Acest Mucenic al lui Hristos a trăit pe vremea lui Diocleţian, trăgându-se din Ierusalim, născut din tată credincios, anume Hristofor, şi dintr-o mamă necredincioasă, Teodosia cu numele, iar numele lui, cel dintâi era Neania, fiindcă dupa botez, a primit numele de Procopie. Şi, murind tatăl său, mama sa l-a crescut în credinţa păgânească, învăţându-l închinarea la idoli. Dar tânărul Neania, fiind isteţ la minte, a deprins, repede, învăţătura cărţilor filozofiei elineşti. Şi, ajungând la vârsta bărbatului desăvârşit, mama sa a voit să-l facă ostaş destoinic, în slujba împăratului. Şi a ajuns dregător al Alexandriei. Dar, mergând pe drum, cu două sute de ostaşi, cu porunca să omoare pe creştini, a auzit un glas chemându-l pe nume, Neania. Deci, rugându-se Sfântul să i se arate, mai lămurit, cine este cel ce grăia, i s-a arătat lui o cruce în chipul cristalului şi glas s-a făcut de la cruce, zicând: „Eu sunt Hristos cel răstignit, Fiul lui Dumnezeu”. Şi l-a învăţat toată taina credinţei noastre. Iar el, întorcându-se la Schitopolis, a poruncit unui argintar să-i facă o cruce, la fel cu aceea ce i se arătase, o cruce cu trei icoane.

Deci, fiind pârât de mama sa, că este creştin, Sfântul a fost trimis spre cercetare la Paulin, dregătorul din Cezareea Palestinei. Şi, neplecându-se el să jertfească idolilor, a fost bătut cumplit, încât l-au închis în temniţă aproape mort. Dar, fiind vindecat de un înger, au venit la credinţă o mulţime de închinători la idoli, între alţii şi mama sa, Teodosia. Şi, mărturisind ei pe Hristos-Dumnezeu, li s-au tăiat capetele. Atunci, dregătorul a hotărât şi asupra Sfântului Procopie judecată de moarte, adică, să i se taie capul cu sabia. Şi, scoţându-l afară din cetate, la locul cel de moarte, Sfântul şi-a făcut rugăciunea sa pentru cetate, pentru popoare, pentru cei din primejdii, pentru sărmanii, ca toţi să fie păziţi prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Apoi, cu bucurie, şi-a plecat sub sabie cinstitul său cap şi, tăindu-l, şi-a dat sufletul pentru Dumnezeul său, în ziua de opt a lunii lui iulie.

Întru această zi pomenirea sfinţilor martiri Epictet şi Astion

Pe malul lacului Razelm, care în antichitale se numea Halmyris (sol, apă sărată), nu departe de brațul Sfântul Gheorghe al Dunării și de actualul sat Dunavățul de Jos, se află ruinele unei fortărețe romano-bizantine care au fost identificate de învățați cu cetatea Halmyris.

Știrile cele mai ample și mai importante despre Halmyris le avem în legătură cu pătimirea aici a doi martiri – Epictet și Astion, poate cei mai vechi martiri de pe teritoriul României, despre care avem informații amănunțite. Potrivit datelor din actul lor martiric, Epictet și Astion ar fi pătimit, mărturisindu-și credința în Hristos, în anul 290, ca urmare a persecuției dezlănțuite de împăratul Dioclețian. Tot în legătură cu martiriul lor este mentionat și primul episcop al Tomisului (cel dintâi din România), Evangelicus, care a venit la Halmyris în acea vreme.

Actul martiric al Sfinților Epictet și Astion este plin de amănunte cu privire la viața, activitatea și pătimirea lor. Din păcate, el ni se păstrează astăzi doar într-o copie din secolul al XV-lea, aflată în arhiva bisericii Mântuitorului, din Utrecht.

Să lăsăm acum cuvântul acestui document, să ne istorisească viața, minunile și moartea curajoasă a celor doi martiri. Pe vremea nelegiuitului împărat Dioclețian, trăia în părțile Răsăritului (foarte probabil în Asia Mică) un preot cu numele Epictet, care ducea o viață cu totul curată și evlavioasă. Din fragedă copilărie, el fusese crescut în frica de Dumnezeu, urmând poruncile Mântuitorului. Ca și odinioară Samuel, a fost cinstit din tinerețe cu haina preoției și plin de harul lui Dumnezeu el făcea multe semne și minuni. Adeseori, prin puterea rugăciunii sale, putea deschide ochii orbilor, vindeca pe leproși și pe ologi și scotea duhurile necurate din cei îndrăciți.

Odată, pe când stătea acasă și-și făcea obișnuita rugăciune către Hristos, i-a fost adusă fiica unui funcționar, care era paralitică în așa măsură, că nu purea mișca altceva decât limba. Tatăl său, aducând-o la ușa preotului, a lăsat-o afară și a intrat la sfânt rugându-l fierbinte să-i tămăduiască fiica. Auzind acestea, preotul a zis tatălui s-o aducă înăuntru, apoi s-a rugat cu ardoare, a uns cu ulei sfințit corpul fetei și ea s-a făcut sănătoasă. Înălțând rugăciuni de mulțumire lui Dumnezeu, împreună cu părinții, Epictet i-a îndemnat pe aceștia să facă de acum înainte fapte de evlavie în fiecare săptămână. I-a lăsat apoi să plece.

Altădată i-a fost adus un îndrăcit și, din momentul când a ajuns lângă omul lui Dumnezeu, duhul cel rău a început să strige și să zică timp de trei zile: „O, cruce, o, chin, nevinovat sunt pus la cazne! Cât de bine îmi mergea când eram în Frigia!” Certat de Sfântul Epictet, duhul cel rău a trebuit după trei zile să părăsească trupul în care se cuibărise. Izbăvit de diavol, omul a adus îndată mulțumire Mântuitorului Hristos.

În altă zi i-au înfățișat lui Epictet o femeie oarbă. Aceasta plângea cu amar că medicii n-o putuseră vindeca și-l ruga fierbinte să-și pună dreapta sa peste ochii ei, căci așa se va vindeca. Sfântul i-a îndeplinit rugămintea și femeia și-a recăpătat vederea.

Mai departe, actul martiric povestește întâlnirea dintre Epictet și Astion. Acesta din urmă era un tânăr chipeș, fiul unui om cu vază din oraș, foarte bogat. Mama sa era și ea de viță nobilă, fiica senatorului Iulian. Părinții îl iubeau nespus, fiind și singurul copil, privindu-l ca pe odorul lor cel mai de preț. În convorbirea cu tânărul Astion, Epictet îi lămurește acestuia care este adevăratul nestemat al vieții, spunându-i că aurul de aici nu reprezintă cea mai mare valoare, deoarece el înșeală multe suflete. La fel și argintul. Vino, îi zice el, și-ți voi arăta care aur trebuia să alergi și după care argint trebuie să tinzi. Este acela pe care Domnul și Mântuitorul nostru l-a dat celor ce cred în El. Tatăl tău, pe care-l vezi, nu este adevăratul tău tată, ci atotputernicul Dumnezeu este tatăl tău. Acesta a poruncit, și tu ai devenit om. El a hotărât, și te-ai plămădit în pântecele mamei tale. El a voit, și tu ai putut ajunge până la vârsta tinereții. De asemenea, mama noastră adevărată nu este ființa pe care o vedem, ci aceea care rămâne veșnic nemuritoare, ridicată în Hristos și prin Hristos la locaș ceresc și care și de noi oamenii trebuie să fie recunoscută ca mama noastră sfântă, anume „Biserica”.

A doua zi, tânărul s-a sculat în revărsatul zorilor și s-a îndreptat în grabă spre harnica albină, în același loc unde cu o zi înainte gustase din florile cerești. Intrând în locuința preotului lui Hristos, Astion a avut cu acesta o lungă convorbire și la sfârșit i-a zis: „Îngăduie-mi să fiu chiar astăzi catehumen și supune-mă la post atâtea zile câte crezi de cuviință; după trecerea acestui timp doresc să primesc Botezul. Atunci îmi voi fi însușit tot ce privește religia creștină și, te rog ca după aceea să părăsim amândoi acest oraș și să ne ducem într-o țară îndepărtată, acolo unde ne va îndrepta Duhul Sfânt, ca nu cumva tatăl meu să-mi schimbe gândul curat cu lacrimile sale”.

După ce a împlinit dorințele înțeleptului tânăr, Preotul Epiclet și ucenicul său, Astion, au părăsit orașul, s-au îmbarcat pe o corabie și au sosit la granița sciților, oprindu-se în orasul halmyrenilor, unde nu era nimeni care să-i cunoască sau să le știe țara. În timpul când cei doi bărbați își puneau în aplicare sfântul lor refugiu, părinții lui Astion își căutau fiul și tare se tânguiau că nu-l găsesc. Plângând, tatăl zicea: „Nu știu unde și încotro să mai trimit slugile să-l caute, ca să găsească pe stâlpul bătrâneților mele, raza vieții mele, porumbelul cel mai frumos, perla orașului, înțeleptul înțelepților”. Nemângâiata mamă își rupea hainele de pe ea, își frângea mâinile strigând de durere, fiindcă pierduse podoaba vieții sale.

Actul martiric dă mai departe indicații geografice asupra locului debarcării lui Epictet și Astion, care toate duc spre concluzia că au poposit pe meleagurile unde învățații moderni localizează cetatea dobrogeană Halmyris (comuna Dunavățul de Jos).

După ce s-au stabilit aici, Epictet și Astion au continuat să ducă viața lor curată, așa cum trăiseră în patrie. Epictet a făcut și aici multe semne și minuni. Unei femei i-a vindecat fiul surdo-mut și în același timp paralitic. Cel vindecat a lăudat pe Dumnezeu, s-a convertit și împreună cu el mai mult de 1000 de locuitori din Halmyris, care asistaseră la minune. Și Astion a căpătat darul facerii de minuni, având o deosebită putere asupra diavolului.

Actul martiric istorisește că într-o zi, pe când mergea grăbit spre Dunare ca să ia apă, s-a întâlnit cu un om care era chinuit de duhul cel rău. Apropiindu-se de el, Astion s-a rugat, a făcut semnul crucii peste frunte și peste celelalte părți ale corpului și în aceeași clipă duhul cel rău a fugit din el grăind: „prin credința ta, O, Astion, și prin curățirea sufletului tău ai primit de la Mântuitorul putere împotriva neamului nostru”.

Altă dată, Astion a văzut cum un om a căzut de la mare înălțime și zăcea la pământ pe jumătate mort. În taină s-a rugat fierbinte lui Hristos, și-a amintit de Sfântul Apostol Pavel cum l-a salvat pe Eutihie, care căzuse de la o fereastră, cum Petru i-a dat putere să meargă lui Eneea, care zăcea de opt ani pe patul de suferință. L-a implorat pentru nefericitul din fața lui, zicând că „și acesta este unul din turma Sa”. Atunci a rostit Astion către cel căzut cuvintele Sfântului Apostol Petru: „În numele lui Hristos, ridică-te și umblă!” Astion l-a ridicat și acesta a devenit apoi unul din catehumenii săi, botezându-l după aceea.

Cei doi sfinți, Epictet și Astion, își petreceau astfel viața în rugăciune și sfințenie făcând adesea minuni și semne. Dar în vremea aceea a sosit în orașul Halmyris comandantul Latronianus, cu scopul să rezolve unele treburi administrative și militare. În a patra zi de la sosire, i s-a raportat de către unii din funcționarii săi că există în oraș doi străini, care ar fi „vrăjitori” și „ghicitori” și că prin cuvântările lor au întors pe mulți de la cinstirea zeilor.

Auzind acestea, comandantul s-a înfuriat și a dat ordin ca după apusul soarelui cei doi sfinți să fie arestați și duși la închisoare. Pe drum, ei cântau psalmi, rosteau lungi și fierbinți rugăciuni și s-au înțeles ca a doua zi când vor fi duși la judecată, să nu spună nimic despre familia lor și despre țara de unde veneau, ci doar să repete că ei sunt creștini, că acesta este numele, neamul și patria lor și că ei nu sunt altceva decât cinstitori ai Dumnezeului adevărat.

Foarte devreme în ziua următoare, comandantul Latronianus a poruncit să fie făcută o tribună în mijlocul orașului și acolo să fie chemat cât mai mult popor. Apoi, au fost aduși acuzații, iar Latronianus abia putea să-i privească, deoarece fața lor strălucea ca soarele. Epictet era un bărbat cam de 60 de ani, înalt și cu barba încărunțită, iar Astion, un tânăr de 35 de ani, frumos la înfățișare. În cursul audierii, cei doi sfinți își mărturiseau credința în Iisus Hristos și arătau că ei nu pot să se închine zeilor. Înfuriat, dregătorul a defăimat pe Dumnezeui lor și a poruncit ca amândoi să fie legați, chinuiți și să li se rupă carnea de pe corp cu ghiare de fier. Cei torturați nu răspundeau la toate decât cu cuvintele: „Noi suntem creștini, facă-se cu noi voia lui Dumnezeu”.

Unuia dintre judecători, pe nume Vigilantius, auzind din gura martirilor cum cinstesc și mărturisesc fără încetare credința în Iisus Hristos, nu i-au ieșit din minte aceste cuvinte timp de trei zile; în a patra zi, s-a dus și a mărturisit: „Eu sunt creștin, facă-se și cu mine voia lui Dumnezeu”. Vigilantius s-a dus la martiri în închisoare, ca să primească de la ei însemnul și garanția vieții. Apoi, împreună cu casa sa, au devenit cu toții ucenicii Mântuitorului. Mai târziu, fostul judecător a luat trupul martirilor și le-a înmormântat cu mare cinste.

În a cincea zi, cei doi sfinți au fost iarăși aduși la judecată. Atunci Epictet a rostit o cuvântare, care s-a terminat cu cuvintele: „Noi smtem creștini”. Latronianus s-a înfuriat și urla ca un leu; „Aduceți sare și oțet și frecați cu ele rănile de deasupra, puneți smoală și grăsimi într-un cazan și când vor începe să fiarbă în clocot, aruncați pe încăpățânații aceștia înăuntru”. Auzind porunca, cei doi sfinți repetau și mai aprig cuvintele: „Suntem creștini, facă-se cu noi voia lui Dumnezeu”. Dar la tortura care li se pregătise, ei au rămas nevătămați și de aceea au fost condamnați ca 30 de zile să nu primească nimic de mâncare și de băut. Atleții lui Hristos s-au hrănit însă din bogăția Cuvântului lui Hristos, întărindu-se zilnic cu pâinea care coboara din cer, cântând psalmi și cântece sfinte.

Pe când Epictet si Astion îndurau chinuri, a apărut la Halmyris un străin care, văzând pe Astion în fața scaunului de judecată, l-a recunoscut și a știut din ce neam se trage. Degrabă s-a suit în corabie, a călătorit pe mare și a ajuns la țărmul țării de răsărit unde trăiau părinții lui Astion. El le-a spus ce a văzut și auzit în legătură cu fiul lor. Actul martiric redă cuvintele pe care le-au rostit părinții lui Astion, când au aflat această veste cu totul neașteptată. Mama a zis că vrea să devină creștină și că, dacă ar fi nevoie, va înfrunta și martiriul. Însoțiți de trei slujitori, părinții s-au îmbarcat în grabă și călătorind pe mare au ajuns în orașul Halmiris, din țara sciților (Dobrogea). Aici, ne spune actul martiric, că „episcopul și întâistătătorul sfintelor biserici, era prea fericitul Evangelicus”.

După scurgerea celor 30 de zile au fost aduși din nou în fața judecății cei doi martiri. Latronianus a început prin a zice că el încă nu știe de unde vin ei și din ce neam se trag și fiindcă ei nu vor să spună îi consideră demoni; apoi îi condamnă la moarte prin tăierea capului. Atât Epictet cât și Astion și-au mărturisit din nou credința în Hristos, zicând că ei demoni nu sunt, ci că ei au scos demoni din oameni cu ajutorul lui Hristos, și anume pe acei demoni pe care judecătorii îi cinstesc și li se roagă ca la niște dumnezei. Auzind acestea, Latronianus a poruncit slujitorilor să-i lovească peste gură cu pietre și să-i lege din nou. Dar pentru că și în urma acestor chinuri ei au rămas senini și veseli, dregătorul a dat ultima poruncă, cerând să fie scoși afară din cetate și acolo să li se taie capul. Cu brațele întinse și cu privirea ridicată la cer, mucenicii au rostit o lungă rugăciune, iar poporul a răspuns „amin!”. Epictet a lăsat mai întâi pe Astion să i se taie capul; acesta, spunând o rugăciune, a terminat-o cu cuvintele Mântuitorului: „În mâinile Tale încredințez duhul meu”. Epictet s-a așezat peste trupul ucenicului său și îndată i s-a tăiat și lui capul. Toți cei care au fost de față, creștini ori păgâni, se minunau de bunul învățător Epictet și de desăvârșita ascultare a ucenicului său; cu lacrimi ei au adus mulțumire lui Dumnezeu.

Actul martiric spune mai departe că trupurile mucenicilor erau albe ca zăpada și că cei care sufereau de vreo boală, durere sau aveau griji, și se atingeau cu credință de ele, sau le sărutau cu evlavie, se vindecau. La apusul soarelui, Vigilantius împreună cu toată casa sa și alți creștini au venit de au luat trupurile martirilor, au turnat peste ele mir și alte miresme de preț, și cântând psalmi și imnuri le-au înmormântat într-un loc potrivit. Și, spre slava lui Dumnezeu, spune autorul actului martiric, se fac acolo multe minuni până în ziua de azi.

După decapitarea celor doi martiri și înmormantarea lor, Latronianus a înnebunit și și-a terminat viața în chip jalnic.

În a treia zi după înmormântare, Astion i s-a arătat lui Vigilantius spunându-i că în ziua aceea vor sosi părinții săi ca să-l caute; îl roagă să meargă în port, să-i primească, să le dea găzduire și să-i mângâie. Ducându-se în port, Vigilantius gasește pe părinții lui Astion, care tocmai sosiți se interesau de soarta fiului lor și voiau, înainte de orice, să meargă să-l vadă. Vigilantius le-a povestit cum Astion plecase cu trei zile mai înainte într-o țară îndepărtată, apoi, înfățișându-le cu vorbe alese frumusețile cerești și ale vieții veșnice, le spune adevărul despre moartea fiului lor, adăugând că toți cei care se învrednicesc de un asemenea sfârșit sunt numiți „Martiri”. Timp de o săptămână părinții lui Astion au avut convorbiri cu Vigilantius, în urma cărora ei se convertesc la credința creștină. Preotul Bonosus care, pentru a scăpa de urmărire, se ascunsese într-un loc tăinuit, îi face catehumeni și după 40 de zile de la moartea lui Astion sunt botezați de episcopul Evangelicus. Acesta din urmă rămâne cu ei 8 zile, după care pleacă în alt oraș apropiat. Părinții lui Astion se întorc apoi în patrie, luând cu ei pe Vigilantius și pe preotul Bonosus.

Pentru noi, românii actul martiric al sfinților Epictet și Astion are o deosebită valoare, fiindcă, în afară de cel care istorisește pătimirea Sfântului Mucenic Emilian la Durostor (Silistra), este singurul cu care literatura aghiografică dobrogeană se poate mândri. El ne luminează pagini întregi din viața religioasă a Dobrogei, în vremea când creștinismul era nu numai persecutat, dar reacția oficialităților împotriva lui atinsese cote maxime.

Potrivit datelor din actul martiric, Epictet și Astion și-au dat viața și au sfințit pământul Dobrogei cu sângele lor în ziua de 8 iulie, pe vremea împăratului (în act „tiranului”) Dioclețian și a comandantului Latronianus.

Prin exemplul vieții lor și tăria credinței, pecetluită cu moarte mucenicească, Sfinții Epictet și Astion au împodobit literatura aghiografică din primele secole și s-au înscris în calendarul religios al românilor ca două nestemate, demne de cinstirea tuturor timpurilor. Dumnezeului nostru slavă! Amin.

Întru această zi, cuvânt despre grija lumii acesteia

    Nu este lucru bun grija cea fără de măsură, ci, mai bine este, să se smerească omul înaintea lui Dumnezeu, Care ne poartă de grijă, după cuvântul care zice: Aruncă spre Domnul grija ta și El te va hrăni (Ps. 54, 25). Să nu dai griji lumeşti sufletului tău, pentru că, pe mulţi, i-a pierdut grija şi nu este într-însa nici un spor. Pentru că, din grija lumească, se vatămă tăria inimii, şi, precum molia strică hainele şi cariul lemnul, aşa grija lumească, a omului, îi vatămă inima. Drept aceea, noi înşine să nu intrăm în grija lumească, ci în lacrimi şi suspine şi într-o iubitoare de osteneală, rugăciune către Dumnezeu şi întru privegheri să petrecem şi să ne trezim; şi aşa vom primi, de la Dumnezeu, ajutor şi izbăvire.


Întru această zi, cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur, despre citirea dumnezeieştilor Scripturi
.
    Zis-a Domnul: „Tot cărturarul, care învață despre Împărăția Cerului, asemenea este ca un om gospodar, care scoate din cămara sa lucruri noi și vechi”. Pentru că numai acela este un adevărat cărturar, cel care citește dumnezeieștile Scripturi, cu osteneală și cu osârdie, cel care, din aceste Scripluri, își face comoară, adică înțelegerea legilor celei vechi și, a celei noi, și, la vreme de trebuință, scoate învățătură din ele. Iar cei care n-au râvnă pentru învățătura Scripturii, aceia nu sunt gospodari, neavând, nici ei înșiși, și nedând nici altora numic, murind de foamea neînțelegerii. Pentru că, precum pământul, fără ploaie, chiar de ar arunca cineva sămânță în el, nu poate să rodească, așa și sufletul, de nu se va adăpa cu Scripturile, nu va putea să dea roade bune. Deci, mare răutate este să nu înțelegi Scripturile și să umbli, ca un animal necuvântător, putând ajunge la multe rătăciri. Căci viața, în necunoaștere, este o viață plină de lenevire și orbire sufletească. Și, precum cel lipsit de lumină nu umblă drept, așa și cel ce nu citește dumnezeieștile Scripturi, în multe rătăciri se împiedică. Pentru aceasta, ne învață Apostolul, zicând: „Luați aminte la citire, la învățătură și la mângâiere”. Deci, fraților, să nu ne lenevim, ci să citim Sfintele Scripturi și să învățați și pe alții, ca îndoită plată să luați de la Dumnezeu.

Întru această zi, cuvânt din viaţa Sfântului Ioan Milostivul

    Mulți din cei din Alexandria, râvnind la cele din vremea Apostolilor, își vindeau averile lor și, aducând prețul vânzării, îl puneau în mâinile Sfântului Ioan, rugându-se ca să-l împartă el săracilor. Deci, apropiindu-și, unul dintr-însul i-a adus Sfântului Ioan șapte livre și jumătate de aur, adeverind că, din banii aceștia, nu i-a mai rămas lui nimic. Și cerea două daruri, să le ia de la dânsul: să se mântuiască copilul său, cu rugăciunile Sfântului, și să se întoarcă, fără primejdie, corabia lui, care era trimisă în Africa. Deci, după ce au trecut treizeci de zile de rugăciune, a murit fiul său. Și a treia zi după moartea copilului, sosind corabia din Africa și ajungând în dreptul farului, a venit o furtună cumplită, încât toată încărcătura s-a prăpădit și numai corabia, cu cei din ea, au scăpat. Deci, vestea despre copil auzind-o, cu puțin mai înainte, și durerea încă stăpânindu-l, a venit asupra lui și întristarea pentru corabie: și acestea, l-au cufundat, cu totul, în mâhnirea cea mai mare. Acest lucru aflându-l și patriarhul, s-a întrislat tot atât de mult. Și se ruga lui Dumnezeu, să se atingă, în chip nevăzut de sufletul aceluia și să îndepărteze viforul mâhnirii și să-l prefacă în alinare. Deci, în noaptea următoare a venit, înaintea omului, în vis, un bărbat asemenea cu chipul patriarhului, zicând către dânsul: „De ce ești întru atâta mâhnire ? Oare, nu tu m-ai rugat să cer lui Dumnezeu să se mântuiască fiul tău? Și, iată, cu darul lui Dumnezeu, s-a mântuit, fiind eliberat, nevătămat, din răutățile vieții. Căci, dacă ar fi avut o viață mai lungă, rău ar fi ieșit și nevrednic de Făcătorul său ar fi fost. Iar, pentru corabie, să nu te îndoiești. Că, de n-ar fi fost rugat preabunul Dumnezeu, de smerenia mea, trebuia să se trimită în adânc, împreună, și toți bărbații din ea. Și, pe lângă încărcătură, ai fi pierdut și pe fratele tău și pe ceilalți. Deci, nu trebuie să te mâhnești, ci mai mult, cu mulțumire, se cuvine a răbda cele întâmplate. Că nimic, din cele ce se fac de la Dumnezeu, nu este nejudecat, chiar dacă de multe ori, judecățile Lui sunt necunoscute nouă”. Apoi, după ce s-a deșteptat din somn, bărbatul și-a simțit mângâiată inima sa și, mergând îndată, a căzut la picioarele fericitului patriarh, mulțumindu-i mult și povestindu-i visul. Iar patriarhul îl sfătuia, zicându-i că n-a fost darul lui, ci, dimpotrivă, darul lui Dumnezeu, Cel ce ocârmuiește totul, spre folos. A Căruia este slava, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.

 

 

 

.