Sfântul Nichifor era din Antiohia cea mare a Siriei și era, atunci, în cetate și un preot, anume, Saprichie. Amândoi atât de mare prieteșug și dragoste aveau între ei, încât mulți îi socoteau pe ei că sunt frați de o mamă. Și, viețuind ei multă vreme într-o iubire și prietenie ca aceasta, au stârnit invidia vrăjmașilor și semănând între dânșii neghina și ura, atâta vrajbă și ceartă a fost între ei, încât și pe drumuri de se vedeau, se ocoleau unul pe altul. Iar, după multă vreme, în vrajbă și în ură fiind ei, trecând mânia cea dintâi, Nichifor a văzut că greșise față de prietenul și preotul său. Îl cuprinse părerea de rău și, mărturisindu-și vina, a rugat pe prieteni ca, mergând la preotul Saprichie, să-l roage pe el, să ierte pe cel ce se pocăiește și să fie pace. Dar acesta, încă mânios fiind, alunga cu vorbe aspre pe cei ce mijloceau. Și, iarăși, Nichifor a trimis pe alți prieteni, cu rugăminte de împăcare. Iar preotul nici nu vrea să-i asculte. Ci, învârtoșându-și inima, a rămas neplecat, uitând cuvintele Domnului, Care a zis: Iertați și veti fi iertați (Luca 6, 37). Și iarăși: Dacă îți vei aduce darul tău la altar și acolo îți vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ți acolo darul tău, înaintea altarului și mergi întâi și împacă-te cu fralele tău (Matei 5,23,24). De asemenea: „De nu iertați voi, nici Tatăl vostru cel din ceruri nu va ierta vouă greșelile voastre” (Marcu 11,26).

Deci, văzând Nichifor că Saprichie preotul n-a primit pe mijlocitorii săi, a mers el însuși la el și, căzând la picioarele lui, îi zicea: „Iartă-mă părinte, pentru Domnul, iartă-mă”. Iar Saprichie nici să caute la dânsul nu voia, el care dator era ca pe fratele său și mai înainte de rugăminte, să-l ierte, ca unul ce era creștin și preot. Și s-a dus de la dânsul Nichifor, rușinat și necâștigând iertare.

În acea vreme, s-a pornit în Antiohia, fără de veste, prigonire mare asupra creștinilor, că era pe vremea împărăției lui Valerian și a lui Galeriu. Și a fost prins și Saprichie și l-au dus înaintea dregătorului și l-au întrebat acesta: „Cum îți este numele tău ?” Iar el a răspuns: „Saprichie mă cheamă”. Zis-a dregătorul: „De ce neam ești ?” Răspuns-a Saprichie:”Creștin sunt.” Grăit-a dregătorul: „Oare ești cleric?” Răspuns-a Saprichie: „Preot sunt”. Zis-a dregătorul: „Împărații noștri, stăpânii țărilor acestora și ai hotarelor Romei, Valerian și Galeriu, au poruncit ca cei ce se numesc a fi creștini, să aducă jertfă zeilor, celor fără de moarte. Iar dacă cineva defăimând, va lepăda porunca împărătească, să știe unul ca acela că, după multe chinuri, osândit va fi la cea mai grea moarte.” Iar Saprichie, stând înaintea dregătorului, a zis: „Noi creștinii, stăpâne, pe Hristos îl avem Dumnezeu, că Acela Unul este împăratul-Dumnezeu, Ziditorul cerului și al pământului, al mării și al celor ce sunt într-însa, iar toți dumnezeii păgânilor sunt draci, sortiți să piară de pe fața pământului, fiind făcuți de mâini omenești și neputând să ajute nimănui”. Și a poruncit atunci dregătorul să fie dat la chinuri, fără de milă. Și, mult fiind chinuit, Saprichie, toate le-a răbdat cu bărbăție. Și, văzându-l pe el neplecat, dregătorul a dat asupra lui porunca de moarte, zicând: „Saprichie preotul, cel ce a defăimat împărăteștile porunci, nevrând să aducă jertfă zeilor fără de moarte, cu sabia poruncim să i se taie capul”.

Şi, auzind fericitul Nichifor, că Saprichie este în drum spre tăiere şi spre cereasca cunună, i-a ieşit, alergând, în cale, şi s-a aruncat la picioarele lui, zicând: „Mucenice al lui Hristos, iartă-mă, că ţi-am greşit ţie.” Iar acela nu i-a răspuns, fiind inima lui cuprinsă de drăcească răutate. Şi Sfântul Nichifor, de mai multe ori i-a ieşit în cale, acelaşi lucru rugându-se. Iar Saprichie, de ură orbindu-se, împietrit la inimă petrecea, nevrând nicidecum să-l ierte pe el, şi nici un cuvânt n-a zis către fratele ce se ruga de el, cât şi călăii se mirau de împietrirea lui. Şi sosind la locul unde avea să fie tăiat Saprichie, iarăşi a zis către dânsul Sfântul Nichifor: „Rogu-mă ţie, mucenice al lui Hristos, iartă-mă de ce ţi-am greşit ţie, ca un om.” Acestea și altele asemenea, grăind Nichifor, împietritul la inimă Saprichie nu l-a ascultat, ci şi-a închis urechile inimii sale, ca o aspidă surdă. Pentru aceea, Dumnezeu, de vreme ce Saprichie n-a luat aminte la cuvintele Lui din Evanghelie: Iertaţi şi veți fi iertaţi (Luca 6, 37), a luat darul Său de la Saprichie şi îndată acela a căzut de la Dumnezeu şi s-a lipsit de cununa cea împletită lui.

Deci, când i-au zis lui slujitorii, pleacă-ţi genunchii ca să ţi se taie capul, Saprichie a zis către dânșii: „Pentru ce voiţi să mă tăiaţi ?” Zis-au lui aceia: „Pentru că n-ai voit să aduci jertfă zeilor şi ai defăimat porunca împăraţilor, pentru un om ce se zice Hristos”. Iar ticălosul Saprichie, a zis către dânşii: „Să nu mă ucideţi, că voi face ceea ce poruncesc împăraţii.” Aşa l-a orbit ura, că de la darul lui Dumnezeu s-a depărtat.

Deci, auzind Nichifor aceste ticăloase cuvinte ale lui Saprichie, s-a rugat de el cu lacrimi, zicând: „Să nu faci aceasta, o, frate iubite, să nu o faci, să nu te lepezi de Domnul nostru Iisus Hristos, nu pierde cununa cea cerească. Iată, lângă ușă stă stăpânul Hristos, nu pierde răsplata pentru care atat te-ai ostenit”. Iar Saprichie, nicidecum nu voi a să-l asculte, ci se sârguia spre pierzania cea veșnică, lepădând viața cea nesfârșită. Și, căzând astfel Saprichie cu totul din sfânta credință și de la Hristos, adevăratul Dumnezeu, a început, Sfântul Nichifor a striga cu mare glas către slujitori: „Eu sunt creștin, eu cred în Domnul nostru Iisus Hristos; deci, în locul lui Saprichie, pe mine tăiați-mă.” Şi n-au cutezat slujitorii să-l ucidă fără porunca dregătorului. Deci, alergând unul şi înştiinţându-l, acesta a poruncit ca pe Saprichie să lase liber, iar pe Nichifor să-l taie cu sabia. Şi aşa a fost tăiat pentru Hristos capul Sfântului Nichifor, în locul lui Saprichie, în nouă zile, ale lui februarie, luând cununa biruinţei din dreapta Lui şi stând înaintea Lui, în ceata Sfinţilor Mucenici, celor ce cinstesc pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, pe unul din Treime Dumnezeu, Căruia se cuvine Cinstea şi închinăciunea, slava şi stăpânirea în veci. Amin.

.

Întru această zi, cuvânt din Pateric, despre faptul că nu se cuvine a cere de la toți aceeași nevoință, ci după viața dusă mai înainte și după puterea trupului

.

Era un călugăr ce viețuia în Schit, aproape de biserică și, care fusese om mare în palatele împărătești și avea și o slugă, venită după el, de-i slujea lui. Iar preotul bisericii, văzând smerenia lui, se minuna, cum dintr-o odihnă mare ca aceea, întru atâta sărăcie s-a smerit pe sine. Și din cele ce se aduceau la biserică îi trimitea și lui. Deci, a petrecut douăzeci și cinci de ani în Schit și s-a făcut înainte-văzător și vestit. Iar, auzind de dânsul, un călugăr din cei mai mari, egiptean, a venit ca să-l vadă pe el, neașteptând să vadă la el vreo ușurare trupească. Și, intrând, i s-a închinat lui și, făcând rugăciune, s-a așezat. Deci, egipteanul văzându-l pe el că poartă haine moi și că avea așternut și o piele sub dânsul și puțin căpătâi și picioarele curate și în papuci, acestea văzându-le, s-a smintit, pentru că la acel loc nu era acest fel de petrecere, ci, dimpotrivă, aspră viețuire. Și, mai înainte văzătorul stareț, cunoscând că egipteanul s-a smintit, a zis ucenicul său: „Să ne faci nouă masă pentru părintele, astăzi, fierbând puține verdețuri”. Și, la vreme, au mâncat. Tot așa, starețul mai avea și puțin vin, pentru a sa neputință, din care au băut. Iar, după ce s-a înserat, au cântat cei doisprezece psalmi și s-au culcat. Și, iarăși, mai înainte de Utrenie sculându-se, s-au rugat până la ziuă. Și dimineață făcându-se, egipteanul a zis: „Roagă-te pentru mine” și, făcându-i metanie, a ieșit, fără nici un folos. Iar după ce s-a depărtat puțin, vrând să-i fie de folos, starețul, trimițând, l-a chemat pe el. Și, dacă a venit, iarăși l-a primit pe el cu bucurie. Și l-a întrebat pe el starețul, zicând: „Din ce loc ești părinte ?” Iar el a zis: „Din Egipt”. „Și din care cetate ?” Răspunzând, a zis: „Eu nu sunt din cetate”. Și i-a zis: „Dar ce lucru ai avut în sat ?” Iar el a zis: „Pădurar, de păzit pădurea, am fost.” Grăit-a starețul: „Unde dormeai și ce fel de așternut aveai ?” A răspuns: „Am dormit pe pământ, iar așternut nu am avut”. Și i-a zis lui: „Oare, avut-ai ceva avere în sat, sau ceva vin băut-ai?” Răspuns-a iarăși: „Au doară în buruieni puteam găsi bucate sau vin?” „Apoi, cum trăiai ?” îi zise. Și a răspuns acesta: „Mâncam pâine uscată sau, de aflam, puțină pastramă și beam apă”. Și, răspunzând, starețul a zis: „Mare osteneală. Dar oare aveau baie în satul acela ca să te speli?” Iar acela a zis: „Ba nu, numai în pârâu, când voiam, mă spălam”. Și după ce toate cele pentru dânsul le-a întrebat starețul, vrând să-i fie lui de folos, a început a-i spune lui viața sa, zicând: „Iată eu, nevrednicul, precum mă vezi, sunt din cetatea cea mare a Romei și întâiul sfetnic al împăratului am fost”. Și egipteanul auzind, începutul acesta al cuvintelor, s-a umilit și asculta cele ce se grăiau către dânsul. Iar acela povestea mai departe: „Am lăsat lumea și bogăția și slava împărătească și am venit în pustiul acesta. Încă, am avut palate mari și multe averi și n-am băgat seamă de dânsele, ci mi-am ales această chiliuță săracă. Și aveam pat de aur și așternuturi de mare preț. Iar în locul acelora, mi-a dat mie Domnul patul și pielea aceasta. Aveam atunci, iarăși, haine scumpe, iar, în locul acelora, acum port aceasta haină proastă. Tot așa iș la masa mea, multe feluri de bucate se mâncau și vin scump se bea. Iar în locul tuturor acelora, aceste proaste verdețuri le mănânc și acest mic pahar de vin îl beau. Încă aveam multe slugi, care-mi slujeau mie, iar, acum, în locul acelora, a îndemnat Dumnezeu pe bătrânul acesta, de-mi slujește mie. Și în loc de baie, cu puțină apă îmi stropesc picioarele mele, iar papucii îi port pentru neputința mea. Iar în loc de cântări armonioase din alăute, îmi cânt cei doisprezece psalmi. Asemenea, și noaptea mă ostenesc, pentru păcatele pe care le-am făcut, slujind puțin lui Dumnezeu. Deci, mă rog ție, părinte, să nu te miri de neputința mea”.

Și, suspinând de cele ce a auzit, egipteanul a zis: „O, amar mie, că eu din strâmtoare și din necazul vieții mele celei dintâi, acum am venit la odihnă; că cele ce n-am avut atunci, acum le am. Iar tu, din cea multă odihnă, ai venit la necaz și din cea mai mare slavă și bogăție, întru smerenie și sărăcie ai venit”. Și, mult folos primind, a plecat și s-a făcut lui prieten și venea la dânsul pentru folos. Că starețul era bărbat cu dreaptă socoteală și plin de bună mireasmă a Sfântului Duh.

.
Întru această zi, învățătură a Sfântului Ioan Gură de Aur
.
    Doua razboaie sunt: unul este cand dezbraci pe cel sarac, iar altul este cand nu imbraci pe cel sarac, macar ca ai bogatie si aceasta este adevarata talharie. Deci, sa-ti scrii in mintea ta, totdeauna, a doua venire a Domnului si taina aceea infricosatoare, cand Judecatorul cel infricosator pe scaun va sta si cartile se vor deschide, faptele cele ascunse, desfranarile, furtisagurile, jefuirile, lacomiile, defaimarile, clevetirile, certurile, razboaiele, necinstirile, se vor arata. Pe acestea toate sa le gandesti, iar pe langa acestea, ia aminte si la focul cel nestins, care clocoteste, apoi, si la intunecimile de diavoli, stand imprejurul scaunului, precum si la cercetarea neamului omenesc, dand raspuns fiecare dupa faptele ce a facut. Gandeste-te, asemenea, si la despartirea pacatosilor de cei drepli, cand dintr-o data, toate ale pacatosilor vor lua sfarsit. Apoi, priveste cu blandetea, dreptatea, intelepciunea, milostenia si linistea, rabdarea cea in primejdii si celelalte fapte bune, pe cei ce le au, ii vor duce in Cereasca Imparatie.

Iar radacina tuturor bunatatilor este postul, precum si calea tuturor rautatilor este imbuibarea. Ca nu se cade a grai de rau pe cel drept, pentru ca cei ce clevetesc si urasc pe robii lui Duninezeu, lui Hristos gresesc. Pentru ca suflelul, cel ce vrea sa placa oamenilor si slava lor o doreste, nu va vedea Imparatia lui Dumnezeu, macar de ar face toate bunatalile.

In trei chipuri se poate lipi de Dumnezeu, orice suflet cuvantator: ori prin credinta cea fierbinte, ori prin frica lui Dumnezeu, ori prin invatatura si certarea de la Domnul. Iar, smerenia este varf, fiindca rabda cu bucurie clevetirile cele mincinoase si cuvintele cele napraznice. Ca cel ce este smerit cu adevarat, asuprit fiind, nu se tulbura, nici nu zice ceva, jelandu-se, ca a fost asuprit. Ci, primeste asupra sa clevetirea ca un adevar si nu se mai ingrijeste, certandu-se cu oamenii, care l-au clevetit, ci iertaciune iti cere. Ba inca, unii si nume de defaimare si-au facut, macar ca nu erau vrednici de defaimare.

Stiut lucru este ca intr-altfel se tamaduieste desfranatul, intr-alt chip ucigasul, intr-altul, fermecatorul si intr-altul lacomul. Intr-alt chip se tamaduiesc hotii, intr-alt fel betivii. Pentru aceasta, de mult mestesug are trebuinta cel ce carmuieste oile cele cuvantatoare, ca sa stie a lega la rani doctoriile cele potrivite si de folos. Dumnezeului nostru, slava!

 

.