Acest Preacuvios Ilarion s-a născut în ținutul Gaza din Palestina, pe vremea împărăției marelui Constantin (313-337), trăgându-se din părinți necredincioși. A fost trimis de tânăr la Alexandria să învețe carte și, acolo, deprinzând degrabă înțelepciunea pe care lumea o caută, a descoperit și înțelepciunea cea duhovnicească și, crezând în Hristos, a primit Sfântul Botez.

Deci, ardea cu inima de dragostea lui Dumnezeu și gândea în ce chip ar putea să-i placă Lui. Și, auzind de Sfântul Antonie cel Mare, a dorit să-l vadă și a mers la dânsul cu sârguință și, făcându-se următor marelui Părinte, a rămas lângă dânsul multă vreme, cunoscând calea care duce pe călugăr la împlinirea sa, la viața lui cea asemenea cu îngerii, la desele lui rugăciuni cele cu osârdie, la lucrul mâinilor și la osteneala cea neâncetată, la post și înfrânare, la iubire de aproapele și la toată trăirea monahală, cea desăvârșită.

Deci, întorcându-se în patria sa și aflând de moartea părinților săi, a împărțit averea rudelor și săracilor, nelăsând nimic pentru sine și, lepădându-se de lume, s-a făcut ucenic al Mântuitorului și următor sărăciei Lui, Drept aceea, căutând singurătatea și liniștea pustiei, a mers mai întâi în pustia de lângă Maiuma Gazei, din Palestina. Și, viețuind acolo mulți ani, veneau la dânsul noroadele, căutând ajutor în nevoile lor, la sfintele lui rugăciuni, că el, plecându-se spre milă, se ruga pentru dânșii, iar Domnul Hristos proslăvea pe sfântul Său, întărind rugăciunea lui cu darul facerii de minuni. Și a străbătut astfel vestea despre el în toată Palestina și se înmulțea numărul ucenicilor. Și zicea după fiecare minune: „Nu s-a făcut aceasta prin puterea noastră, ci prin darul cel iubitor de oameni al Mântuitorului, Care ducerile noastre le-a luat asupra Sa. Deci pe El să-L slăvim și să-I mulțumim.” Și se înmulțeau mânăstirile în Palestina.

Deci, nesuferind tulburarea mulțimilor și cinstirea oamenilor și primind și descoperire de la Dumnezeu, a mers în pustia Peluziei și în cea a Sfântului Antonie, după trecerea din viață a acestuia. Văzând, însă, că nici aici nu poate să se ascundă de oameni, s-a dus în pustia din părțile Libiei, de unde, urcându-se în corabie, a mers în Sicilia, făcând, minuni și neprimind răsplată de la nimeni, nici o fărâmă de pâini, că pâinea și-o câștiga împletind coșuri și muncind pământul. Și zicea Sfântul: „Nici aici nu este cu putință, fiilor, să viețuim. Să mergem în altă parte, unde nimeni nu ne știe pe noi.” Și așa s-au dus în taină în Epidaura Dalmației, iar de acolo, după oarecare vreme, fiind slăvit de oameni, s-a dus cu ucenicii săi în insula Ciprului. Și căuta un loc pustiu unde să-și sfârșească, în liniște, viața sa. Deci, găsindu-si aici liniștea, după cinci ani de viață, a simțit că i se apropie sfârșitul și grăia cu mintea limpede: „Ieși, suflete al meu, ce te temi? De ce te tulburi? Ai slujit lui Hristos optzeci de ani și te temi de moarte?” Și cu aceste cuvinte și-a dat sufletul lui Dumnezeu. Iar trupul lui s-a așezat la Maiuma Palestinei, la mănăstirea lui cea dintâi, încât palestinienii ziceau: „Noi avem trupul Sfântului Ilarion”; iar ciprioții ziceau: „Noi avem duhul lui.” Că ceea ce a fost Sfântul Antonie pentru Egipt, a fost Sfântul Ilarion pentru palestiniei.


 
Întru aceastã zi, pomenirea Sfintilor Mărturisitori, Cuviosii Visarion Sarai și Sofronie de la Cioara și a Mucenicului Oprea Miclăuș din Săliște, apărătorii Bisericii Ortodoxe din Transilvania, împotriva unirii ei silnice cu Roma (1698-1701)

Acesti trei Sfinți luptători au trăit pe la mijlocul veacului al XVIII-lea. Cuviosul Visarion din Sarai s-a născut în Bosnia. A călătorit pe la multe locuri sfinte, și îndeosebi, la Ierusalim și la Muntele Athos și a intrat de tânăr în monahism.
Îndurerat de suferința românilor pentru credința lor ortodoxă, a călătorit prin Transilvania, propovăduind pretutindeni credința ortodoxă. Era primit în tot locul ca un înger din cer. Drumul lui până la Brașov a fost un adevărat alai de biruință creștină, aprinzând în sufletele credincioșilor dragostea de legea strămoșească. Pentru râvna sa în apărarea credinței ortodoxe, a fost întemnițat la Sibiu și, în cele din urmă, în fioroasa închisoare din Kuffstein, unde a murit, pentru mărturisirea credinței ortodoxe.

Cuviosul Sofronie de la Cioara, s-a născut în satul Cioara, din părțile Orăștiei, ca fiu al unei familii preoțești. Ucenicia în călugărie și-a făcut-o în Țara Românească. Reîntors la Cioara, a întemeiat un schit în mijlocul codrilor, învățând pe români calea mântuirii.

Pentru râvna lui fără de Legea ortodoxă, a fost închis în temnița de la Bobalna. Eliberat de mulțime, Cuviosul mărturisitor a plecat în Munții Apuseni, îndemnând pe credincioși să țină obiceiurile strămoșești. A fost prins din nou și închis la Abrud. Eliberat încă o dată, mergea din loc în loc, ținând soboare, adică adunări, și învățând poporul: „Stricați silnica unire cu Roma, învăța el, cereți episcop românesc în Transilvania!” Iar când a înțeles că și-a împlinit chemarea, s-a retras la Mănăstirea Argeșului, unde s-a săvârșit cu pace.

Cel de al treilea luptător pentru dreapta credință a fost tăranul Nicolae Oprea născut în Săliștea Sibiului. Tată de familie, plugar, mirean și bun creștin, gata de jertfă pentru credința străbună, fericitul Oprea a primit, ca pe o mare cinste, sarcina să ducă „la împăratul”, plângerile românilor: „Noi cerem, ziceau ei, în numele poporului, vlădica de legea noastră.”

La început, curajul și îndrăzneala românilor au fost întâmpinate cu amenințări și izgoniri. Cu timpul, ele s-au repetat și au stârnit o prigonire și multe întemnițări. În cele din urmă, în loc să i se împlinească cererile, fericiul Oprea a fost închis pe viață, în vestita temniță de la Kuffstein, și nu s-a mai întors niciodată, primind cununa nemuritoare a Mucenicilor.

La 21 octombrie 1948, însă, printr-o uluitoare întorsătură a Providenței, frații noștri buni, uniți de atunci, s-au desfăcut de Roma și s-au întors acasă, la Biserica noastră strămoșească, maica noastră de obște și a praznicului zilei de astăzi. Dumnezeului nostru, slavă!

Întru această zi, Învățătură a Sfântului Ilarion pentru folosul sufletului

Sârguiți-vă, vă rog pe voi fraților și surorilor, spre veșnica viață cea luminoasă, pe care Domnul, după a Sa milă, în dar ne-o dă nouă. Că Domnul Dumnezeu ne-a gătit nouă viață în ceruri și Însuși ne cheamă pe noi la ea. Iar noi, să nu facem spre plăcerea trupului nostru, petrecând în mâncări, cu băuturi, în somn și în pofte, în obicei de păcate, în moleșire trupească și în lenevire, ca să nu pierdem Împărăția cerurilor și pe Cel ce ne-a chemat la dânsa. Că El a gătit nunta fiului Său, adică Împărăția cerurilor și a trimis pe slugile Sale să ne cheme, adică pe Prooroci, pe Apostoli și pe Mucenici. Iar noi ne lepădăm, zicând: „Mi-am luat femeie și nu pot să merg.” Sau, iarăși: „Boi mi-am cumpărat, și mă duc să-i încerc.” Și, încă: „Moșie mi-am cumpărat și mă duc să o văd.” Și astfel cu alte lucruri ale vieții acesteia, ne lepădăm de veșnica viață. Și nu auzim pe Domnul, Cel ce grăiește: „Nu vă îngrijiți pentru ziua de mâine, ce veți mânca, și ce veți bea, sau cu ce vă veți îmbrăca…” Acestea gândindu-le fraților, să ne deșteptăm ca din somn și să mergem pe calea cea strâmtă, care ne duce pe noi la Împărăția cerurilor. Să dăm trupurile nostre la osteneli, la post, la rugăciune, la înfrânare, la curată nevoință. Că Împărăția cerurilor cu anvoie este a o câștiga și cei ce se ostenesc ajung la ea. Ci să ne silim, întru acest scurt veac, și să nu-i facem spre plăcere stricăciosului nostru trup. Eu nu zic să ardem în foc pentru cereasca viețuire –  să nu fie aceasta! – ci să ne ostenim și să ne uscăm trupurile noastre pentru ea. Că a zis Domnul: „Dacă grăuntele de grâu, căzând pe pământ, nu va muri, apoi singur va rămâne, iar de va muri, mult rod va face.” Arătat a zis: „De nu vom omorî poftele noastre cele trupești, nu vom putea să facem roduri cerești.” Că cel ce nu-și iubește sufletul său, în veacul acesta, îl va afla pe el în viața cea veșnică.

Deci, aceasta auzind-o, să ne nevoim. Iar de veți zice că suntem neputincioși, tu întâi să faci începutul nevoinței, numai după puterea ta, precum poți. Că, văzându-ți Dumnezeu nevoința, îți va da ție ajutor și la celelalte fapte bune. Drept aceea, să nu ne depărtăm de la nevoință. Că, oare, lungă este viața noastră? Au nu-i ea de cincizeci de ani, sau șaizeci sau șaptezeci, cel mult o sută, și, oare, mult ne este nouă a ne osteni? Deci, aici, puțin să ne ostenim, iar acolo, la ceruri, în veci vom împărăți. Sau dimpotrivă: aici, puțin viețuind cu slavă bine hrăniți, bând și trupeștile pofte făcându-le, fără de înfrânare, acolo, pe veci vom fi dați la osândă. Drept aceea, să ne îngrijim, ca Hristos Însuși, Împăratul împăraților și Domnul tuturor, ne cheamă pe noi, nu un om. Deci, spre Dânsul să întraripăm mintea noastră și aici să viețuim cu dumnezeiască înțelepciune: cu post, cu rugăciune, cu osteneală și cu răbdare, plângându-ne păcatele noastre și pururea înaintea ochilor avându-L pe El și ziua judecății. Și să nu slăbim grija noastră și, precum am început, așa să și sfârșim. Că a zis Domnul: În ce te voi afla, întru aceea te voi și judeca.

Să păzim deci, iubiților, în inimile noastre, cuvintele acestea și să nu slăbim aproape de moarte. Că nu știm când va veni ceasul morții și va răpi pe fiecare din noi. Și, de va găsi sufletul nepregătit, va fi osândit în focul cel veșnic. Iar de ne va afla pe noi moartea întru pocăință, atunci, scăpând de toata scârba, vom dobândi bunătățile cele de obște, întru Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia se cuvine slava, cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.

 

 

 

 

.