă, București 2005.)

38Scrisoarea Pr. Serafim Rose către Alexei Young, 3 martie 1975. >>

 

 

 

Articol preluat de la:  https://caleaimparateasca.wordpress.com/2018/04/12/zelotiiravnitorii-ortodoxiei-parintele-serafim-rose-despre-marile-compromisuri-care-au-la-baza-erezia-hiliasta-ecumenismul-comunismul-si-serghianismul-toate-trei-atacand-ortodoxia/