Sfântul Prooroc Naum era din Elchessia, de cealaltă parte de Iordan, din ținutul Begavariei, din seminția lui Simeon. Acesta a proorocit ninivitenilor, după Sfântul Prooroc Iona, că cetatea lor se va pierde cu apă și cu foc, care lucru s-a și făcut. Pentru că, ninivitenii, cei ce se pocaiseră, puțină vreme, prin propovăduirea lui Iona, văzând că nu s-a îndeplinit asupra lor proorocia lui Iona, iarăși s-au întors la faptele lor rele dintâi și iarăși au mâniat îndelunga răbdare a lui Dumnezeu.

    Deci, i-a ajuns pe ei acest fel de pierzare. Era lângă Ninive un iezer mare de apă, care înconjura cetatea, și, făcându-se un cutremur mare de pământ, s-a scufundat cetatea în iezerul acela, iară o parte a cetății, care rămăsese pe munte, a fost arsă, ieșind foc din pustie. Și așa s-a împlinit proorocia lui Naum, Dumnezeu pedepsind pe poporul cel păcătos cu judecata cea dreaptă. Astfel, pe cei cei îi miluise în zilele lui Iona Proorocul pentru pocăință, pe aceia, iarăși, după ce s-au răsvrătit, mai pe urmă i-a pierdut.

    Drept, aceea, cuvântul de căpetenie al Proorocului Naum, este ca în istoria oamenilor, nu stăpânesc legea celui mai tare, legea pădurii, ci legea lui Dumnezeu, legea dreptății.

    Ne-a rămas de la Proorocul Naum o carte, care se află în Sfânta Scriptură a Vechiului Testament. El a trăit cu șapte sute de ani înainte de Mântuitorul Hristos. Și a proorocit Sfântul Naum și altele din cele ce aveau să fie și a adormit cu pace la patruzeci și cinci de ani de la nașterea sa și a fost îngropat în pământul său cu cinste.

Întru această zi, cuvânt despre un călugăr pe care, diavolul, ispitindu-l, a rămas rușinat

    Era, într-un pustiu un oarecare călugăr cu numele lor, care n-a gustat bucate pământești zece ani, ci Îngerul Domnului îi aducea lui, la trei zile, hrana cerească și aceasta îi era lui în loc de mâncare și de băutură. Iară odinioară, au venit la dânsul demoni care arătau ca o oaste îngerească. Și, iată, o căruță de foc și foarte mulți purtători de arme și un împărat mare, care venea și, ajungând la dânsul, i-a zis: „Iată acum ai isprăvit toate, deci, sculându-te, te închină și ca pe Ilie te vom înălța pe tine.” Iară călugărul a cugetat în mintea sa, zicând: „Eu în toate zilele mă închin Împăratului meu, Mântuitorul Hristos, deci de-ar fi fost acesta Hristos, n-ar fi cerut închinăciunea aceasta.” Și așa cugetând, i-a zis lui: „Eu am pe Împăratul meu Hristos, Căruia totdeauna mă închin, iară tu nu ești împăratul meu.” Și îndată înșelătorul s-a făcut nevăzut. Iară lor, biruind puterea diavolului, a rămas neînșelat de meșteșugirile lui.

Întru această zi, cuvânt despre pocăință

    Întoarce-te, din toată inima, cu suspinuri și cu lacrimi. Cu răbdare smerește-te și miluiește pe săraci și pe sărmani și iartă greșelile aproapelui tău. Pentru că acum, zice Domnul nostru, întoarceți-vă către Mine dintru toată inima voastră cu post și cu tânguire și cu plângere. Rupeți-vă inimile voastre, iara nu hainele, întoarceți-vă la Domnul Dumnezeul vostru, că milostiv și îndurat este, îndelung răbdător și mult milostiv. Pentru că cel ce miluiește, zice, miluit va fi și apoi, iertați și se va ierta vouă. Milostenia bărbatului ca o pecete este pe dânsul și dar bun este celor ce o fac pe ea înaintea Celui Preaînalt. Și așa păcatele se șterg.

    Dacă vei avea pocăința ninivitenilor, ai pe David, care, prin pocaință, și-a curățit păcatele și atât a arătat puterea pocăinței, încât, prin ea și de darul proorociei iarăși, s-a învrednicit și lui Dumnezeu Tatăl s-a făcut cunoscut. Ai pe Petru, pe care o slujnică l-a întrebat despre Învățătorul și s-a lepădat de El cu blestem, făcându-se că nu-L știe pe Dânsul, și cu mincinos jurământ s-a jurat. Însă, atât și-a curățit spurcăciunea lepădării, încât și întâistătător s-a făcut el și din starea cetei Apostolilor n-a căzut și a fost numit Bisericii temelie și Cereștii Împărății chelar, de Însuși Dumnezeul Adevărului.

    Ai pe vameșul și pe fiul cel pierdut, ai pe desfrânata și pe tâlharul, care, într-un ceas, prin glasul cel cu bună înțelegere, au fost iertați de păcate și în patria Raiului cetațeni s-au făcut. Îndrăznește prin pocăință, dezbracă-ți spurcăciunea, nu te teme, căci, după aceea, Domnul îndrăzneț te va face pe tine. Și când te vei pocăi și vei suspina, atunci te vei mântui. Că mare este mila lui Hristos Dumnezeu și curățire este celor ce se întorc la Dânsul, cu pocăință, pentru că numai atunci mila Domnului, ca ploaia pe câmp, în sufletele noastre se va pogorâ și războiul vrașmașului împotriva noastră se va strica, întru Hristos Iisus Domnul nostru.

Întru această zi, Cuvânt al Preacuviosului Părintelui nostru Efrem Sirul, ca să nu ne minunăm de cele vremelnice, nici să ne amăgim cu cele veselitoare ale vieții și cuvânt la Psalmul 72

    Fiindcă mintea noastră este lesne alunecătoare și lesne se pogoară către cele veselitoare ale vieții, uitând bunătățile cele ce vor să fie, pentru aceea ni se cuvine nouă, a nu fi cu nebăgare de seamă pentru păzirea de ispitirea simțurilor. Că urâtorul de bine, diavolul, ispitindu-ne, amestecă lucrurile, ca să nu poată mintea, cârmaciul, a face deosebire între cel bun și între cel rău. Deci, când s-au adunat asupra noastră gânduri deșarte, mai înainte de a ajunge noi în întunecarea lor, degrabă către învățătura cea duhovnicească să alergăm, cântând împreună cu Proorocul Psalmul 72, a cărui învățătură se potrivește nouă. Că, povestește Proorocul, în acest Psalm, nepotrivirea vieții, ispitele și pe cei ce sunt vânați, prin ispite și pe cei ce biruiesc ispitele, prin răbdare, dar și răsplătirile fiecăruia sunt descoperite acolo. Pentru aceasta, este el și surpător al trufiei și al slavei deșarte, povățuind către slava cea adevărată pe cei ce voiesc să se mântuiască. Deci, nu numai zicerile lui să le cunoaștem, ci și mintea noastră să o suim cu dinadinsul la graiurile cele dintru el, ca să ne învrednicim a ne face și împlinitori cu fapta și puterii și înțelegerii celor arătate.

    Că zice Proorocul: „Cât este de bun Dumnezeu cu Israel, cu cei drepți la inimă. Iar mie, puțin a fost de nu mi-au alunecat picioarele, puțin a fost de nu s-au poticnit pașii mei. Că am pismuit pe cei fără de lege când vedeam pacea păcătoșilor. Că nu au necazuri până la moartea lor și tari sunt, când lovesc ei. De osteneli omenești nu au parte și cu oamenii nu sunt biciuiți. Pentru aceia îi stăpânește pe ei mândria și se îmbracă cu nedreptatea și cugetele inimii lor ies la iveală. Gândesc și vorbesc cu vicleșug, nedreptate grăiesc de sus. Până la cer ridică gura lor și cu limba lor străbat pământul.”  (Ps. 72, 1-9).

    Dar ce însemnează: „nedreptatea grăiesc de sus” și „până la cer ridică gura lor?”

    Ceea ce vrea să spună psalmistul, în acest fel, este că păcătoșii, săvârșind cele rele și neluând pedeapsa cea cuvenită pentru răutățile lor, ajung de socotesc că nu este Dumnezeu, fără de minte, făcându-se ei, că se arata: „Zis-a cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu” (Ps. 13, 1), nedreptatea de sus grăind, gura lor până la cer ridicând și cu limba lor vânturând pământul.

    „Pentru aceasta, poporul meu se ia dupa ei și găsește că ei sunt plini de zile bune și zice: Cum? Știe aceasta Dumnezeu? Are cunoștință Cel Preaînalt? Iată, aceștia sunt păcătoși și sunt îndestulați. Veșnic sunt bogați. Iar eu am zis: Deci, în deșert am fost drept la inimă și mi-am spălat, întru cele nevinovate, mâinile mele, că am fost lovit toată ziua și mustrat în fiecare dimineață. Dacă aș fi grăit așa, iată aș fi călcat legământul neamului fiilor tăi. Și mă frământam să pricep aceasta, dar anevoios lucru este înaintea mea. Până ce am intrat în locașul cel sfânt al lui Dumnezeu și am înțeles sfârșitul celor răi!”

    Și, iată, acum sfârșitul celor ce uită pe Dumnezeu. Că zice: „Într-adevăr, pe drumuri viclene i-ai pus pe ei și i-ai doborât când se înălțau. Cât de iute i-ai pustiit pe ei! S-au stins, au pierit din pricina nelegiuirii lor. Că visul celui ce se deșteaptă, Doamne, în cetatea Ta chipul lor de nimic l-ai făcut.”

    Dar care este cetatea aceasta? E „Ierusalimul cel de sus” (Gal. 4, 26). Iar mai departe zice: „De aceea s-a bucurat inima mea și rărunchii mei s-au potolit. Că eram fără de minte și nu știam; ca un dobitoc eram înaintea Ta. Dar eu sunt pururea cu Tine. Apuca-tu-m-ai de mâna mea cea dreaptă. Cu sfatul Tău m-ai povățuit și cu slavă m-ai primit.”

    Dar ce vrea să spună când zice: „Și cu sfatul Tau m-ai povățuit” Ceea ce zice, socotesc că este așa: După ce m-am dezbărat de voia trupului meu și m-am rânduit pe mine însumi către primirea și păzirea poruncilor Tale, atunci cu sfatul Tău m-ai povățuit. Că nu am stat nici nu m-am întărit după voia mea. Pentru aceea, ca un Părinte bun ce are un fiu iubit, m-ai apucat de mâna dreptei mele și cu sfatul Tău m-ai povățuit, pentru care și cu slavă m-ai primit.

    „Că pe cine mai am eu în cer afară de Tine? Și, afară de Tine, ce am dorit pe pământ? Stinsu-s-a inima mea și trupul meu, Dumnezeul inimii mele și partea mea, Dumnezeule, în veac.” Dar căutând ce? Petrecerile cele de sus. Că, „în ce chip dorește cerbul izvoarele apelor, așa te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni și mă voi arăta feței lui Dumnezeu”. (Ps. 41, 1-2). Partea mea Tu ești, Dumnezeule, în veac.

    Adâncește-ți mult mintea ta în primirea celor zise, că învățătură înfricoșată rostește, acum, la urmă, zicând: „Că, iată, cei ce se depărtează de Tine, vor pieri; nimicit-ai pe tot cel ce se leapădă de Tine. Iară mie a mă lipi de Dumnezeu bine este, a pune în Domnul nădejdea mea, ca să vestesc toate laudele Tale în porțile fiicei Silonului.”

    Având, deci, iubiților, întăriri din dumnezeieștile Scripturi și cale bătătorită și dreaptă, care ne duce către porțile cele cerești, să nu slăbim în nădejdea cea adunată nouă în ceruri, că vine Domnul, precum este scris, Care „are lopata în mână și va curăți aria Sa și va aduna grâul în jitniță, iar pleava o va arde cu foc nestins.” (Matei 3, 12). Lui i se cuvine cu adevărat slava în veci! Amin.

 

 

 

 

.