Sfantul Mucenic Ignatie, purtatorul de Dumnezeu 
        Acesta a trăit pe vremea lui Traian, împăratul romanilor (98-117), și, fiind ucenic al Sfântului Ioan Evanghelistul, ca și Sfântul Policarp al Smirnelor, a fost așezat episcop în Antiohia Siriei, ca urmaș ce era al Apostolilor.

Spun unii că el este copilul acela, pe care, luându-l în brațe Domnul, a zis Apostolilor:De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum copiii, nu veți intra în Împărăția Cerurilor. Și cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primește.” (Matei,18,3,5). Și Antiohia era marea cetate în care, ucenicii Domnului au început mai întâi a se numi creștini.

Deci, când mergea Traian împotriva perșilor, Sfântul Ignatie a fost prins și, făcând cunoscută credința sa în Hristos și gândul său nestrămutat, a fost osândit  să fie dus la Roma, ca să-l dea să fie mâncat de fiare în circ, ca un osândit de seamă ce era. Și a făcut el drumul din Siria la Roma, păzit de o gardă de zece soldați, pe care, pentru asprimea lor, el îi numește „cei zece leoparzi ai mei.” Și el întărea în credință Bisericile din toate orașele, pe unde trecea. Și îi ieșeau înainte pe drum creștinii de pretutindeni, cete, cete, ca să-i arate dragostea și prețuirea lor, precum se vede din cele șapte epistole, ce ne-au rămas de la el, ca un testament al Sfântului episcop-mucenic.

Nu vă poruncesc, ci vă sfătuiesc, zice el, feriți-vă de rătăcire. Unde-i episcopul, acolo-i Biserica, și unde-i Biserica și episcopul, acolo-i Liturghia cea adevărată. Totul este credința în Hristos și dragostea. Vreau să mă asemăn lui Hristos, primind moartea de mucenic ca și El.” Iar în Epistola către Romani zice: Să nu cumva să mijlociți și să fiu lipsit de bucuria de a fi mucenic. Sunt grâul lui Dumnezeu. Lăsați-mă să fiu măcinat de dinții fiarelor, ca să mă fac pâine neprihănită lui Hristos.”

Deci, sosind la Roma, a fost dus la locul cel de priveliște de toate părțile. Și, slobozind leii asupra lui, aceștia l-au sfâșiat și l-au mâncat, lăsând numai oasele cele mari, pe care, creștinii strângându-le, le-au dus în Antiohia. Pentru marea lui dragoste din inimă pentru Hristos i s-a spus „Teoforul”, adică purtătorul de Dumnezeu. Pe vremea lui Iraclie împăratul, Antiohia, căzând în mâinile turcilor, moaștele Sfântului au fost duse la Roma și se află acolo în biserica Sfântului Clement.

.

Întru această zi, cuvânt din Pateric despre un călugăr, care a fugit de slava omenească

        Un călugăr egiptean viețuia aproape de Constantinopol, pe vremea împăratului Teodosie cel Tânăr (408-450). Și umbla, trecând pe acolo, împăratul. Și, lăsând toți însoțitorii, împăratul a mers singur și a bătut în ușa călugărului. Și după ce i-a deschis, nu l-a cunoscut cine era, însă l-a primit pe el ca pe un ostaș, iar după ce a intrat, făcând rugăciune, s-a așezat. Și a început a-l întreba împăratul: „Cum se află părintii cei ce sunt în Egipt?” Iar el i-a răspuns: „Toți se roagă pentru mântuirea ta.” Și i-a mai zis lui bătrânul: „Mă rog, să mănânci puțin.” Și i-a muiat lui pâine de a sa și a turnat undelemn și sare și a mâncat; apoi i-a dat lui și apă de băut. Deci, i-a zis lui împăratul: „Oare știi cine sunt eu?” Iar el a răspuns: „Dumnezeu te știe pe tine.” Atunci i-a spus lui: „Eu sunt Teodosie, împăratul.” Și îndată, i s-a închinat lui bătrânul. După aceea, i-a zis lui împăratul: „Fericiți sunteți voi, că nu aveți grijile vieții acesteia. Cu adevărat, că împărat m-am născut și am crescut, însă niciodată n-am mâncat pâine cu așa dulceață, nici apă n-am băut așa precum astăzi; foarte cu dulceață am mâncat și am băut.” Și i-a zis lui starețul: „Fiindcă noi călugării toate bucatele noastre le facem cu binecuvântare, pentru aceea, dulce este și această proastă mâncare. Iar în casele voastre toată osteneala bucatelor voastre celor multe o fac slugile și binecuvântare nu iau de la nimeni.”

Deci, a început împăratul, de atunci, a cinsti pe călugări și a le da câte ceva. Iar starețul, lepădând cinstea data de împărat, a fugit și a mers în Egipt.

Întru aceeaşi zi, cuvânt pentru calea cea strâmtă, care duce la Împărăţia Cerurilor

        Să luăm aminte și să ne păzim pe noi înșine, ca nu cumva, făgăduindu-ne a umbla pe calea cea îngustă și cu necazuri, să aflăm că, pe calea cea largă umblând, ne rătăcim. Însă cea îngustă să ți se arate, ca să o cunoști, că este aceasta: înfrânarea pântecelui, starea cea cu priveghere de toată noaptea, lipsa de pâine, ocara și batjocura, tăierea voii tale, răbdarea hulei, clevetiri nedrepte a suferi, grăit fiind de rău, a nu te mânia, defăimat fiind, a te smeri și, înfricoșat fiind, să nu te temi. Fericiți sunt cei ce umblă pe calea aceasta, că a acelora este Împărăția Cerurilor.

Cuvânt despre pocãinţă al Sfântului Ioan Gurã de Aur, rostit în ziua când a fost aşezat patriarh al Constantinopolului(398)

        Iata ca soseste, fratilor, praznicul Nasterii lui Hristos, care, decat toate praznicele, este mai cinstit si mai infricosator. Pentru aceea, eu acum incep invatatura aceasta ca, adica, sa va curatiti de pacate si, asa, sa va apropiati de Sfintele Taine. Sa nu-mi zica mie nimeni: „Plin sunt de rusine, fiindu-mi cugetul plin de pacate”, pentru ca destule sunt, adica, aceste cinci zile, spre curatire: daca ne vom pocai cu adevarat si de vom priveghea si vom posti, multe pacate ni se vor sterge. Sa nu ne uitam, dar, la vremea cea scurta, ci la iubirea de oameni a Stapanului sa gandim. De vreme ce, din Ninive, numai in trei zile s-au intors la pocainta si zdrobirea si smerenia sufletului lor au putut sa potoleasca mania aceea. Si pacatoasa, intr-un ceas, apropiindu-se de Hristos, toate pacatele, cele din lunga vreme, si le-a spalat. Inca si iudeilor, care-L cleveteau, pentru ca a primit-o pe ea, si acelora le-a astupat gura, iar pe dansa de toate relele a schimbat-o si, dandu-i ei indrazneala, a eliberat-o. Dar pentru ce a facut El aceasta? Pentru ca ea, cu minte dreapta si cu fierbinte credinta, din suflet umilit, s-a atins de sfintele si preacuratele Lui picioare, parul deslegandu-si, izvorul de lacrimi din ochi slobozind si mirul tot turnandu-l; adica cu aceea ce insela pe oameni, cu aceea si-a intocmit si doctoria pocaintei. Cu ochii, cu care i-a vanat pe desfranati, cu aceia, acum, a lacrimat. Impletiturile parului, cu care pe multi ii prindea in pacate, cu acelea, acum, a sters picioarele lui Hristos. Deci, si tu sa faci asemenea, adica, prin acelea, prin care ai maniat pe Dumnezeu, iarasi, prin acelea sa-L si rogi pe El acum. De l-ai maniat prin jefuirea averilor, prin acelea te si impaca acum cu Dansul: cele rapite sa le imparti de la cei napastuiti, inca si ceva pe deasupra sa mai dai. Sa zici ca si Zaheu: „Intorc impatrit acelora pe care i-am napastuit.” Iar de ai gresit cu limba, cu aceea acum curate rugaciuni sa inalti si pe cei ce te blestema si te graiesc de rau, tu sa-i binecuvantezi.

Deci, daca in acest fel te vei schimba in lacrimi si in obicei, apoi, nu lunga vreme iti trebuie de pocainta, nici multi ani, ci numai intr-o zi vei castiga eliberare. Drept aceea, rogu-va pe voi, sa va departati de inselaciune si sa primiti fapta buna. Incetati cu rautatile si va fagaduiti sa nu le mai faceti; si destul va este voua acestea spre raspuns. Eu marturisesc sa va incredintez nimic alta nu cauta, fara numai ca sa arate ca celor ce inceteaza cu pacatele, si fug de rautatile cele mai dinainte si cu adevarat se pocaiesc, milostiv le este Dumnezeu si-i primeste pe ei ca un iubitor de oameni. Ca omul, intru sine despartirea de rautati si, mai mult, sa nu le mai faca pe acelea. Pentru ca iubitor de oameni este Dumnezeu, iarta pe cele dintai si nu pomeneste rautatile, daca ne pocaim cu adevarat. Ca, precum femeia ce se chiverniseste, doreste sa nasca, asa si Dumnezeu doreste sa-si verse mila Sa asupra noastra.

Pentru aceea, sa lepadam toata nedreptatea si, asa, sa incepem a praznui Nasterea lui Hristos. Sa lepadam clevetirea si osandirea. Sa calcam tinerea de manie si invidia si toate grijile lumesti. Si, asa, intru aceste cinci zile pocaindu-ne, curati de toata rautatea sa ne apropiem de Cel curat si fara de rautate, Dumnezeu, fiecare zicand: „Sufletul meu vreau sa-l mantuiesc, ajuta-mi mie, Doamne, ca sa ma mantuiesc.” Ca ce folos va lua omul macar de ar dobandi si toata lumea si sufletul sau si l-ar pierde? Insa, aceasta nu spre osandire si judecata o graiesc voua, ci cautand mantuirea voastra, ca adica sa va izbaviti de vesnicele chinuri, intru Hristos Iisus, Domnul nostru, a Caruia este slava acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.

 

Tot întru această zi, pomenirea Sfântului Ioan de Kronstadt († 20 decembrie 1908)

 

sf-ioan-de-kronstadt-4.jpg

“Sfântul Ioan s-a născut în gubernia Arhanghelsk din Rusia, la 18 octombrie 1829, într-o foarte săracă familie preoţească. Cei mai mulţi dintre strămoşii săi, vreme de cel puţin 350 de ani, au fost preoţi sau cantori [dascăli, cântăreți] sau au slujit într-un fel sau altul Bisericii, astfel că Ioan a fost blagoslovit cu o creştere foarte evlavioasă. Tatăl său îl lua foarte des  la slujbele bisericii, iar acasă vorbea adeseori cu el despre Hristos şi sfinţi. El însuşi spune:

Pe cât îmi pot aduce aminte, din cea mai fragedă pruncie, pe când aveam patru sau şase ani, părinţii mei mi-au  sădit obişnuinţa rugăciunii, şi prin pilda lor m-au făcut să fiu un copil în armonie cu religia“.

În ultimii săi ani, vorbind uneia din fiicele sale duhovniceşti, Stareţa Taisia, Sfântul Ioan i-a spus:

Ştii ce anume a pus temelia  întoarcerii mele către Dumnezeu şi ce anume, încă din copilărie mi-a încălzit inima cu dragostea de El? Sfintele Evanghelii. Tata avea Noul Testament în slavonă, iar mie îmi plăcea să citesc minunata carte când veneam acasă în vacanţele şcolar; stilul şi simplitatea povestirii o făcea accesibilă judecăţii mele copilăreşti. Am citit Evangheliile, m-am desfătat cu ele şi am aflat în ele o mângâiere de neînlocuit. Acest Nou Testament l-am avut cu mine şi la şcoală. Aş putea spune că Noul Testament mi-a fost prietenul copilăriei, dascăl, călăuzire şi mângâiere…

A învăţat cu mare greutate să citească, iar în primii ani de şcoală se chinuia să înţeleagă şi să reţină lecţiile. Dar pe la zece ani, după ce s-a rugat cu înfocare şi îndelung, cerând ajutorul lui Dumnezeu, amândouă aceste neputinţe au fost cu totul tămăduite prin harul lui Dumnezeu.

Pe când era la Academie, învăţând pentru a se face preot, Sfântul Ioan visa să ajungă mai întâi propovăduitor între păgâni, mai ales în Alaska. Dar când şi-a dat seama că însuşi poporul său avea mare nevoie de învăţătură, a început a râvni să fie un preot care să-şi slujească şi să-şi înveţe poporul. Într-o noapte s-a văzut în vis intrând într-o catedrală. Mai târziu, când a vizitat catedrala din Kronstadt, un mare port din nordul Rusiei, a recunoscut-o ca fiind cea din visul său. S-a căsătorit cu Elisabeta, fiica protoiererului catedralei (aflat în pragul pensionării), şi a ajuns preot acolo în 1855.

Prima sa predică arată obârşia deosebitului său succes ca preot, iar ceea ce a spus atunci despre dragoste se potriveşte creştinilor din toate timpurile:

Îmi simt slăbiciunea şi nevrednicia de a săvârşi cea mai înaltă slujire de pe pământ, însă ştiu ce anume mă poate face vrednic de cinul preoţesc… este dragostea pentru Hristos şi pentru toţi oamenii, Dragostea este o forţă uriaşă; ea îl face tare pe cel slab şi mare pe cel mic. Aceasta e însuşirea dragostei curate, a dragostei Evangheliilor. Dumnezeul meu, care este cu totul dragoste, îmi dă o putere din dragostea aceasta şi o aprinde cu flacără mare prin Sfântul Său Duh“.

Părintele Ioan ştia de la început că dragostea faţă de toţi oamenii – nu numai faţă de cei din întinsa sa parohie, ci faţă de toţi cei din oraş, inclusiv săracii şi răufăcătorii – va însemna pentru el o trudă nemaipomenită. Este limpede că simţea nevoia unei căsătorii cu o rânduiala neobişnuită. Astfel că, încă de la începutul căsătoriei lor, i-a spus soţiei că vroia să trăiască cu ea ca frate şi soră, spre a se putea dărui mai deplin slujirii lui Dumnezeu şi celorlalţi oameni. Deşi la început soţia sa nu s-a bucurat de această propunere, cu timpul a ajuns nu numai să o primească, ci şi să-i fie ajutor şi sprijin nepreţuit în marea lui misiune. Negreşit că era greu să trebuiască să-ţi „împarţi” soţul iubit cu atât de mulţi oameni – ca el să fie plecat, slujind celorlalţi mai tot timpul – dar poate că această grea jertfă a fost una din cele mai mari ofrande ale sale. Căci a reuşit să accepte acest fel de vieţuire neobişnuită cu bucurie, socotindu-l pe Sfântul Ioan ce pe o „comoară de obşte” ce trebuia îngrijită şi ocrotită. Nepoata lor, pe care mai târziu au crescut-o în propria casă, aduce mărturie limpede despre acest lucru, ca şi despre marea dragoste dintre ei, aşa cum vedem din amintirile ei de mai jos.

Spre a da o oarecare idee despre slujirea „practică” a Sfântului Ioan, putem înşirui principalele componente ale „Casei muncii ziditoare pe care a înfiinţat-o pentru săracii oraşului. Ea cuprindea o şcoală elementară gratuită (Sfântul Ioan iubea în mod deosebit copiii, spunând că în ei chipul lui Dumnezeu era mai vădit), un atelier de tâmplărie, o clasă de desen, un atelier de cusut pentru femei, un atelier de cizmărie, o bibliotecă pentru copii, o colecţie zoologică, o sală de gimnastică şi o librărie pentru copii şi adulţi. A organizat şi lecţii de catehizare pentru adolescenţi şi copii, conferinţe pe diferite teme, a înfiinţat o sală de lectură pentru copii, o bibliotecă cu taxă, un cămin de orfani, o tabără de vară pentru copii, un adăpost pentru alcoolici, îngrijire medicală gratuită şi mese gratuite pentru săraci.

De obicei, Părintele Ioan îşi începea ziua la orele trei dimineaţa şi adeseori nu se culca până la miezul nopţii. Pe lângă faptul că organiza ajutorarea săracilor, prin strângerea de fonduri şi chivernisirea lor, el însuşi petrecea multe ore pe zi între oameni – cercetând, mângâind, aducându-le hrană, făcând rost de medicamente pentru bolnavi şi aşa mai departe.

Din multele donaţii pe care le primea, a mai zidit în sărăcăciosul sat unde se născuse o biserică, o şcoală, un orfelinat, un joagăr, un magazin cooperatist şi o mănăstire. Printre multele sale realizări trebuie pomenită şi frumoasa mănăstire Sfântul Ioan din Rila, pe care a întemeiat-o. În subsolul bisericii acesteia a zidit o capelă închinată Sfântului Prooroc Ilie şi Sfintei Teodora – sfinţii patroni ai părinţilor săi. Acolo a şi cerut să fie înmormântat.

Însă mai presus de toate, Sfântul Ioan a fost un mare om de rugăciune, care iubea slujbele bisericii. Slujea Sfânta Liturghie în fiecare zi şi îndemna pe oameni să se împărtăşească cât mai des (uneori erau cinci mii de credincioşi care se împărtăşeau la Liturghie, astfel că slujba ţinea mai multe ore). Sfântul Siluan Athonitul (24 septembrie), contemporan cu Sfântul Ioan, spunea despre el:

Îmi aduc aminte cum după Liturghie, atunci când trăsura sa trăgea, iar el se urca în ea ca să se aşeze, oamenii năvăleau împrejurul lui, cerându-i blagoslovenia; şi în tot acel vacarm, sufletul lui rămânea răpit în Dumnezeu. Atenţia sa rămânea neabătută în mijlocul mulţimii şi nu îşi pierdea pacea sufletească. Vă întreb, cum oare izbândea aceasta? Izbutea aceasta, şi nu se tulbura, fiindcă iubea oamenii şi nu înceta să se roage Domnului pentru ei“.

Aşa cum am spus, Sfântul Ioan iubea copiii şi era adânc preocupat de educaţia lor. Stăruia să predea el însuşi Noul Testament şi alte ore la liceu şi să asigure din micul său salariu educaţia nepoatei sale şi, cum spune ea însăşi, „urmărea progresele mele cu un interes neabătut, uitându-se săptămânal în carnetul meu de note şi semnându-l”.

El a văzut valoarea educaţiei seculare, dar şi-a dat seama că aspectul cel mai însemnat al educaţiei era „educaţia inimii” – educaţia e poate fi deplin asigurată numai de către Biserică. Cum spunea el însuşi:

Poţi fi savant, dar vai, un om foarte rău... Trebuie să educăm oamenii să nu fie doar nişte învăţaţi şi oameni folositori societăţii, ci şi – ceea ce este cu mult mai însemnat şi folositor –  să fie creştini buni şi cu frica lui Dumnezeu… Rugaţi-vă lui Dumnezeu ca, din suma totală a cunoştinţelor dobândite, să crească în sufletul copiilor un întreg un întreg armonios – acel sănătos sistem creştin de cunoştinţe, rânduieli şi deprinderi ce înfăţişează adevărata educaţie creştinească… Dar dacă elevii noştri  chiulesc de la sfintele slujbe spre a-şi face lecţiile ce sunt legate, strict vorbind, de lucruri lumeşti; şi dacă, atunci când se află în biserică, îşi fac griji pentru temele de acasă, astfel încât slujba nu le poate hrăni mintea şi inima; şi dacă se plictisesc în biserică, atunci activitatea pedagogică va avea de suferit. Căci cea mai bună educaţie este negreşit cea dată de Biserică, cu  minunatele şi cereştile ei slujbe, ce pătrund direct înăuntrul fiinţei omului.”

Pe lângă toate operele de binefacere şi slăvita slujire  a Liturghiei, Părintele Ioan era binecunoscut pentru discernământul său duhovnicesc, în calitate de duhovnic, şi pentru rugăciunile sale vindecătoare. Multe minuni s-au făcut prin rugăciunile Părintelui Ioan, atât în timpul vieţii, cât şi după moarte.

În ultimii trei ani ai vieţii, Părintele Ioan a îndurat mari dureri din pricina bolii. Şi Matuşka Elisabeta era foarte bolnavă şi se necăjea că nu poate să-l îngrijească. Cu trei zile înainte de moartea lui, când i s-a spus despre supărarea ei, el a zis:

Spune-i soţiei mele ca este întotdeauna cu mine, şi eu sunt întotdeauna cu ea“.

Aceste cuvinte i-au adus mare mângâiere, atunci şi după moartea lui.

Cunoscând de mai înainte ziua morţii sale, Sfântul Ioan a trecut cu pace în lumea de dincolo, la 20 decembrie 1908, la vârsta de 79 de ani. Întreaga Rusie a jelit pierderea celui mai iubit păstor al ei; douăzeci de mii de oameni i-au urmat sicriul în alai. Însuşi Împăratul Nicolae al II-lea a poruncit să se ţină o slujbă de pomenire la moartea lui.

Matuşka Elisabeta a jelit adânc plecarea iubitului ei soţ. Şi ea s-a pregătit cu grijă pentru moartea veşnică – căindu-se de toate păcatele şi primind zilnic Sfânta Împărtăşanie în ultimul an al vieţii. S-a împărtăşit pentru ultima oară la 21 mai 1909 şi a părăsit această viaţă cu pace în dimineaţa următoare, pe când i se citea rugăciunea de ieşire a sufletului.

După cum spunea nepoata ei, Mătuşka Elisabeta

nu şi-a îngăduit niciodată să se amestece în treburile Batiuşkăi; n-a încercat niciodată să iasă în faţă sau să treacă drept egala lui; rămânând mereu în umbră, ea strălucea de razele slavei lui, ale minunatelor lui fapte creştineşti“.

Deşi un asemenea rol este adeseori nu numai evitat în zilele noastre, ci chiar dispreţuit, trebuie să înţelegem că o parte din marea roadă adusă de Sfântul Ioan a fost posibilă doar prin dragostea jertfelnică a soţiei sale, iar acea roadă a fost desigur vrednică de o aşa mare jertfă. Având în vedere roada la producerea căreia a ajutat acea jertfă, putem negreşit să înţelegem care a fost ecoul „neţărmuritei” recunoştinţe pentru însemnatul rol al Matuşkăi Elisabeta în slujirea soţului ei – chiar dacă acest rol a trecut cu totul neobservat.

Deşi această pereche a avut o viaţă de familie neobişnuită, prin vădita lor străduinţă întru mântuire, înţelegând viaţa aceasta ca pregătire pentru Împărăţia cerească, ca  şi prin dragostea şi dăruirea lor unul faţă de altul şi faţă de toţi cei din jurul lor, ei pot fi pildă tuturor”.

(David şi Mary Ford, Căsătoria, cale  spre sfinţenie. Vieţile sfinţilor căsătoriţi”, Ed. Sophia, Bucuresti, 2001)

248_0049155838_saint-john-kronstadt.jpg

.