Fericitul Teodor a fost ucenicul marelui Pahomie și apoi stareț, după dânsul, al mănăstirilor din Tabena Egiptului, ca unul ce s-a învrednicit a fi asemenea la chip și împreună locuitor cu marele său stareț. S-a născut în Tebaida de Sus, din părinți creștini și a simțit cu putere, încă din copilărie, chipul cel înșelător al lumii. Avea numai 12 ani când, la Botezul Domnului, s-a retras de la o masă îndestulată, ca de sărbătoare, și, ascunzându-se de oameni, a postit până seara, rugându-se lui Dumnezeu să-l primescă în slujba Sa și să rămână toată viața credincios chemării sale.

Când avea 14 ani, cu binecuvântarea mamei sale, a mers la o mănăstire de monahi bineplăcuți lui Dumnezeu și a rămas acolo, începând a viețui cu frica de Dumnezeu. Auzind însă de Sfântul Pahomie, de sfințenia vieții lui, de bună rânduială a vieții monahilor din mănăstirile lui – viața de rugăciune și de muncă, de privegheri și de tăcere, de frățietate și de ascultare -, s-a dus la Tabena și s-a învrednicit a fi numărat printre ucenicii Sfântului Pahomie. Când a împlinit 25 de ani, fericitul Teodor a fost ales, de dascălul său, ca însoțitor în drumurile pe care acesta le făcea mănăstirilor puse sub povățuirea sa.

Multă bucurie avea Cuviosul Pahomie, văzând cum crește ucenicul său în înțelepciune, în cunoașterea dumnezeieștilor învățături, în desăvârșita curăție. La 30 de ani, a fost sfințit preot din porunca marelui stareț, de unde și numirea lui de Teodor cel Sfințit, adică Teodor preotul. Curând, după aceasta, Sfântul a primit cârmuirea mănăstirii din Tabena, iar Cuviosul Pahomie s-a așezat în mănăstirea Pamvo.

Odată, făcându-se vinovat de păcatul îngâmfării, Teodor a fost mustrat de duhovnicescul său dascăl și doi ani a fost supus la canon de ascultări smerite, în fața tuturor călugărilor, canon pe care Teodor l-a împlinit cu sfințenie. La puțină vreme după moartea lui Pahomie, întâmplându-se dezbinări și neînțelegere între mănăstirile pahomiene, Teodor a fost ales să păstorescă în toate aceste mănăstiri și a izbutit să readucă pacea și dragostea frățească în marea familie a fraților săi, reașezând peste tot orânduielile de viață statornicite de Sfântul Pahomie, părintele de obște, și aducând nenumărate suflete la Hristos. Mai mult, sub cârmuirea sa, aceste mănăstiri au ajuns la atâta strălucire, că pretutindeni se dusese vestea de viața curată și plină de sfințenie a călugărilor săi.

La 16 mai 367, acest mare îndrumător de suflete și-a dat obștescul sfârșit în mâinile Domnului Hristos, pe Care l-a slujit cu credință, din copilărie.


Întru această zi, povestire din viața Sfântului Teodor, despre nepătimire și despre ascultare

    Auzind maica lui Teodor despre fiul ei, că se află în Tabena, la Cuviosul Pahomie, a luat scrisori de la episcopii care porunceau Sfântului Pahomie, ca să-l dea pe fiul ei. Și a mers aceea la Tabena și a fost primită în casa de oaspeți, cea din mănăstirea fecioarelor, întru care se nevoia sora lui Pahomie. Și a trimis maica lui Teodor la Sfântul Pahomie, dorind ca să vadă pe fiul ei. Iar starețul a zis lui Teodor: „Fiule, maica ta a venit aici, vrând să te vadă și are scrisori de la episcopi către noi; deci, mergi la dânsa, mai ales, pentru că au scris sfinții episcopi, pe care avem datoria să-i ascultăm”. Răspuns-a Teodor: „Părinte, încredințează-mă pe mine, mai întâi, oare, nu voi da răspuns lui Dumnezeu, în ziua Judecății că, după niște începuturi ca acestea ale vieții mohanicești, de mă voi duce la maica mea, pe care am lăsat-o, pentru Dumnezeu, cu toale lumeștile împătimiri, nu se vor sminti frații datorită mie? Că, dacă, mai înainte de Darul cel Nou, în Vechiul Testament, li s-a poruncit fiilor lui Levi să nu-și vadă părinții și frații lor, ca să păzească îndreptările lui Dumnezeu, cu atât mai mult, mie, în Darul cel Nou, învrednicindu-mă de un har atât de mare ca acesta, al sfintei rânduieli monahicești, apoi, nu mi se cade mie a cinsti mai mult dragostea de Dumnezeu, decât dragostea părinților, de vreme ce a zis Stăpânul nostru: „Cel ce iubește pe tată sau și pe mama sa, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine”. Grăit-a lui Sfântul Pahomie: „Fiule, de nu-ți este ție de folos să-ți vezi pe mama ta, eu nu te silesc pe tine, ci fi desăvârșit monah, despărțindu-te de lume și de tine însuți.”

Deci, înștiințându-se maica lui, că fiul ei nu voiește nicidecum, nu numai să se întoarcă la dânsa acasă, dar nici să o vadă pe ea, a hotărât și ea a nu se mai întoarce la locul său, ci a viețui în mănăstirea cea de fecioare, în călugărie, că zicea întru sine: „De va voi Dumnezeu, voi vedea pe fiul meu între sfinții părinți, încă și sufletul meu îmi voi dobândi pentru dânsul”. Așa, hotărârea cea pentru Dummnezeu, bărbătească și statornică, a monahului celui tânăr, nu numai pe al său suflet, ci și pe al maicii sale l-a mântuit, aducând-o la viața monahicească, cea strâmtă și cu pătimiri pentru Dumnezeu.

Și se întărea cu duhul Cuviosul Teodor și se asemăna întru toate Sfântul Pahomie, duhovnicescului său părinte, supunându-se lui, pentru Dumnezeu, ca lui Dumnezeu Însuși. Iar părintele, de multe ori, îl ispitea pe el întru ascultări și în răbdare, poruncindu-i lui felurite ascultări. Și dacă acela împlinea porunca, starețul, uneori, îl mustra pe el, ca și când n-ar fi făcut bine, dar, el, totdeauna, cu bucurie, primea ceea ce i se poruncea lui de părintele său și mustrările, cele de la dânsul le socotea ca pe niște laude.

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Grigorie Dialogul, despre o oarecare fecioară, Muza

Zicea Sfântul Grigorie Dialogul, papa Romei, către arhidiaconul său Petru: Robul lui Dumnezeu Prov, mi-a spus mie, despre sora lui Muza, că copilă fiind, într-o noapte i s-a arătat ei în vis, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Pururea Fecioara Maria, căreia îi urmau niște fecioare de o vârstă cu Muza. Și a întrebat-o Stăpâna pe Muza: Oare voiești, ca împreună cu aceste fecioare, să viețuiești și să-mi urmezi mie? Răspuns-a Muza: Voiesc, Doamne. Și i-a poruncit Stăpâna, ca de acum, să lase jocurile copilărești și să fie cuminte, că, la treizeci de zile, ea va veni și o va așeza cu fecioarele acelea. Deci, Muza, deșteptându-se, și-a schimhat obiceiul, din ceasul acela și și-a lepădat toată mintea copilărească. Părinții ei minunâdu-se și întrebând-o pe ea despre acel vis, ea le-a răspuns că a văzut pe Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu, și a luat o poruncă de la ea, de ziua în care o să se ducă și o să se așeze cu fecioarele, cele ce îi urmau ei. Deci, sosind ziua a douazeci și cincea, Muza a fost cuprinsă de friguri, iar, la treizeci de zile, când s-a apropiat ceasul de a merge la aceea care i s-a arătat în vis, iarăși a văzut pe Preacurata, venind la ea, cu fecioarele acelea. Atunci, ea a început a zice, cu glas lin, către cea care o chema pe ea: Iată viu, Doamna, iată viu. Și cu acest cuvânt și-a dat sufletul în mâinile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și suflelul ei, ieșind din trupul cel fecioresc, s-a sălășluit cu sfintele fecioare. Dumnezeului nostru, slavă.

Tot în această zi, pomenirea Sfinților Cuvioși Sila, Paisie și Natan de la Sihăstria Putnei

Sfântul Cuvios Sila s-a născut în anul 1697 în ținutul Botoșanilor, din părinți ortodocși, Ion și Ioana. A intrat ca frate începător la Schitul Orășeni (com. Cristești, jud. Botoșani), fiind foarte tânăr, de unde, în anul 1714, la vârsta de 17 ani, a venit la Sihăstria Putnei, unde a fost primit și apoi călugărit de starețul Teodosie.

După trecerea acestuia la cele veșnice, starețul Dosoftei, noul părinte duhovnicesc al schitului, a rânduit să fie hirotonit diacon și preot, iar la scurt timp să fie tuns în schima mare. Ca ucenic și ajutor al starețului Dosoftei, ieroschimonahul Sila a purtat grijă timp de peste 30 de ani de toate cele necesare obștii, ostenindu-se, în același timp, la slujbele bisericii și la împlinirea pravilei de chilie.

În toamna anului 1753, trecând la Domnul starețul Dosoftei, Cuviosul Sila a fost numit stareț de către mitropolitul Moldovei, Sfântul Iacob Putneanul. Ca părinte duhovnicesc al obștii, a înnoit viața duhovnicească a Sihăstriei Putnei, iar ca bun chivernisitor, cu binecuvântarea mitropolitului Iacob, a zidit o biserică nouă de piatră cu hramul Buna-Vestire, pe care a împodobit-o cu toate cele trebuitoare, precum și o nouă trapeză și chilii.

Ajuns vestit duhovnic și povățuitor de suflete, Cuviosul Sila a fost prețuit atât de credincioșii simpli, cât și de domnitorii Moldovei Constantin Cehan Racoviță și Grigorie Calimachi, precum și de înalți dregători, egumeni și arhierei, pe toți povățuindu-i cu înțelepciune pe calea mântuirii. Sub îndrumarea sfântului stareț, monahii din Schit se îndeletniceau cu caligrafierea manuscriselor ce cuprindeau sfinte slujbe și importante scrieri ale Sfinților Părinți.

Dintre ucenicii săi, cel mai cunoscut este episcopul Rădăuților Dosoftei Herescu. Ultimii ani de viață Cuviosul Sila și i-a petrecut în multe lipsuri și încercări, ca urmare a răpirii Bucovinei de către Imperiul Habsburgic, în anul 1774, și a îngrădirilor puse de noua stăpânire. Schitul nu avea cele necesare hranei monahilor și era nevoit să se împrumute de bani și alimente. Cunoscându-și apropiatul sfârșit pământesc, Sfântul Sila a pus povățuitor Sihăstriei Putnei pe Cuviosul Natan, apoi și-a cerut iertare de la toți.

În 23 aprilie 1783, după ce se nevoise aproape 70 de ani la Sihăstria Putnei, Cuviosul ieroschimonah Sila și-a dat cu pace sufletul în mâinile Domnului, pe Care L-a iubit și slujit întreaga sa viață.

Sfântul Cuvios Paisie s-a născut în anul 1701 și a intrat de tânăr în viața monahală. Pentru vrednicia sa a fost hirotonit diacon, apoi preot, și a ajuns egumen la Mănăstirea Sfântul Ilie, de unde a trecut la Mănăstirea Râșca.

După o vreme a venit la Schitul Sihăstria Putnei, viețuind întru adâncă smerenie.  Deși nu a fost stareț al Sihăstriei, el era un rugător înfocat, sprijinind în credința ortodoxă pe toți, mai ales în vremea stăpânirii străine. De asemenea, el primise de la Dumnezeu darul înainte-vederii, care, adăugându-se celorlalte virtuți, l-a făcut să fie cinstit de către toți ca un mare părinte duhovnicesc.

Împreună cu stareții Sila și Natan a fost martor al greutăților din anii de stăpânire austriacă, dar s-a dovedit un nevoitor plin de râvnă. A trecut cu pace la cele veșnice în data de 16 decembrie 1784.

Sfântul Cuvios Natan s-a născut în anul 1717, fiind originar din Pașcani. A fost mai întâi viețuitor și eclesiarh la Mănăstirea Putna, unde a fost hirotonit diacon, apoi preot.

Dornic de mai multă rugăciune și liniște, s-a retras la Sihăstria Putnei, unde a primit schima cea mare cu numele de Natan. Cuviosul Natan a fost cunoscut ca un duhovnic foarte iscusit, fiindu-i părinte duhovnicesc și marelui mitropolit Iacob Putneanul. Totodată, viețuitorii din sihăstrie, împreună-nevoitori cu el, dar și credincioșii închinători îl cinsteau ca pe un adevărat părinte și păstrător al bunelor rânduieli ortodoxe. El se îndeletnicea și cu caligrafierea de manuscrise și cu alcătuirea pomelnicelor ctitoricești. În anul 1781 a fost rânduit stareț de către Cuviosul Sila, care se pregătea pentru trecerea la cele veșnice.

Deși înaintat în vârstă, ieroschimonahul Natan a continuat cu multă râvnă și jertfelnicie lucrarea duhovnicească a înaintașului său, călăuzind obștea încredințată lui spre păstorire timp de trei ani și jumătate, deși lipsurile și greutățile erau tot mai mari din pricina ocupației habsburgice. La capătul unei vieți închinate lui Dumnezeu, în neagonisire și curăție, după ce a purtat cu multă răbdare și necontenită rugăciune povara grea a bolilor, Cuviosul ieroschimonah Natan s-a mutat la Domnul, a doua zi după sărbătoarea Nașterii Mântuitorului Hristos, pe 26 decembrie 1784.

La scurt timp după trecerea la cele veșnice a celor trei Sfinți ieroschimonahi, Schitul Sihăstria Putnei s-a pustiit din pricina vitregiei vremurilor.

După mai bine de 200 de ani, la începutul Postului Mare din anul 1990, un monah putnean, retras pe locul fostului Schit, a văzut o lumină cerească deasupra pronaosului vechii biserici ruinate, lumină care a înconjurat biserica, apoi s-a făcut nevăzută.

La puțin timp după aceasta, pe 24 aprilie 1990, când s-a început refacerea Schitului, în pronaosul vechii biserici s-au descoperit mormintele celor trei Cuvioși: Sila, Paisie și Natan, în care se aflau osemintele lor, galbene ca ceara și răspândind bună-mireasmă. În anii ce au urmat numeroase vindecări minunate s-au săvârșit la racla cu moaștele Cuvioșilor.

De aceea, cu prilejul împlinirii a 550 de ani de la întemeierea Mănăstirii Putna și a 20 de ani de la resfințirea vechii biserici de la Sihăstria Putnei, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în ședința sa din 6-7 iunie 2016, trecerea în rândul Sfinților a Cuvioșilor Sila, Paisie și Natan de la Sihăstria Putnei, cu zi de prăznuire la 16 mai.

 

 

.