Select Page

Luna decembrie în 3 zile: Pomenirea Sfântului Prooroc Sofonie (†c. 610 î.Hr.)

 

   Sfântul Prooroc Sofonie era din muntele Savarata, din seminția lui Simeon. Pe tatăl său îl chema Husia, pe unchiul său Godolia, iar pe strămoșii săi Amorin și Ezechia. Și a fost, după numele lui, văzător și cunoscător al tainelor lui Dumnezeu, că, având mintea sa totdeauna curată, îndeletnicindu-se întru gândirea lui Dumnezeu și pe unul Dumnezeu văzându-L, s-a învrednicit dumnezeieștilor descoperiri și a cunoscut multe taine, care aveau să fie arătate în zilele cele mai de pe urmă și le-a spus mai înainte de împlinirea lor. Că a proorocit pustiirea Ierusalimului și răzvrătirea și risipirea iudeilor și venirea lui Hristos și întoarcerea la credință a păgânilor. A trăit cu șase sute de ani înainte de Mântuitorul. Ne-a rămas și de la el o carte, în Vechiul Testament, în care se afla proorocia sa despre „Ziua mâniei lui Dumnezeu”, Stăpânul lumii adică, de ziua când Dumnezeu va judeca și va pedepsi păcatele tuturor oamenilor din lume, pregătindu-și astfel „mica rămășiță”, din care va crește poporul lui Mesia. Iar „Ziua mâniei Domnului” este aproape.

    Deci, murind, a fost îngropat și s-a adăugat la părinții lui, așteptând învierea cea de obște a tuturor.

 

Întru această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Teodul, ce a fost eparh

    Acesta a trăit pe vremea lui Teodosie cel Mare (379-395), fiind de bun neam și având dregătoria de căpetenie a pretorilor. Și deși avea femeie legitimă, petrecea însă viață neprihănită. Deci, văzând răpirile și jefuirile ce le făceau, cei de pe lângă împăratul, și-a lepădat dregătoria ce avea și, fiindcă i-a murit și femeia, și-a împărțit la săraci toată averea sa, care era ca la cinci sute cincizeci de litre de aur. Și, sculându-se din Constantinopol s-a dus la Edesa unde, făcându-se monah, s-a suit pe un stâlp, pe care a stat treizeci de ani. Și acolo s-a învrednicit dumnezeieștilor daruri. Că nu se hrănea cu mâncare obișnuită, ci numai, în fiecare Duminică, se împărtășea cu Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos. Și mânca și din anafură, iar altceva nimic. Deci, oarecând, fiind el supărat de gânduri, se ruga lui Dumnezu ca să-i arate cu cine este asemenea la fapta bună. Și, a auzit glas dumnezeiesc, zicându-i că este asemenea cu Cornilie măscăriciul, care se numea și Pandur și locuia în Damasc. Această asemănare nu puțină tulburare a pricinuit Cuviosului, din ispitirea cu adevărat a diavolului, vrășmașul sufletelor nostre. Și, sculându-se s-a dus la Damasc și, aflând pe pomenitul Cornilie, a căzut la picioarele lui, vrând să afle viețuirea lui. Iar Cornilie zicea că este om păcătos și că nu are nici o faptă bună. Deci, fiindcă bătrânul cu stăruință îl ruga pe el, pentru aceasta, silit fiind, i-a spus: „Eu, părinte, din tânăra mea vârstă, adunându-mă cu măscăricii și cu jucătorii, îmi câștigam cele de nevoie spre viețuire, prin defăimatul acesta meșteșug. Însă, în sfârșit, venind în gândirea multelor mele păcate și cugetând la răsplătirile Judecății ce va să fie, m-am lăsat din obișnuitele mele răutăți și mă îndeletnicesc după putință, spre viața curată și spre milostenie către săraci; și acestea doar știu despre mine.” Și fiindcă bătrânul stăruia iarăși, rugându-l și jurându-l pe el ca să-i spună și pe celelalte ale lui fapte bune, i-a răspuns Cornilie: „Cu puțină vreme mai înainte, Părinte Sfinte, o femeie de bun neam, strălucita cu slava și cu bogăția și cu întreaga întelepciune, s-a însoțit prin nuntă cu un bărbat, care, fiind cu totul desfrânat, a cheltuit nu numai averea femeii, ci și pe a sa. Încă și alți mulți bani s-a împrumutat și i-a pierdut. Și, fiind aruncat în închisoare, a pricinuit femeii sale nemângâiată supărare. Aceasta, văzând pe ticălosul ei bărbat că se primejduiește să moară de foame în închisoare și, neavând ce face, cu rușine, a început a cere. Și numai aceasta, ci ca o cumpănă, era aproape să cadă și în desfrânare, fiind ea foarte frumoasă. Deci, pe aceasta eu întâmpinându-o și, aflând princina pentru care ea se poartă încoace și încolo, m-am mâhnit din inimă și, lăcrimând, am zis către dânsa: „Câtă datorie ai, o, femeie? Iar ea a răspuns: Patru sute de nomisme, domnule al meu. Deci, eu, socotindu-mi lucrurile mele, am aflat că am două sute și treizeci de nomisme și, fiindcă aceștia nu ajungeau spre plata a toată datoria, am vândut și oarecare podoabe ce aveam și straiele cele mai bune. Și așa, făcând suma de patru sute de nomisme, i-am dat în mâinile femeii, zicându-i: Ia acești bani, femeie, și, ducându-te cu pace, slobozește pe bărbatul tău din închisoare, rugându-te din toată inima către Iubitorul de oameni Dumnezeu, ca să-mi fie milostiv în ziua Judecății.”

    Acestea auzindu-le Teodul, și foarte mult minunându-se, mulțumind lui Dumnezeu, iarăși s-a întors și s-a suit pe stâlp. Și trăind încă puțină vreme după aceasta, cu bună nădejde s-a mutat către Domnul.

 

Întru această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Ioan Tăcutul, Episcopul Coloniei (†558)

    În al patrulea an al împărăției lui Marcian (450-457), dreptcredinciosul împărat, adică în anii patru sute cincizeci și patru, s-a născut acest Sfânt, Părintele nostru Ioan, în Nicopolea Armeniei. Și, învățând Sfintele Scripturi, după ce au murit părinții săi, și-a împărțit averea la săraci și zidind o biserică cu hramul Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, trăia în liniște acolo, împreună cu alți zece monahi. Deci, fiindcă s-a făcut vestit pentru fapta sa bună, a fost hirotonit episcop al Coloniei. Iar după ce, timp de nouă ani, și-a așezat lucrurile eparhiei sale și a săvârșit cele ce avea în gândul său, a trecut marea, către Ierusalim, și, ajungând la Sfintele Locuri și, închinându-se, s-a dus în lavra Sfântului Sava. Deci l-a primit pe el Sfântul Sava, fără a-l cunoaște cine este, fiindcă nu i-a descoperit Dumnezeu, și vrând ca să cerce el ascultarea și răbdarea lui, l-a pus pe el mai întâi la arhondaric, iar după aceea la bucătărie. Și, fiindcă la amândouă aceste ascultări s-a arătat vrednic, pentru aceasta i-a poruncit lui ca, în celelalte cinci zile ale săptămânii, să trăiasca în liniște, într-o chilie osebită, fără să-l vadă cineva și fără să mănânce sau să bea ceva. Iar sâmbăta și Duminica l-a orânduit pe el să meargă la obșteștile slujbe ca să cânte împreună și să mănânce împreună cu ceilalti frați.

    Deci, văzându-l pe el marele Sava că sporește după Dumnezeu, s-a dus împreună cu el la preasfințitul patriarh al Ierusalimului, Ilie, rugându-l să-l cinstească pe Ioan cu vrednicia proției. Iar Ioan a zis către patriarh: „Lasă putin, stăpâne, că trebuie, mai întâi, să cunoști faptele mele și, după aceea, de voi fi vrednic de preoție, fă ceea ce ți se va părea ție.”

    Deci, mergând amândoi deosebi, s-a aruncat pe sine Cuviosul la picioarele patriarhului, rugându-l pe el ca să nu arate nimănui ceea ce îi va spune. Iar patriarhul s-a învoit cu aceasta, socotind că are să audă vreo faptă necuvioasă. Iar, după ce a auzit el că a fost episcop al Coloniei, s-a înspăimântat și a zis către fericitul Sava: „Nu-l supăra pe el mai mult, pentru preoție, că Ioan nu se face preot”.

    Acest Cuvios, umblând odată pe cale și ostenind, a leșinat. După aceea, făcând, rugăciune, a fost răpit în văzduh și s-a aflat în chilia sa, care era la cinci mile departe de locul acela. Cândva, au venit perși și au surpat chiliile celorlalți monahi; apoi, mergând și la chilia Cuviosului acestuia, ca să facă asemenea, s-a arătat acolo pe neașteptate un leu, care a gonit pe barbari și chilia Cuviosului s-a păzit nevătămată. Un creștin dreptslăvitor a mers cândva la Sfântul, luând cu sine și pe un altul răucredincios, adică, pe un monifizit și, cerând creștinul ca să dea Cuviosul binecuvântare amândoura, a zis Cuviosul: Ție, ca unui drept-credincios, îți dau blagoslovenia mea, iar celuilalt nu-i dau blagoslovenia mea până nu se va întoarce de la eresul lui Sever”. Acestea auzindu-le dreptslăvitorul acela s-a înspăimântat de darul Sfântului de mai-nainte cunoștință. Iar monofizitul cel răucredincios a căzut jos și a leșinat. Apoi, târziu, viindu-și în sine, a căzut la picioarele Cuviosului, rugându-l să-l învețe ce să facă. Iară Sfântul, ridicându-l pe el în sus și învățându-l cele cuvenite, l-a înduplecat să dea anatemii toate felurile de eresuri și pe acesta al lui Sever monofizitul, de care era stăpânit, și să se apropie de soborniceasca Biserică și înaintea tuturor să facă această anatematizare și, așa, să rămână nedespărțit de Biserica lui Hristos. Deci, după ce a zis acestea, i-a binecuvantat pe amândoi, și sărutându-i cu sărutare sfântă și făcând rugăciune pentru ei, i-a trimis pe amândoi la casele lor, bucurându-se.

    Preacuviosul Ioan a fost sfințit episcop, când era de douăzeci și opt de ani și pe scaunul său a strălucit zece ani. Iar în pustiul Ruva a făcut nevoință șase ani, în lavra Sfântului Sava, doisprezece ani, iar în pustie, ani patruzeci și opt. Deci, toți anii vieții sale au fost o sută patru. Și așa a adormit în Domnul, de trei ori fericitul.

 

Întru această zi, cuvânt al Cuviosului Parintelui nostru Arsenie, pentru lucrurile omenești

    A zis ava Daniil, ucenicul Sfântului Arsenie, că le spunea lor Părintele Arsenie, ca despre un oarecare, grăind (însă el însuși era acela) că, singur șezând el în chilie, a auzit un glas, zicându-i: „Vino ca să-ți arăt ție lucrurile cele omenești!

    Deci, sculându-se, a ieșit la un loc oarecare și i-a arătat lui Îngerul Domnului, acolo, pe un arap care tăia lemne, și care, făcând o sarcină grea, încerca să o ducă și nu putea. Deci, în loc ca să mai ia din sarcină și să lepede, ca să o poată ridica și să o ducă, el, dimpotrivă, ducându-se, mai tăia alte lemne și mai adăuga, punându-le peste sarcină și aceasta încă de mai multe ori o făcea.

    Apoi, i-a arătat lui pe un om care sta la un puț și scotea apă dintr-însul și o turna într-o cadă crăpată, încât dintr-însa apa iarăși curgea înapoi în puț. Și i-a zis lui îngerul: „Așteaptă puțin și-ți voi arăta ție alt lucru”. Și a văzut doi oameni călări pe cai, care voiau să treacă prin ușa unei biserici, ducând o bârnă în curmeziș, dar nu puteau să intre.

    Cel ce tăia lemne este acela ce petrece întru multe păcate și, în loc de pocăință, alte fărădelegi adaugă peste cele dintâi. Iar cel ce scotea apa aceea este omul care face fapte bune, iar de păcate nu se părăsește, nici se lasă, și pentru aceasta își pierde plata sa, cea de la Dumnezeu.

    Cei cu bârna sunt cei ce fac faptele cele bune cu mândrie și nu voiesc să umble pe calea duhovnicească cea smerită; și, de aceea rămân afară de Împărăția lui Dumnezeu. Deci, se cuvine fiecăruia ca, în curățenie să-și câștige faptele bune, ca nu în zadar să se ostenească.

    Dumnezeului nostru, slavă, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.

Biserica Ortodoxă îl prăznuiește la 3 decembrie pe Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica
3 decembrie: Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica: A lăsat cu limbă de moarte ca obștea sa să nu se supună conducătorilor de alt neam
.
Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica:
A lăsat cu limbă de moarte ca obștea sa să nu se supună conducătorilor de alt neam
Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica s-a născut în anul 1730, într-o familie din Săliștea Sibiului. La vârsta de 19 ani ajunge în Țara Românească și intră în slujba mitropolitului grec Rosca, arhiereu aflat în București. În anul 1750 ajunge împreună cu acest arhiereu la Athos.
Primește treapta diaconiei în Mânăstirea Vatoped. După moartea mitropolitului, ajunge ucenic al renumitului părinte cărturar Paisie Velicicovschi, stareț pe atunci al Mănăstirii Vatoped. În anul 1763 îl însoțește pe marele stareț în Moldova, la Mănăstirea Dragomirna, iar din anul 1775 – din pricina ocupației austriece instaurată asupra Bucovinei – se muta împreună cu părintele sau duhovnicesc și cu alți monahi la Mănăstirea Secu. După o altă perioadă de 4 ani petrecută la Sfântul Munte, ieromonahul Gheorghe revine în Moldova, la Secu și la Neamț (aici fiind stareț Paisie Velicicovschi), apoi trece în Țara Românească, cu gândul de a se întoarce la Athos. Este convins de Mitropolitul
Țării Românești, Grigorie al II-lea, să primească a revigora viața în schitul Cernica, aflat în totală părăsire de vreo trei decenii, astfel că orânduiește aici o mânăstire cu aleasa viața de obște după tipicul Muntelui Athos și al obștilor paisiene din Moldova. A refăcut vatra monahală în doar cinci ani, adunând în jurul lui 103 ucenici.
Roadele cârmuirii sale la Cernica au făcut ca, în 1793, Mitropolitul Filaret al II-lea să-i dea în seamă și mânăstirea Căldărușani, conducându-le efectiv pe amândouă din aprilie 1794 și până la moartea sa, în decembrie 1806, locuind, pe rând, în fiecare dintre ele și așezând egumeni (stareți) care să le poarte de grijă, mai ales când el era plecat dintr-o mânăstire într-alta. În ambele mânăstiri a rânduit viața monahală după tradiția athonito-paisiană. A trecut la cele veșnice la 3 decembrie 1806 și a fost înmormântat la Mânăstirea Cernica.
Fiind înzestrat cu adânci și înțelepte sentimente naționale, pe care i le vor fi fortificat trăirea sa la Sfântul Munte, cuviosul Gheorghe lasă cu limbă de moarte să nu se supună obștea întemeiată conducătorilor de alt neam: „Deci și întru auzul tuturor, mai întâi pe voi, duhovnicii, preoții, diaconii, clirosanii și pe toți cine sunteți primitori de sfatul meu, cel lisat către voi cu limbă de moarte, părintește vă rog, pentru numele Preasfintei Troițe, ca să nu faceți supusă smerita obște altor mai procopsite neamuri, până când se va ținea câte un prosticel suflet de român într-însa” .
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în sedința din 20 – 21 octombrie 2005, a aprobat propunerile Sinodului mitropolitan al Mitropoliei Munteniei și Dobrogei privind canonizarea Cuviosului Stareț Gheorghe, Arhimandritul de la Cernica și Căldărușani (având ziua de sărbătorire 3 decembrie).

.

 

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Subiecte