Fericitul Pahomie s-a născut în ţinutul Tebaidei de Sus, din ţara Egiptului, pe la anul 292, din părinţi păgâni şi a crescut în deşarta credinţă a idolilor, ca un crin ieşit din mărăcini. A trăit pe vremea lui Constantin, marele împărat, şi a luptei lui cu Maxentiu. Şi l-au dat părinţii lui la învăţătura cărţii egiptene şi la filosofia cea veche. Iar, ajungând la varsta de 18 ani, a fost luat cu sila în rânduiala ostăşească a împărăţiei, împreună cu alţi tineri de seama lui.

Deci, călătorind el prin multe cetăţi, după rânduiala vieţii ostăşeşti, a mers şi în cetatea creştinească numită Oxirinhos, din Tebaida de Sus, unde a cunoscut bunătatea şi milostenia creştinilor şi aplecarea lor spre a face bine. Şi era acolo şi o biserică a creştinilor. Şi, stând el acolo multă vreme, a aflat ce sunt creştinii; de vreme ce nu auzise nici de numele lui Hristos, nici de creştini. Şi se minuna tânşrul Pahomie de credinţa creştinească, se lumina cu mintea şi se aprindea cu inima, bucurându-se de numele lui Hristos, şi iubea curăţia trupească şi viaţa simplă a creştinilor. Aici a cunoscut el ânvăţătura Sfintelor Evanghelii şi adevărurile de credinţă, aici s-a învrednicit el de primirea Sfântului Botez. De aici înainte, Pahomie nu a mai avut alt gând, decât să slujească toata viaţa lui Dumnezeu.

Auzind de un pustnic, anume Palamon, şi de sfinţenia vieţii lui, s-a dus la el, în pustie, şi l-a rugat să-l primească în ascultarea sa. Pustnicul i-a arătat cât de greu este chipul în care vieţuieşte el în pustie, muncind cu braţele, priveghind toată noaptea, postind, răbdând felurite lipsuri şi rugându-se în tot ceasul. Pahomie s-a minunat, auzind ostenelile pustniciei, dar râvna lui nu a slăbit. A rămas lângă Palamon, ca ucenic al acestuia, şi, astfel, s-a făcut monah. Lucrul lui era să toarcă lână şi să o ţese, iar, din câştig, dădea săracilor. Deci, mergând odată, ei împreună, la locul numit Tabenesei, unde Pahomie se ducea câteodată singur, să se roage şi unde auzise un glas de sus grăindu-i: „Aici să petreci şi să faci o mănăstire, unde vor veni mulţi să se mântuiască,” bătrânul a avut o descoperire şi a zis către ucenicul său Pahomie: „Să zidim aici o chilie şi tu să petreci aici, dar să nu ne despărţim, ci, să ne cercetam unul pe altul.” Nu după multă vreme, însă, Sfântul Palamon s-a mutat din viaţă, pe braţele iubitului său fiu sufletesc, ucenicul său.

Cel dintâi ucenic al Sfântului Pahomie, când acesta a rămas singur, a fost însuşi fratele său mai mare, Ioan. Dar abia după moartea acestui frate, au început ucenicii să se adune în jurul Sfântului. Chilioara Sfântului din Tebenesi s-a dovedit ca sămânţa bună, care a rodit îmbelşugat, ajungând o mare mănăstire, cu bună faimă în toata lumea, fiind maica tuturor mănăstirilor înfiinţate de Sfântul Pahomie. Iar numarul monahilor, din cele şapte mănăstiri întemeiate de el, se urca la 7000, din care o mie patru sute numai la Tabenesi, şi numărul lor sporea neîncetat. Aici a venit cu vremea şi Sfântul Teodor Sfinţitul, care a luat stăreţia tuturor mănăstirilor, după Pahomie, dar care, mai întâi, s-a facut ucenic, urmând îndeaproape viaţa şi faptele cele bune ale dascălui său, fericitul Pahomie, strălucind în facerea de minuni, ca şi dânsul. În aceste mănăstiri Sfântul Pahomie a statornicit rânduielile de muncă şi de rugăciune, de tăcere, de înfrânare şi de fapte bune, rânduieli pe care el însuşi le păzea cel dintâi, alcăduind, astfel, cea dintâi Pravilă de mănăstire cu viaţă de obşte, din creştinătate.

Şi se vedea că este un bărbat dumnezeiesc, desăvârşit cu fapta bună şi, de aceea, cei ce se duceau, de la casele lor la mănăstire, nu mergeau acolo pentru desfătare şi pentru trupeasca dulce petrecere, de care se bucurau cei mai mulţi, ci, pentru înfrânarea poftelor şi trudele cele pustniceşti, minunându-se de obiceiurile Sfântului şi urmând viaţa şi petrecerea lui cea îngerească. Deci, săvârşindu-se în Hristos, a fost îngropat în mănăstirea sa, întru al 55-lea an al vieţii sale.

 

Întru această zi, povestire din viaţa Cuviosului Pahomie, descoperiri pentru monahii care l-au urmat

Aducandu-si aminte de aratarea ce i se facuse lui, despre fratii cei de dupa sfarsitul lui, care aveau sa cada in felurite impatimiri si sa se impleticeasca in griji desarte, Cuvisoul Pahomie plangea si, inchinandu-se, de cu seara, in chilia sa, se ruga pentru aceia lui Dumnezeu. Si o alta aratare, ca aceasta, a mai avut el, in miezul noptii: A vazut, precum singur spunea mai pe urma, o groapa adanca, intunecoasa, si in ea multime de monahi, dintre care multi se sarguiau sa iasa din groapa aceea intunecoasa si nu puteau, de vreme ce altii, pogorandu-se in groapa, ii intampinau pe el si ii surpau in adancul gropii. Iar altii, mai neputinciosi, cazand mai adanc, in partea cea mai de desupt a gropii, se tavaleau. Iar altii, cu umilite glasuri strigau, ca putini dintre dansii abia cu mult osteneala ieseau de acolo si indata aflau lumina, in care intrand, se bucurau multumind Domnului. Si, venindu-si intru sine, Cuviosul cugeta la acel vis si a cunoscut ce fel de nepurtare de grija, in zilele cele mai de pe urma, va sa fie intre monahi, lenevire si intunecare si caderi, si cum ca, numai chipul cel din afara al calugariei va fi intre dansii: si se tanguia pentru aceasta mult si se ruga lui Dumnezeu: „Doamne Atottiitorule, daca asa va fi, atunci pentru ce ai mai lasat viata asezamantul Tau, Doamne, pe care l-ai fagaduit, ca sa-l pazesti celor ce-Ti slujesc Tie, pana la sfarsitul veacului. Tu stii, Stapane,ca, de cand am luat chipul monahicesc, m-am smerit inaintea Ta totdeauna si n-am gustat, pana la saturare, paine sau apa, nici din altceva, din cele pamantesti, nu m-am saturat.” Acestea graindu-le Cuviosul, s-a facut catre dansul un glas de sus, de la Domnul, graind: „Nu te lauda Pahomie, om fiind, ci iertaciune cere, caci, cu a Mea milostivire, toate se alcatuiesc.” Iar Pahomie, aruncandu-se pe sine la pamant, a strigat catre Domnul: „Doamne, iarta-ma pe mine si nu lua indurarile Tale de la mine, ci trimite mila Ta mie, nevrednicului, ca stiu si eu, Stapane, ca fara de sprijinul Tau, toate schiopateaza, iar milostivirea Ta, pe toti ii miluieste si, prin judecatile cele nestiute, ii mantuieste.”

Asa, Cuviosul rugandu-se, au stat inaintea lui doi ingeri, in chipul luminii, iar in mijlocul lor era un tanar, ce frumusete negraita, stralucind cu razele ca soarele si era pe capul Lui o cununa de spini. Si ingerii, ridicand pe Pahomie de la pamant, i-au zis lui: „Deoarece ai cerut sa se trimita tie milostivire de la Domnul, iata, aceasta este milostivirea. Insusi Iisus, Domnul Slavei, Unul nascut, Fiul Tatalui, Cel ce a fost trimis in lume si S-a rastignit pentru voi si poarta cununa aceasta de spini pe cap.” Si a zis Domnul catre Pahomie: „Indrazneste Pahomie, si te intareste, ca samanta ta cea duhovniceasca nu va lipsi pana la sfarsitul veacului. Iar din cei ce vor sa fie dupa tine, multi din intunecoasa groapa cea adanca, cu harul Meu mantuindu-se, mai inalti se vor arata, decat imbunatatitii monahi, cei de acum. Pentru ca cei de acum, prin chipul vietii tale povatuindu-se si luminandu-se, stralucesc cu faptele cele bune, iar cei ce vor sa fie dupa tine, pe care i-ai vazut tu in groapa cea intunecoasa, neavand un astfel de povatuitor, care sa-i poata scoate pe dansii in intunericul acela, ci insarind din intuneric, pe calea cea luminoasa a poruncilor Mele, cu osardie vor merge si placuti Mie se vor afla. Iar altii, prin ispite si prin primejdii, se vor mantui si cu Sfintii cei mari se vor asemana. Amin zic tie pentru dansii ca aceeasi mantuire vor castiga, pe care o castiga si monahii cei de acum, care vietuiesc cu intelepciune si cu neprihanire.” Acestea zicand, Domnul s-a suit la cer si se lumina vazduhul de lumina cea negraita a slavei Sale, iar Sfantul Pahomie, cazand, s-a inchinat Domnului si-L slavea pe El cu gura si cu inima, bucurandu-se de acea proslavita aratare si umplandu-se de negraita dulceata din cuvintele cele graite lui, de Domnul.

Întru această zi, cuvânt din Limonar, despre un comediant, care hulea pe Născătoarea de Dumnezeu

In tara Libiei era o cetate ce se numea Ilipole, in care era un oarecare mascarici, cu numele Gaian, care, la toate jocurile lui, isi batea joc de Nascatoarea de Dumnezeu, defaimand-o. Si s-a aratat lui Nascatoarea de Dumnezeu si a grait: „Ce rau ti-am facut tie ca, fata de atata popor, ma defaimezi si rau vorbesti despre mine?” Iar acela, sculandu-se din somn, a ramas neindreptat ci si mai mult o defaima. Iar, intr-una din zile, iarasi, i s-a aratat lui Sfanta Nascatoarea de Dumnezeu, vestindu-i si zicand: „Nu pe mine ma vatami, graind asa, ci sufletul tau.” Iar acela inca si mai rau o defaima. Si i s-a aratat ca si a treia oara, asemenea graindu-i si sfatuindu-l.

Deci, de vreme ce nu s-a indreptat pe sine, ci si, mai mult, in joc, pe Sfant Fecioara o defaima, intr-una din zile, dormind el, s-a aratat Sfanta Nascatoare de Dumnezeu si nimic nu i-a zis lui, numai cu preacuratele ei degete a insemnat amandoua mainile lui si amandoua picioarele si cand s-a desteptat, zacea cu mainile si picioarele paralizate.

Iar ticalosul, pocaindu-se, hulitor pe sine se numea si marturisea tuturor ca, pentru defaimare, patimeste unele ca acestea. Ca nu s-a indreptat fiind invatat, de atatea ori, prin iubirea de oameni a Preacuratei.

Întru această zi, cuvânt din Limonar, despre Ioan Pustnicul, cel ispitit de diavol prin Împărtăşanie

Trăia într-o pustie îndepărtată Părintele nostru Ioan, cel îmbunătățit mai mult decât toți călugării, pe care nimeni nu putea să-l afle degrabă, că umbla din loc în loc prin pustie. Acesta a stat, mai întâi, pe piatră trei ani, făcând rugăciune, fără să se așeze și fără să se culce, ci, stând în picioare, foarte puțin dormea. Și preotul îi aducea lui Duminica, Sfânta Împărtășanie, și o primea, iar altceva nu mânca.

Însă, într-o zi, satana s-a schimbat în chipul preotului și, de dimineață a venit la el, vrând să-i dea lui Împărtășania. Iar Fericitul Ioan, cunoscându-l, i-a zis lui: „O, întru tot vicleanule înșelător, tu nu încetezi a înșela sufletele creștinești, ci, încă, îndrăznești chiar și spre preacurata Împărtășanie?” Iar vicleanul i-a zis: „Cu puțin, de nu te-am surpat pe tine, că, așa și pe altul din frații tăi l-am înșelat și nebun l-am făcut și s-a îndrăcit, și mulți sfinți au făcut rugăciuni și abia au putut de l-au făcut, pe el, cu minte întreagă.” Și aceasta zicându-i, dracul s-a dus de la dânsul.

Și se răneau picioarele lui de statul cel mult în picioare și curgea puroi. Și, venind,  îngerul Domnului s-a atins de buzele lui zicându-i: „Hristos va fi ție mâncare adevărată și Duhul Sfânt, adevărată băutură și îndestulat să fii cu duhovniceasca hrană, de care, săturându-te, nu vei mai dori hrana oamenilor din veacul de acum.” Și, după ce l-a tămăduit, l-a mutat pe el din locul acela și viețuia prin pustie, umblând și mâncând buruieni. Iar Duminica, la locul unde se afla, primea Împărtășania din mâna îngerului și înfricoșător s-a făcut dracilor.

Cu ale căruia rugăciuni, și pe noi ne învrednicește, Dumnezeule, să aflii mila în ziua Judecății, slăvindu-Te pe Tine, Sfântă Treime, pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh, acum și pururea.

 

 

 

.