Acest Sfânt a fost egiptean de neam și era rudenie cu Teofil și Chiril, arhiepiscopii Alexandriei, viețuind pe vremea împăratului Teodosie cel Mic (408-450). Dumnezeiescul acesta Isidor învățase multă carte și era socotit de istoricii din vremea lui drept un filosof și un desăvârșit îndrumător în înțelepciunea vieții și a Sfintelor Scripturi și-și luase drept chip și pildă de viață și de lucrare pe Sfântul Ioan Gură de Aur.

Și, încă tânăr fiind, a lăsat slava lumii, bogăția și strălucirea numelui și, toate socotindu-le gunoaie, s-a dus într-o mănăstire din părțile Pelusiei și s-a făcut monah. Și, cu multe sudori și osteneli înfrânându-și trupul, iar sufletul înfierbânțându-și-l cu tainice și înalte descoperi, s-a făcut ca un stâlp viu și însuflețit al vieții monahicesti. Și, fiind el sfințit preot și egumen, se vedea de toți că petrecea o viață cu adevărat, după Sfânta Evanghelie. Și povățuia nu numai pe cei din mănăstirea lui, că au rămas de la el peste două mii de scrisori, prin care lumina pe scurt și în minunate cuvinte, pline de folos, pe toți iubitorii de învățătură din toată lumea, întorcând pe păcătoși, întărind pe cei porniți spre fapte bune, iar pe cei neascultători, cu certarea dumnezeieștilor dojeniri îndreptându-i, încă și pe împărați îi sfătuia și, în scurt, tâlcuia și lămurea, cu mare înțelepciune, tuturor celor ce întrebau, cuvintele și mărturiile dumnezeieștilor Scripturi, îndreptând obiceiurile oamenilor.

Și așa, bine viețuind și dumnezeiește purtându-se, la adânci bătrâneți și-a săvârșit viața, mutându-se la Domnul.

.
Întru această zi, învățătură din viața Sfântului Isidor
.
    Ca un mare râvnitor pentru dreapta credință și puternic luptător împotriva ereticilor, ce era, fiind gata a pătimi și a muri pentru credința cea dreaptă, Sfântul Isidor scria, către hulitorul Tarasie: „Te întreb pe tine, cela ce ne ocărăști pe noi și te arăți aspru judecător: De te-ar pune împăratul asupra cetății ca să o aperi, iar tu ai vedea zidul săpându-se și sfărâmându-se de vrăjmaș, ca să se facă mai lesnicioasă intrarea în cetate, au n-ai sta împotrivă cu toate uneltele și armele, oprind spargerea zidului și nelăsând intrarea vrăjmașilor ? Acestea ai face; ca și cetatea, și pe tine să te poți apăra de vrăjmași, și să arăți a ta credință și supunere către împărat. Dar nouă, pe care Dumnezeu ne-a pus dascăli Sfintei sale Biserici, nu ni se cade să stăm cu tărie împotriva unuia ca Arie, care, nu numai că a ridicat război asupra dreptcredincioasei turme a lui Hristos, ci și pe mulți i-a pierdut? Eu pentru această pricină nu țin seama de nici o primejdie, ci, mai, bine, doresc ca toate primejdiile să le pătimesc pentru credință”.

Dar, și celelalte fapte bune ale lui se cunosc din scrisorile sale. Fecioria, al cărei păzitor era, cu deadinsul, o lăuda, mai mult decât pe alte fapte bune, numind-o împărăteasă. Însă el nu defăima nici însoțirea cea legitimă – legiuită -, că zice, în epistola sa către Antonie Scolasticul: „Se cuvine să asemănăm, cu soarele, pe cei ce păzesc fecioria, iar, cu luna, pe cei ce viețuiesc în văduvia cea neprihănită, și, cu stelele, pe cei ce locuiesc în însoțire cinstită, urmând în aceasta Sfântului Pavel, care zice: Alta este slava soarelui, alta slava lunii și alta este slava stelelor”.

Încă mai sfătuiește Cuviosul și pe iubitorii de înțelepciune, ca mai mult să se deprindă la viața cea îmbunătățită, decât la frumoasa grăire. Că zice, într-o scrisoare, către Patrim monahul: „Cu bună minte și cu darul firii ești împodobit, încât cu sârguință te nevoiești ca să grăiești frumos. Însă, calea vieții duhovnicești, prin faptele cele bune, să o urmezi, mai mult decât frumoasa grăire. Drept aceea, dacă dorești să câștigi răsplătirile cele fără de moarte, de frumoasa grăire îngrijește-te puțin, iar a face fapte bune, silește-te, cu mai multă râvnă, ca, prin viața ta și prin bunele obiceiuri, să luminezi pe cei ce sunt întru întuneric„.

Tot Sfântul Isidor mai învăța că omul cel îmbunătățit se cade să nu se mândrească pentru lucrurile cele bune, ci gând smerit să aibă despre sine: „Cela ce lucrează fapte bune are cununa luminată. Iar cela ce săvârșește multe fapte bune, însă i se pare că puțin bine a făcut, acela, prin această smerită părere despre sine, mai luminoasă cunună va avea. Dar, este mai drept să zic: De este în cineva gând smerit, faptele aceluia se fac mai luminoase. Iar de nu este îi e gând smerit, apoi și faptele bune cele luminoase se întunecă și cele mari se micșorează. Drept aceea, de voiește cineva ca să-și arate faptele sale cele bune, să nu le socotească că sunt mari, că atunci mari se vor afla. Gândul smerit, însoțit de fapta bună, sunt ca o pereche de boi care trag jugul cel bun a lui Hristos.„

Întreaga înțelepciune a Sfântului Isidor este arătată, însă, în Epistola lui către Paladie, episcopul Elinopolei, prin care îl învață, cu tot dinadinsul să se ferească de vorba cu partea femeiască, căci, deși Scriptura zice: „Vorbele cele rele strică obiceiurile cele bune”, apoi, vorba cu femeile, chiar și bună de ar fi, este însă în stare a strica pe omul cel dinlăuntru, în taină, prin gânduri necurate; că, deși fiind curat cu trupul, însă pe suflet îl face necurat. Deci, Cuviosul Isidor pe episcopul acela, care adeseori vorbea cele de folos cu partea femeiască și care se lăuda că nu simte patima, sfătuindu-l, îi zicea: „De vorbele cu partea femeiască, pe cât poți, să fugi, bunule bărbat, că cei ce au treapta preoției, mai sfinți și mai curați se cade să fie, decât aceia care s-au dus în munți și în pustie; pentru că aceștia au grijă de sine și de popor, iar aceia, care s-au dus în pustie, au grijă numai de ei înșiși. Acestora, care sunt puși la înălțimea aceasta a vredniciei preoțești, toți le cercetează și le privesc viața, iar cei ce stau prin peșteri, aceia rănile lor le tămăduiesc, adică singuri își pregătesc cununi. Deci, de vei avea de făcut vreo slujbă la o parte femeiască, apoi să-ți stăpânești ochii și, pe cele la care ai mers, să le înveți să privească cu curăție deplină. Și, după ce vei grăi cuvintele care pot să le întărească și să le lumineze sufletele, îndată să fugi, ca nu cumva vorba cea lungă să înmoaie a ta putere și să o slăbească. Iar, de vei voi să fii cinstit de femei – și, aceasta, mai ales, duhovnicescului bărbat, se cade – apoi, să nu ai cu dânsele prieteșug nicidecum și atunci de dânsele cinstit vei fi.

Căci, dacă doar vorbești cu dânsele, zic unii, nu primești nici o vătămare. Eu, însă zic ție, pentru ca toți să se încredințeze de aceasta, că și pietrele se sparg de picăturile de ploaie, care cad totdeauna pe ele. Ia aminte la ceea ce grăiesc; că, ce este mai tare decât piatra și ce este mai moale decât apa și mai ales, decât picăturile de apă ? Însă, desimea picăturilor ce stăruie biruiește totdeauna și firea. Deci, dacă firea cea nemișcată se schimbă, apoi, cum nu va fi biruită și răsturnată voia omenească, cea atât de schimbătoare ?” Astfel, sfătuind Cuviosul Isidor pe episcopul Paladie, ne povățuiește și pe noi toți la viața cea cu întreaga înțelepciune, ca nu numai să ne păzim de căderea trupească, dar și sufletul să-l ferim întreg de gândurile ce-l strică. Și multe fapte bune, de tot felul, învăța Cuviosul pe toți, prin scris și prin viu grai și, ajungând la adânci bătrâneți și plăcând lui Dumnezeu, s-a sfârșit în pace.

.
Întru această zi, cuvânt din Pateric, despre citirea cărților
.
    Un frate dintr-o mănăstire cu viață de obște se lenevea spre învățătură și a întrebat pe părintele său, zicând: „Ce înseamnă aceasta, părinte, că, iată, mă ostenesc la Scripturi și nimic nu înțeleg”. Și starețul i-a răspuns lui, zicând: „Fiule, oile, când află pășune, cu multă dulceață mănâncă și adesea înghit hrana nerumegată, sârguindu-se fiecare să apuce cât mai mult și să pună întru sine hrana, iar după aceea stând, își rumegă hrana. Așa și tu, fiule, câtă vreme ai ajutor și bună vreme, învață-te pe tine cât poți, fără lenevire, din dumnezeieștile Scripturi și te va lumina Dumnezeu; ori, din vorbele bătrânilor auzind, te vei deprinde sau deprinzându-te singur, vei întreba sau de la cei ce învață binele, vei deprinde ceva sau Însuși Domnul, în liniște, îți va grăi în inima ta numai să nu pierzi întru lene, vremea și puterea cea dată ție de la Dumnezeu”.

.
 Întru această zi, cuvânt despre tăcere
.
    Un sihastru stătea în munte și sporise în frica lui Dumnezeu, la locul acela, în părțile marelui Antonie. Și mulți, din cuvintele lui și din fapte, se foloseau. Deci, așa aflându-se el, l-a pizmuit vrășmașul împotriva tuturor faptelor lui cele bune și i-a strecurat în minte una ca aceasta: luând tu frica lui Dumnezeu, nu ți se cade ție, ca să-ți slujească alții, nefiind tu vrednic ca să slujești altora, ci te scoală de-ți slujește măcar ție însuți. Drept aceea, dar, să mergi și să-ți vinzi coșnițele tale în cetate și să-ți cumperi cele trebuincioase ție, apoi să te întorci la liniște și să nu pui această greutate asupra nici unuia. Însă, aceasta îl sfătuiau pe dânsul înșelătorul, pizmuindu-i liniștea lui, îndeletnicirea cea bună spre Dumnezeu și spre folosul multora, pentru că, de pretutindeni, vrășmașul se sârguiește a ne vâna.

Deci, el care fusese cândva minunat, vestitul și lăudatul pustnic, ca la un gând bun, supunându-se, a ieșit din chilia sa. Dar, nu era iscusit întru cele multe meșteșuguri ale diavolului; că mult vorbind cu o femeie, și aflându-se într-un loc pustiu și urmărit de diavolul, din neluare aminte, a căzut cu dânsa în păcat. Apoi, îndată, aducându-și aminte că s-a bucurat vrășmașul de căderea lui, a căzut întru deznădejde, de vreme ce întristase pe Duhul Sfânt, pe îngeri și pe Sfinții Părinți, dintre care mulți prin cetăți au biruit pe vrășmașul. Și se întrista de acestea foarte, neaducându-și aminte că Domnul gata este să dea putere celor ce nădăjduiesc spre Dânsul și, uitând de tămăduirea greșelii, voia să se arunce pe sine spre moarte, în repejunea râului, spre desăvârșita bucurie a diavolului. Dintr-o mare durere sufletească ca aceasta, i-a slăbit și trupul. Și, de nu i-ar fi ajutat lui Milostivul Dumnezeu, ar fi murit fără de pocăință, spre bucuria dracilor. Însă, mai pe urmă, venindu-și întru sine, gândea cum ar putea să arate mai multă osteneală în pocăință și în grea pătimire, ca să milostivească pe Dumnezeu, prin lacrimi și prin tânguire. Deci, s-a dus iarăși la chilia sa și zăvorându-și ușile, a început a plânge, așa cum ar plânge deasupra unui mort și a se ruga lui Dumnezeu, postind și priveghind cu sârguință, până și-a topit trupul său de tot. Iar frații, după obicei, au început a veni la dânsul, pentru folosul lor și băteau în ușă. Iar el le răspundea: „Nu veți putea deschide, pentru că am dat făgăduință lui Dumnezeu, ca să mă pocăiesc un an”: Și le zicea: „Rugați-vă pentru mine, nevrednicul”. Iar altceva nimic nu le răspundea, ca să nu se smintească, auzind de căderea lui în păcat, pentru că era la dânșii cinstit foarte și mare între călugări.

Deci, s-a împlinit anul, pocăindu-se cu dinadinsul. Iar spre ziua Paștilor, în noaptea învierii, întocmind o candelă dintr-un vas, a îngrijit-o și a umplut-o cu untdelemn și încă, de seară a început să se roage, zicând: „Îndurate și milostive Doamne, Cela ce voiești ca să se mântuiască toți păcătoșii și la cunoștința adevărului să vină, la Tine am scăpat, Mântuitorule al sufletelor noastre. Miluiește-mă pe mine, cela ce mult Te-am mâniat și, spre bucuria vrășmașului, multe rele am făcut și, iată, ca mort sunt, ascultând la vrășmașul, iar Tu, Cela ce pe cei necurați și nemilostivi îi miluiești, înveți a milui pe aproapele milostivește spre a mea smerenie, că nimic nu este cu neputință la Tine, că lângă iad s-a pogorât sufletul meu. Fă milă cu a Ta zidire, că bun ești, Cela ce, în ziua Învierii celei de apoi, vei ridica trupurile cele risipite și topite, auzi-mă pe mine, că a slăbit sufletul meu și mi s-a topit ticălosul meu trup, pe care l-am spurcat, dar m-am lipit spre frica Ta și, sculându-mă, am îndrăznit a schimba păcatul în pocăință. Două păcate am: căderea și deznădajduirea. Înviază-mă pe mine, cel sfărâmat. Și poruncește ca din focul Tău să se aprindă această candelă, ca, așa, să primesc încredințare de milostiva Ta iertare, cea cu îndurare. Apoi, în cealaltă vreme a vieții ce-mi vei dărui, voi păzi poruncile Tale și frica Ta nu o voi părăsi. Ci, mai cu dinadinsul, decât până acum îți voi sluji Ție.” Și acestea zicând, în noaptea Sfintei Învieri, cu lacrimi multe grăind, s-a sculat ca să vadă de i s-a aprins candela. Și, văzând că nu i s-a prins, iarăși căzând cu fața la pământ se ruga Domnului zicand: „Știu Doamne, că după nevoința mea era să fiu încununat, dar, nepăzindu-mi eu cărările mele, m-am tras mai mult spre dulceața trupească și m-am aruncat în munca celor necurați. Deci, milostivește-te, Doamne, că, iată, iarăși mărturisesc bunătății Tale păcatul meu cel rău înaintea tuturor îngerilor și drepților și, de nu s-ar sminti oamenii, apoi și înaintea a toată lumea aș mărturisi căderea mea în păcat. Miluiește-mă pe mine cel ce mă mărturisesc Ție, ca și pe alții să-i învăț, Doamne înviază-mă pe mine.” Așa, de trei ori rugându-se, a fost auzit. Și, sculându-șe, si-a aflat candela luminos arzând și s-a bucurat mult întru nădejde, că i-a dat lui adeverire Dumnezeu. Și se minuna și de darul lui Dumnezeu cel atât de mare și de milostiva Lui iubire de oameni. Și se veselea cu duhul că l-a încredințat pe el Dumnezeu de iertarea păcatului său, auzindu-i smerita lui rugăciune și zicea: „Mulțumesc Ție, Doamne, că în această vremelnică viață m-ai miluit pe mine, nevrednicul, prin semnul acesta mare și nou, dându-mi mie îndrăzneală către Tine. Că ierți, cu milostivire, sufletele cele zidite de Tine”.

Așa petrecând el întru mărturisire, a răsărit ziua și, veselindu-se în Domnul, a uitat de trupeasca hrană, în ziua aceea, de bucurie. Iar focul din candela aceea l-a păzit în toate zilele vieții sale, adăugând într-însa untdelemn, ca să nu se stingă. Și iarăși, a petrecut în dânsul Duhul lui Dumnezeu, fiind știut de toți și tuturor de folos. Iar, când a fost să se ducă din viața aceasta, i s-a arătat lui de la Dumnezeu, de mai înainte, ceasul sfârșitului său și și-a dat cu pace sufletul în mâinile lui Dumnezeu, a Căruia este slava, în vecii vecilor. Amin.

 

.