Pomenirea celui dintre Sfinţi Părintelui nostru Grigorie, făcătorul de minuni, episcopul Neocezareei Pontului (†270/271)

    Acesta a trăit în zilele lui Aurelian împăratul (270-275), născut în Neocezareea Pontului, aproape de țara Armeniei, din părinți bogați. Murind tatăl său, când Grigorie avea 14 ani, creșterea lui a rămas în grija mamei sale. Dar el începu să înțeleagă și singur partea cea bună a vieții și, crescând în vârstă, creștea și dreapta credință a lui Hristos într-însul. Mama sa l-a trimis la dascăli de seamă, învățând limba latină și meștesugul vorbirii frumoase și, curând, se dovedi atât de iscusit, încât se minunau mulți de darurile lui.

În căutarea celor mai vestiți dascăli ai vremii, Sfântul Grigorie și fratele său Atinodor ajunseră și la Alexandria Egiptului, unde, întâlnind pe marele Origen (185-254), se făcură, vreme de trei ani, ucenicii lui, deprinzând de la dânsul învățăturile Sfintei Scripturi. Tot în Alexandria, Sfântul învață cu osârdie meșteșugul doctoricesc și minuna pe toți tinerii din cetate prin viața lui curată și plină de smerenie.

Întorcându-se în cetatea sa, lumea se aștepta să-l vadă primind vreo dregătorie împărătească, mai ales după învățătura căpătată la vestitele școli din Alexandria. Dar Sfântul, care între timp primise Botezul, părăsi toate măririle și, lepădând și averea sa, se retrase într-un loc singuratic, unde viețui în rugăciune și în adâncirea dumnezeieștii înțelepciuni a Sfintelor Scripturi. Deci, fericitul Grigorie, aflând că arhiepiscopul Fedim al Amasiei, la cererea creștinilor și preoților, hotărâse să-l facă episcop al Neocezareei Pontului, socotindu-se nevrednic de asemenea cinste și răspundere, a părăsit locul de liniște și a rătăcit multă vreme, prin pustietăți, pentru a nu fi găsit. În cele din urmă, însă, a fost aflat și, numai după multe rugăminți, s-a învoit a primi să fie părinte și păstor creștinilor din Cezareea Pontului, îndrumându-i pe calea dreptei credințe. Într-o scrisoare a sa, Sfântul Grigorie de Nyssa, care i-a scris viața, mărturisește că atunci când a fost sfințit episcop, fericitul Grigorie al Neocezareei a scris un dreptar de credință cu privire la Sfânta Treime, regulă pe care a lăsat-o Bisericii sale și care a ferit multă vreme pe credincioși de rătăcirile eretice. Tot așa, pe vremea prigoanei lui Decius (250-253), cunoscând omeneasca slăbiciune, Sfântul Grigorie sfătuia pe creștini să fugă și să se ascundă, ca nu cumva, înfricoșându-se de cruzimea chinurilor, să se lepede de credință.

Pentru credința lui puternică și viața curată pe care o ducea, s-a învrednicit de mari daruri duhovnicești și a săvârșit nenumarate minuni, pentru care fapte i s-a dat numele de Taumaturgul, adică făcătorul de minuni. Nu se știe anul în care a murit (270 sau 271), dar se zice că, pe patul de moarte fiind, Sfântul Grigorie a întrebat pe cei de aproape ai săi: „Câți păgâni mai sunt în cetatea Neocezareei?” I s-a răspuns: „Se mai află șaptesprezece necredincioși, care țin la închinarea la idoli, dar cetatea întreagă crede în Hristos”. Atunci, Sfântul a zis: „Slavă lui Dumnezeu, că numai șaptesprezece creștini am aflat când am venit aici episcop, iar acum, când merg către Domnul, atâția necredinciosi, rămân, câți credincioși am aflat întâi!” Și, acestea zicând, și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.

Troparul Sfântului Ierarh Grigorie Taumaturgul


Condacul Sfântului Ierarh Grigorie Taumaturgul

Luând lucrarea multor minuni, cu semne înfricoşătoare pe demoni i-ai îngrozit şi bolile oamenilor ai alungat, Preaînţelepte Grigorie. Şi făcător de minuni eşti numit, din fapte luându-ţi numele.

Tot în această zi, POMENIREA IEROSCHIMONAHULUI DANIIL SANDU TUDOR, INIȚIATORUL GRUPULUI „RUGUL APRINS”

Cu o biografie ce stă sub semnul bogăţiei şi tăriei sufleteşti, părintele Daniil Sandu Tudor se revelează tot mai mult generaţiilor de după căderea comunismului drept un adevărat sfânt.

Părintele Daniil de la Rarău este unul dintre măr­tu­risitorii credinţei în închisorile comuniste şi în acelaşi timp un mucenic prin moartea surveni­tă în urma torturii. A trecut de trei ori prin temniţe, unde a şi murit. Pe fişa medicală cauza morţii este tre­cu­tă simplu: hemoragie cerebrală. Se omitea însă ca­u­­za hemoragiei, adică bătăile şi chinurile la care fuse­se supus. Poate cel mai important lucru pe care l-a fă­cut, şi a făcut destule pe tărâmul credinţei, a fost for­marea grupului spiritual Rugul Aprins care a func­ţi­o­nat la mănăstirea Antim. Intelectualii care se întâlneau la Rugul Aprins îşi propuneau să regăsească a­de­vărata trăire a ortodoxiei prin meditarea asupra scri­e­rilor Sfinţilor Părinţi şi practicarea rugăciunii ini­mii.

Părintele Daniil Sandu Tudor a văzut lumina zilei la 22 decembrie 1896, la Bucureşti, în casa soţilor Sofia şi Alexandru Teodorescu. Clasele primare le-a urmat la Bucureşti, iar studiile liceale la Ploieşti, unde tatăl său a fost numit preşedinte al Curţii de Apel. În ultimul an de liceu, Sandu Tudor a fost mobilizat, iar în 1916 concentrat pe front, unde a primit gradul de sublocotenent. După război a studiat pictura la Aca­demia de Arte Frumoase, iar între anii 1922-1924, îmbarcându-se pe vasul Dobrogea, ca ofiţer asistent, a navigat pe mările şi oceanele lumii. Potolindu-şi spiritul de aventură, a revenit la Bucureşti unde şi-a continuat studiile, apoi a predat la şcoala din comuna Pogoanele.

Începând cu 1925 a avut o bogată activitate lite­rară, pimul volum de versuri publicându-l sub titlul „Comornic”. S-a lansat cu aplomb şi în jurnalism, fiind colaborator al revistelor Gândirea, Convorbiri literare, Cuvântul artistic, Familia, Contemporanul. Ca jurnalist a avut un condei tăios, pamfletele sale fiind usturătoare. Este vremea când se apropie şi de lite­ratura mistică. În 1927 a compus Acatistul Sfântului Cuvios Dimitrie Basarabov. Cu binecuvântarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a început o rodnică activitate în plan teolo­gic: a fost numit subdirector al Institutului de Teologie din Chişinău, unde era decan la Gala Galaction, apoi secretar al Oficiului universitar la Universitatea Bucureşti.

În 1929, l-a intrigat foarte mult faptul că o ziaristă franceză a scris câteva articole defăimătoare la adresa călugărilor din Sfântul Munte Athos, minţind că a vizitat Sfântul Munte, travestită în bărbat. Curios ca orice ziarist, Sandu Tudor s-a hotărât să viziteze Sfântul Munte. Trăirile pe care le-a avut în Athos au făcut din el alt om. Această vizită, precum şi două întâmplări de mai târziu aveau să îl marcheze în mod deosebit. Una dintre miraculoasele situaţii în care s-a aflat a fost o tentativă de asasinat în timpul celui de al doilea război mondial, în Ucraina, când un plutonier a încercat să-l ucidă cu o rafală de pistol automat, în timp ce dormea. Dumnezeu i-a dat prin gând să se mute din patul în care dormea de obicei, cu câteva minute înainte de a porni rafala. Altă dată, a scăpat cu viaţă dintr-un accident aviatic pe care-l descrie el însuşi astfel: „Într-o zi, pe când zburam, m-am îndreptat spre pista de aterizare, angajându-mă într-o vrilă din care nu am putut redresa aparatul. Văzând că avioneta se prăbuşeşte, am strigat către Dumnezeu: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!». (…) Avioneta, în cădere s-a zdrobit de pământ. A fost o mare minune dumnezeiască că am scăpat cu viaţă. Mi-am muşcat doar buza de jos în timpul accidentului”. În anul 1930 editează revista săptămânală Floarea de foc, care va apărea până în anul 1936, iar în 1933 scoate cotidia­nul Credinţa – ziar independent de luptă politică şi spi­rituală – care va fi ulterior interzis de Guvernul Goga.

ÎNCHISORILE LUI SANDU TUDOR 

În 1939 a fost concentrat şi dus pe frontul de est, iar un an mai târziu s-a întors şi a fost numit profesor la o şcoală de motomecanizare. În 1942 a fost arestat şi dus în lagărul de la Târgu Jiu, considerându-se că are convingeri de stânga. A fost eliberat, la cererea unităţii în care lucrase, dar a rămas sub arme până la sfârşitul războiului. În 1945, convins tot mai mult că drumul prin viaţă trebuie să fie unul care să îl apropie mai mult de Dumnezeu decât de deşertăciunile trecătoare, a vân­dut tot ce avea, iar cu banii obţinuţi a contribuit la refacerea mănăstirii Antim, unde a şi intrat ca frate în acelaşi an. În 1950 a început calvarul ares­tărilor ce­lor acuzaţi de fascism. Părintele Aghaton, după numele de călugăr, a fost şi el arestat şi dus în mai multe în­chi­­sori, dar cel mai mult la Canal unde erau extermi­na­ţi intelectualii ţării. A fost condamnat 5 ani, dar nu i-a executat pe toţi, după eliberare s-a retras la mă­năstirea Sihăstria-Neamţ, unde a fost hirotonit schim­nic de părintele Cleopa Ilie sub numele de părintele Da­niil, apoi a fost numit stareţ la mănăstirea Rarău.

A fost arestat împreună cu alte 15 persoane care au format lotul „Teodorescu Alex. Şi alţii”. Lotul „Teodorescu Alex. Şi alţii” se referă la toţi cei care au frecventat grupul Rugul Aprins, în frunte cu el, după numele civil, Alexandru Teodorescu. Toţi au fost arestaţi în noaptea de 13-14 iulie 1958. În acea noapte, părintele Daniil se afla în casa prietenului său Alexandru Mironescu. Plecase de la Rarău, pentru că fusese înştiinţat de Dumnezeu că va fi arestat. Şi-a luat rămas bun de la monahi, cerându-le iertare şi spu­nându-le că nu doreşte să-i implice în nici un fel.

Dosarul are 10 volume. Acei „şi alţii” sunt, după numele trecute în registre: Făgeţeanu Alexandru-Adrian, Ghiuş Vasile-Benedict, Braga Roman, Boghiu Serghie-Sofian, Dubneac Felix, Papacioc Anghel-Arsenie, Mironescu Alexandru, Vasâi Gheorghe, Mironescu Şerban, Rădulescu Nicolae, Pistol Grigore Dan, Dabija Gheorghe, Voiculescu Vasile, Stăniloae Du­mitru, Mihailescu Emanoil. După cum se vede, nume grele ale duhovniciei şi culturii româneşti.

Ca lider al grupului, părintele Daniil Sandu Tudor a fost condamnat la 25 ani de temniţă grea şi 10 ani degradare civică, „15 ani detenţiune riguroasă pentru crimă”, din toate urmând să execute pedeapsa cea mai grea. A rămas memorabilă replica unui anchetator care i-a spus: „Ai vrut să dai foc la comunism cu Rugul tău Aprins!”.

În celula de la Aiud, înfometat, înfrigurat, bătut şi torturat adesea, părintele Daniil a scris ultima variantă a Imnului Acatist al Rugului Aprins al Maicii Domnului. A suferit în temniţă patru ani din ultima condamnare. Despre ororile îndurate acolo este greu de scris, greu şi de citit ce au scris alţii.

Părintele Augustin de la Mănăstirea Aiud oferă o importantă mărturie despre sfinţenia celui care ar putea fi numit Cuviosul Daniil Mărturisitorul:
„Părintele Daniil a fost băgat într-o iarnă la celula numită Alba sau Frigider, cum i se mai spunea, la temperatura de -30º Celsius. Era o celulă fără geamuri, cu fecale şi rână peste tot, fiindcă acolo erau băgaţi cei care trebuiau să moară – practic erau condamnaţi la moarte prin frig. Erau îmbrăcaţi foarte sumar şi erau lăsaşi acolo cu foarte-foarte puţină mâncare atât înainte de a intra în celula respectivă, cât şi după ce au intrat în celulă. Şi părintele a fost băgat cu un medic, un foarte bun prieten de-al părintelui. După ce au fost băgaţi amândoi în celulă de trei gardieni, părintele Daniil s-a aruncat imediat pe burtă, cu mâinile întinse în semnul Sfintei Cruci, cu faţa în toată mizeria de acolo şi i-a spus doctorului: Pune-te pe mine! Doctorul s-a aşezat cu spatele pe spatele lui în aceeaşi poziţie de Sfântă Cruce, iar după ce s-a aşezat i-a spus aşa: Doctore, nu mai spui nimic alt­ceva decât numai atât: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul. Şi medicul spunea că în momentul când a început părintele Daniil rugăciunea, a intrat o lumină orbitor de strălucitoare în toată celula şi din clipa respectivă a pierdut noţiunea timpului. După ceva vreme, au fost bruscaţi de gardienii care au intrat în celulă, i-au ridicat de jos, şi după aceea au aflat că au rezistat acolo 8 zile, fără apă, fără mâncare, fără somn, fără nimic de îmbrăcat, la -30° Celsius. Torţionarii când au intrat acolo şi când au pus mâna pe părintele Daniil era mai fierbinte decât atunci când l-au adus în celulă, iar în jurul lui totul se topise”. (Fragment din documentarul lui Rafael Udrişte, TVR, la 11 octombrie 2008).

La 17 noiembrie 1962 sufletul lui se înălţa la cer, părăsind iadul Aiudului. Părintele Roman Braga, condamnat şi el în lotul Rugul Aprins, mărturisea undeva că „părintele Daniil a murit la Zarca de la Aiud după patru ani de torturi şi bătăi, fiind printre puţinii deţinuti care au purtat lanţuri pe toată durata detenţiei”. Oficial, vina era „activitate mistică duşmănoasă” împotriva clasei muncitoare. Iar vina nescrisă a fost credinţa în Dumnezeu.

Întru această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Zaharia Ciobotarul şi a lui Ioan

        Un om oarecare, vestit in lucrurile lumesti, cu numele Ioan, lepadand toate indulcirile vietii, ducea o viata smerita si monahiceasca si, indeletnicindu-se cu fapte dumnezeiesti, se sarguia sa placa numai lui Dumnezeu. Deci, ostenindu-se pururea in rugaciuni si cereri, nazuind si sporind catre fapte din cele mai inaintate si mai mari, pe langa toate celelalte sporiri ale lui, avea si lucrul acesta nelipsit, ca se ducea ca sa privegheze toata noaptea la biesericile Domnului. De aceea, intr-o noapte s-a dus la biserica cea mare a Sfintei Sofii, ce se afla in Constantinopol si, afland usile incuiate, fiind ostenit, a sezut acolo pe un scaun ce era aproape si, sezand, isi citea slujba cu glas soptit.
Si, iata, s-a facut o stralucire de lumina ce venea de undeva de afara si, privind mai cu luare-aminte, a vazut un barbat cucernic, care mergea in urma luminii aceleia. Deci, bucurandu-se pentru aceea vedere, lua aminte, mai bine voind sa vada ce are sa faca omul acela. Si, cand a ajuns omul la portile bisericii Sfintei Sofii, care erau inchise, si-a plecat genunchii inaintea portilor si indelung a facut o rugaciune, apoi a ridicat in sus mainile si, facand semnul Sfintei Cruci pe porti, iata, o minune: indata ele s-au deschis de la sine, si, impreuna cu lumina, a intrat inlauntru si omul acela minunat. Si, dupa ce a intrat in tinda, si-a plecat iarasi genunchii pe podea, la locul unde era zugravita deasupra Iocoana Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu si, sculandu-se, a deschis si acolo portile si, ajungand la portile cele frumoase de argint din pridvorul bisericii, a facut si acolo destula rugaciune. Apoi, cu semnul crucii, le-a deschis si pe acelea si asa a intrat in biserica, cu totul fiind luminat.

Deci, mergand in mijlocul bisericii, si-a ridicat mainile, cerand indurare de la Dumnezeu, iar dupa ce si-a ispravit rugaciunea, s-a intors si a trecut prin tinda Bisericii, iar portile s-au incuiat singure, prin dumnezeiasca lucrare, indata ce el a iesit afara. Deci, sta acel sfant om Ioan si cauta cu luare aminte unde va merge acel dumnezeiesc barbat, dupa iesirea din biserica. Si, fiindca acela mergea pe drumul drept, nu s-a lenevit Ioan a-l urma, ca sa afle unde se ascunde acest fel de scump margaritar al lui Dumnezeu. Si abatandu-se acela putin din drumul drept, mergea spre calea cea pogoratoare a Sfantului Mucenic Iulian si, apropiindu-se de o prea micuta casa si batand cu mana in usa, a strigat incet numele femeii ce era inlauntru: „Maria!” Si asa, a intrat inlauntru. Atunci lumina ce-l lumina pe cale s-a luat de la el si intre ei a pogorat noaptea intunecata.

Iar femeia acelui dumnezeiesc barbat a aprins lumanarea din candela si a dus-o barbatului ei. Insa el nu s-a culcat pe pat, nici si-a odihnit trupul cu vreun alt chip, ci a inceput  sa lucreze, ca era cizmar. Atunci si cel ce-i urma lui, vrednicul de pomenire Ioan, fara de sfiala a intrat inlauntrul casei si, cazand la picioarele lui, le uda cu lacrimi si, rugandu-l pe el, zicea: „Nu ascunde de mine cine esti si care este inalta vietuire, prin care faci straine fapte pe care le-am vazut, cu ochii mei, eu insumi”. Iar acel smerit vietuitor zicea: „Iarta, batranule, pentru Domnul, eu sunt om pacatos si nu am la viata mea nici o fapta buna, ca cine sunt eu, nevrednicul? Sau de unde am invatat eu vreo inalta vietuire, precum zici, de vreme ce sunt sarac si ma aflu ostenitor in cel mai neinsemnat mestesug. Te-ai inselat, omule, te-ai inselat si parere ai vazut, nu adevarul”.

Atunci batranul a adaus lacrimi peste lacrimi si nu inceta a-l jura pe el cu numele lui Dumnezeu, ca sa-i arate fapta buna cea mare a lui, si zicea: „De n-ar fi fost lucrul dumnezeiestii Pronii, ca sa se descopere viata ta ascunsa, cu adevarat nu m-as fi invrednicit eu, cel mai mic, sa fiu martor acestui fel de taina”. Deci, stramtorat fiind de juraminte, acel minunat barbat s-a sculat de pe scaun si, facand mai intai metanie batranulul, a inceput a zice asa: „Bine, sa stii fratele meu, ca pe pamant nici o alta isprava n-am castigat, decat sa ma tavalesc in noroi si sa ma intinez cu pacatele, cinstind mai mult desfatarea  trupeasca. Iar dupa acestea, din bunatatea Dumnezeului meu, luand aminte la frica chinurilor  ce vor sa fie, dupa ce pe aceasta ce-o vezi am luat-o de femeie, n-am intinat curatia trupurilor, ci amandoi cu unire pazim fecioria si tainuim aceasta, zicand ca ea este stearpa. Si, pana acum, cu ajutorul lui Dumnezeu noi pazim adevarata curatie a sufletului si a trupului, din dorinta izbavirii si dragostea pentru Dumnezeul nostru. Voi adauga inca si alta, pentru lagamantul juramantului: Bogatia mea toata nu este mai multa, fara numai trei arginti si jumatate si cu acestia, cumparand piei lucrez mestesugul cizmariei si castigul pe care il scot de acolo, il despart in doua: o parte, adica cea mai dreapta si de capetenie o harazesc lui Hristos, impartind-o la saraci, fratii lui Hristos. Iar cealalta parte, o cheltuiesc la trebuintele noastre. Si asa, pururea petrecand, ma inchipui, la infricosata judecata ce va sa fie. Si-mi aduc aminte de cercetarea cea infricosatoare ce au sa-mi faca cumplitii demoni”.

Iar Ioan, aceasta povestire auzind-o, si minunandu-se de curata si fericita viata a pururea pomenitului Zaharia (ca asa se numea) l-a prea laudat pe el, apoi, binecuvantandu-l, a iesit din casa lui cu mare bucurie. Apoi, s-a dus la casa unde gazduia, multumind lui Dumnezeu pentru minunile mari ce a vazut. Iar fericitul Zaharia, cel ce cu adevarat nu avea mandrie, fugind de amagirea slavei lumesti, si-a lasat casa si a fugit, ramanand cu desavarsire necunoscut tuturor.

Întru această zi, învăţătură a lui Varlaam, către Iosaf, dar mai ales către noi

        Ascultati, fratilor si fiilor, ce ni se cade a face dupa Botez. Sa ne lepadam de tot pacatul si de toata patima si sa punem faptele cele bune la temelia credintei, caci credinta, fara de fapte, moarta este asemenea si faptele fara de credinta moarte sunt. Despre aceasta ne invata inca si Pavel Apostolul: „Cu Duhul sa umblati si poftele trupului sa nu le faceti. Acestea sunt desfranarea si toata necuratia si celelalte fapte rele: luarea de mita, slujirea la idoli, otravirea, vrajba, sfada, iutimea, mania, cearta, erezia, iubirea de argint, clevetirea, betia, mandria si cele asemenea acestora. Cati cei ce fac acestea nu mostenesc imparatia lui Dumnezeu. Ca rodul Duhului este: dragostea, bucuria, pacea, indelung-rabdarea, bunatatea, facerea de bine, credinta, blandetile, infranarea, sfintirea sufletului si a trupului, smerenia, sfaramarea sufletului si a trupului, smerenia, sfaramarea inimii, milostenia, nerautatea, iubirea de oameni, privegherea, pocainta cea curatitoare de toate pacatele cele facute mai inainte, lacrimile cu pocainta, si tanguirea pentru ale sale pacate”. Ca prin aceste fapte bune proslavim pe Parintele nostru care este in ceruri. Ca zice: „Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blestema pe voi si va rugati pentru cei ce va asupresc pe voi, faceti bine celor ce va urasc pe voi, ca sa fiti fiii Tatalui vostru Care este in ceruri. Ca El rasare Soarele Sau peste cei rai si peste cei buni si da ploaie peste cei drepti si peste cei nedrepti. Nu osanditi, dar, ca sa nu fiti osanditi, iertati si se va ierta voua. Si nu va faceti comori pe pamant, unde rugina le strica si furii le sapa si le fura, ci faceti-va comoara in ceruri, unde nici molia, nici rugina nu o strica si unde furii nu o sapa, nici n-o fura. Ca unde vor fi comorile voastre, acolo vor fi si inimile voastre.
Nu va ingrijiti cu inimile voastre ce veti manca sau ce veti bea, nici cu trupul cu ce va veti imbraca, ca stie Tatal vostru, Care este in ceruri, ca va trebuie toate acestea. Ca Cel ce ne-a daruit sufletul si trupul, ne va da tuturor hrana si haina. Cel ce hraneste pasarile cerului si florile campului atat le infrumuseteaza, cu atat mai mult pe voi! Cautati, dar, mai intai, Imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si acestea toate se vor adauga voua. Nu va ingrijiti pentru ziua cea de maine, ca ziua de maine se va ingriji de ea insasi. Deci, toate vate voiti sa va faca voua oamenii, asemenea si voi sa le faceti lor. Sa intrati pe poarta cea stramta in Imparatia Cerurilor. Ca larga si desfatata este calea ce duce la pierzare si multi sunt cei ce umbla pe ea. Si stramta este poarta si ingusta calea, care duce la viata, si putini sunt cei ce o afla pe ea. Nu tot omul cel ce-mi zice Mie „Doamne, Doamne,” va intra in Imparatia Cerurilor, ci cela ce face voia Tatalui Meu, Care este in ceruri. Cel ce iubeste pe tatal sau ori pe mama sa, mai mult decat pe Mine, nu este vrednic de Mine. Si cela ce nu-si ia crucea sa si nu vine in urma Mea, nu este vrednic de Mine”.
Iata, acestea si altele asemenea cu acestea, a poruncit Mantuitorul Apostolilor ca sa-i invete pe credinciosi. Si acestea toate se cade noua a le pazi, daca dorim sa castigam desavarsirea si sa ne invrednicim, dupa dreptate, de cununile cele nestricacioase. Pe care fie ca Dumnezeu, dreptul Judecator, sa le daruiasca tuturor celor ce iubesc aratarea Lui..

Întru această zi, cuvânt despre Euharist, păstorul

Doi batrani, vietuind in pustie, au rugat pe Dumnezeu sa le arate lor in care masura au ajuns ei. Si le-a venit lor glas, zicandu-le: „In cutare sat al Egiptului este un om, un mirean pe rand, cu numele Euharist si femeia lui, Maria; dar voi n-ati ajuns inca la masura acelora”. Deci, sculandu-se, batranii s-au dus la satul acela si au intrebat de casa lui. Si, afland numai pe femeia lui, i-au zis ei: „Unde este barbatul tau?” Iar ea le-a raspuns: „Este pastor si paste oile”. Si i-a adus pe ei in casa sa. Iar facandu-se seara, a venit Euharist cu oile sale si vazand pe batrani, le-a gatit lor masa si a adus apa, ca sa le spele lor picioarele. Zis-au batranii: „Nu vom gusta nimic, de nu ne vei spune noua faptele tale cele bune. Iar Euharist, cu multa smerenie le-a zis: „Eu sunt pastor si aceasta mi-i femeia”. Insa n-au primit batranii numai atata, ci il rugau pe el. Iar acela nicidecum nu voia sa le spuna. Apoi i-au zis batranii: „Dumnezeu ne-a trimis la tine”.
Și, după ce a auzit acest cuvânt, îndată s-a temut și le-a spus lor: „Iată aceste oi le avem de la părinții noștri, iar dacă ne dăruiește Dumnezeu dintr-însele vreun câștig, noi îl despărțim în trei părți: o parte la săraci, alta la primirea de străini, iar a treia o cheltuim pentru trebuințele noastre. Iar de când am luat pe femeia mea, nu ne-am spurcat nici eu nici ea, ci în feciorie am petrecut și fiecare din noi deosebi dormim și noaptea ne îmbrăcăm în haine de păr, iar ziua în hainele nostre. Iar până acum nimeni din oameni n-a știut cele despre noi”.

Deci, acestea auzind, bătrânii s-au minunat și, închinându-se, s-au dus în pustie, mustrându-se pe ei și lăudând pe Dumnezeu, Căruia se cuvine slava în veci! Amin.

Potrivit Sinaxarului Sfinților de pretutindeni, Editura Cartea Ortodoxă, tot astăzi prăznuim pe:

Sfântul Ier. VASILE, episcop de Hamah (Siria, cca. +282);

Sfinţii Mc. ACISCLUS şi VICTORIA, sora lui, din Cordoba, care au pătimii sub Diocleţian (Spania, +304);

Sfinţii Mc. GRIGORIE, VICTOR şi GEMINUS, din Tracia (+304);

Sfântul EVGHENIE, diacon la Florenţa, ucenicul Sfântului Ier. Ambrozie al Mediolanului (+422);

Sfântul Ier. ANIAN (sau AIGNAN), episcop de Orieans (Franţa, +453);

Sfântul Cuv. VULFOLAIC, stâlpnic din Trier (sec. VI);

Sfântul Cuv. IOAN din Olumba, Cairo şi Sinai (+591);

Sfântul Ier. GRIGORIE, episcop de Tours (Franţa, +594);

Sfântul Ier. NAMASIE, episcop de Vienne (Franţa, cca +599);

Sfânta Cuv. HILDA, întemeietoarea şi stareţa Mănăstirii din Whitby (Anglia, +680);

Sfântul Cuv. IOAN care s-a nevoit în Olimpul Bitiniei, în vremea lui Roman Lecapen (sec. X);

Sfântul Mc. MIHAIL (Govron) şi alţi 150 de Mucenici împreună cu el din Georgia (+920);

Sfântul Cuv. NICON de Radonej, ucenicul Sf. Serghie de Radonej (+1426);

Adormirea Cuviosului NECTARIE (Vasilescu), protopsaltul din Sf. Munte Athos(n.1807-+1899);

Tot astăzi, Biserica face pomenirea:

– Sfântului Cuvios si Mărturisitor Lazăr Zugravul;
– Sfântului Cuvios Zaharia Ciobotarul și a lui Ioan;
– Sfântului Cuvios Longhin;
– Sfântului Ghenadie, patriarhul Constantinopolului;
– Sfântului Cuvios Iustin;
– Sfântului Cuvios Ghenadie.

 

 

 

.