Această Sfântă a trăit pe vremea Soborului celui a toată lumea de la Calcedon (451), fiind comediană în Antiohia. Pe atunci se numea Margareta și, mai înainte de a cunoaște dreapta credință a creștinilor, ducea o viață de plăcere și desfrânare, până într-o zi când, Dumnezeu, atingându-i cugetul, o făcu să-și schimbe viața, să se întoarcă la El.

Adunând patriarhul Antiohiei, în cetatea sa, un sobor de mai mulți episcopi, unul din ei, Sfântul Non, a fost rugat să spună poporului cuvântul lui Dumnezeu. Pe când propovăduia el în fața bisericii, iată că se oprește la ușa bisericii vestita comediană Margareta, înconjurată de un alai întreg de tineri și de tinere, îmbrăcați în veșminte scumpe și purtând brățări de aur. Și ea era atât de frumoasă, încât oamenii nu se puteau sătura privind-o. Și, oprindu-se printre credincioși, alaiul ei umplea văzduhul de bună mireasmă și de arome. Și episcopii, și-au întors ochii de la ea, ca de la un mare păcat. Singur, episcopul Non a privit-o îndelung și a grăit: „Dumnezeu, în bunătatea Sa nemărginită, se va milostivi și de această femeie, lucrul mâinilor Sale.” Iar Margareta s-a oprit deodată, ascultând cuvântul sfântului episcop. Și, îndreptându-se către cei credincioși, episcopul Non a zis: „Luați aminte la femeia aceasta, de la care eu multă învățătură am aflat. Socotiți câte ceasuri a zăbovit în camera ei, spălându-se și îmbrăcându-se cu ales veșmânt și împodobindu-se la oglindă cu multă grijă, numai ca să se arate mai frumoasă decât celelalte femei, în fața oamenilor. Iar noi, care dorim din toată inima să fim bineplăcuți lui Dumnezeu, ne lenevim și nu ne silim să împodobim păcătosul nostru suflet, nu ne sârguim să-l spălăm cu lacrimile pocăinței, nici să-l împodobim cu mărgăritarele faptelor bune, ca să se înfățișeze cu veșmânt cuviincios în fața lui Dumnezeu”.

Și s-a cutremurat Margareta de cuvântul episcopului și cu ochii plini de lacrimi și-a schimbat viața și-l ruga pe bătrânul Non să-i arate calea mântuirii. Deci, învățând-o cele de trebuință, iar ea pocăindu-se cu adevărat, a primit harul Sfântului Botez și s-a numit Pelaghia. Și, liberând pe robii pe care îi avea și împărțindu-și averea la săraci, la văduve și la orfani, s-a retras la o mănăstire, în viață curată, în smerenie și în rugăciune. Iar mai pe urmă, tăinuindu-se, s-a îmbrăcat în haină aspră de păr, și, ducându-se la Ierusalim, și-a zidit o chilie de schivnic pe muntele Măslinilor. Și s-a închis în această chilie, trăind după voia lui Dumnezeu cealaltă viață ce i-a mai rămas, iar, după trei ani de zile, a răposat cu pace în Domnul. Dumnezeului nostru slavă!

Întru această zi, Sfânta Taisia (†340)

În părțile Egiptului, era o oarecare femeie cu rău nărav, fără de rușine și spurcată. Având ea o fiică, anume Taisia, a învățat-o și pe ea aceleași năravuri rele, cu care și ea singură se obișnuise. Și, ducând-o pe ea la casa de desfrânare, a dat-o în slujba satanei, ca să ducă la pierzare multe suflete omenești, înșelându-le cu frumusețea ei. Că era Taisia foarte frumoasă la chip și se vestise pretutindenea podoaba feții sale, pe care mulți poftindu-o, multe averi îi dăruiau, aur și argint și haine frumoase și scumpe. Și la atâta deșertăciune îi aducea, înșelându-i pe îndrăgitorii ei, încât mulți au căzut în sărăcie, pierzându-și, pentru dânsa, averile lor. Iar alții, încăierându-se pentru dânsa și bătându-se, i-au stropit pragurile casei cu sângele lor.

De aceasta auzind, cuviosul Părinte Pafnutie s-a îmbrăcat în haine mirenești și, luând un galben, a mers la locul unde trăia Taisia și, văzând-o pe ea, i-a dat ei galbenul, cu chip că ar vrea să fie cu dânsa. Iar ea, luând galbenul, i-a zis lui: „Intră în cameră.” Iar el, intrând cu dânsa, a văzut un pat înalt și, șezând pe el a zis către Taisia: „Nu ai oare o altă cameră mai tăinuită, ca să ne închidem într-însa și să nu ne știe nimeni?” Și a zis Taisia: „Este. Dar de te rușinezi de oameni, apoi și în camera aceasta, ne putem ascunde de dânșii, că ușile sunt încuiate și nimeni nu va intra aici, nici ne va ști pe noi. Iar de te temi de Dumnezeu, apoi nu este loc care să te poată ascunde dinaintea Lui, măcar de te-ai ascunde și sub pământ, și acolo Dumnezeu vede.” Și, auzind Pafnutie de la dânsa aceste cuvinte, a zis ei: „Au doară și tu știi de Dumnezeu?” Iar ea a răspuns: „Și pe Dumnezeu Îl știu și de Împărăția drepților am înțeles și de osânda păcătoșilor am auzit.” Atunci i-a zis ei starețul: „Dacă știi de Dumnezeu și Împărăția și osândă, apoi pentru ce spurci pe oameni și ai pierdut atâtea suflete? Și oare nu vei fi întrebată nu numai pentru ale tale păcate, ci și pentru ale acelora pe care i-ai spurcat, și nu vei fi osândită în gheena focului?” Și acestea auzindu-le, Taisia s-a aruncat la picioarele starețului cu plângere, zicând: „Și aceasta o știu, că este pocăință celor ce greșesc și iertare de greșală și trag nădejde că, prin rugăciunile tale, să mă izbăvesc de greșeli și să câștig mila Domnului. Deci, mă rog ție, așteaptă-mă puțin, numai trei ceasuri și, după aceasta, unde îmi vei porunci, voi merge și ceea ce-mi vei zice, voi face. Iar starețul, numindu-i ei locul la care avea să o aștepte pe ea, s-a dus. Și, adunându-și ea toată averea sa, cea adunată cu păcatele, prețul căreia era ca la patruzeci de litre de aur, a adus-o în mijlocul cetății și, aprinzând foc, a aruncat-o în flăcări și a ars-o înaintea a tot poporul, strigând: „Veniți toți cei ce ați greșit cu mine și vedeți cum le ard pe cele ce mi-ați dat mie.” Și așa, arzându-și spurcata ei avere, s-a dus la locul unde o aștepta pe ea Pafnutie.

Deci, starețul luând-o pe ea a dus-o într-o mănăstire de fecioare și, cerând o chilie mică, a așezat-o acolo pe Taisia și a închis-o pe ea și a întărit bine ușa cu piroane și i-a lăsat numai o fereastră mică prin care era cu putință să-i dea puțină pâine și apă. Apoi, a întrebat Taisia pe Sfântul Pafnutie: „Cum îmi poruncești părinte, să mă rog lui Dumnezeu?” Și i-a zis starețul: „Nu ești vrednică să chemi numele Domnului, nici să-ți ridici mâinile tale spre cer, de vreme ce buzele tale sunt pline de spurcăciune și mâinile tale întinate cu necurăția, ci numai căutând spre răsărit, adeseori să zici: „Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, miluieste-mă.” Și a petrecut Taisia întru acea închisoare trei ani, rugându-se lui Dumnezeu, așa precum era învățată de Pafnutie. Și puțină pâine gusta și apă cu măsura bea și aceea o dată pe zi. Iar după trei ani Pafnutie, milostivindu-se spre dânsa, a mers la marele Antonie, vrând să știe oare a iertat-o pe ea Dumnezeu, sau nu. Și, mergând la stareț, i-a spus lui toate despre Taisia. Iar Antonie a chemat pe ucenicii săi și le-a poruncit lor să se închidă fiecare deosebi în cămara sa și toată noaptea să se roage lui Dumnezeu ca să se descopere vreunuia din ei despre Taisia, cea care se pocăiește de păcatele sale. Și au făcut ucenicii după porunca părintelui lor și S-a milostivit Dumnezeu de a descoperit cele despre dânsa unuia dintre ei, anume Pavel, pe care îl numeau cel simplu. Acesta, stând la rugăciune noaptea, a fost în vedenie, și a văzut cerurile deschise și un pat așternut cu țesături scumpe și strălucind de slavă, pe care îl păzeau trei fecioare cu fețe prealuminate și o cunună era pe patul acela. Aceasta văzând-o, Pavel a zis: „Patul acesta și cununa nu sunt gătite altcuiva fără numai părintelui meu Antonie.” Și a venit către dânsul un glas, zicându-i: „Nu părintelui Antonie îi sunt gătite acelea, ci Taisiei, cea care a fost desfrânată.” Și, venindu-și în fire, Pavel se gândea la vedenia aceea, iar a doua zi, mergând, a spus fericiților părinți, lui Antonie și lui Pafnutie. Iar ei, auzind au proslăvit pe Dumnezeu, Cela ce primeste pe cei ce se pocăiesc cu adevărat.

Și, sculându-se, Pafnutie a mers în mănăstirea de fecioare unde era Taisia. Și, deschizând ușa, vrea să o scoată pe ea, iar ea se ruga de el, zicând: „Lasă-mă, părinte, să trăiesc aici până la moartea mea, că multe sunt păcatele mele, și să plâng pentru ele.” Și i-a zis ei starețul: „Acum iubitorul de oameni Dumnezeu a primit pocăința ta și ți-a iertat păcatele tale.” Și a scos-o pe ea din chilie. Iar fericita a zis: „Să mă crezi părinte, că de când am intrat în chilia aceasta, am pus toate păcatele mele înaintea ochilor mei celor de gând și, căutând spre ele, am plâns neîncetat. Și până acum, încă nu s-au dus toate lucrurile mele cele rele de la ochii mei, ci, stându-mi înainte, mă spăimântez pe mine, că voi fi osândită pentru dânsele.

Iar, după ieșirea ei din chilie, fericita Taisia a petrecut cinsprezece zile, și, după aceasta, a căzut într-o boală, în care, bolind trei zile, cu pace s-a odihnit, cu darul lui Dumnezeu. Și s-a mutat de la patul durerii, la patul acela pe care l-a văzut Sfântul Pavel cel simplu, gătit ei în ceruri, unde primește laudă cu drepții, în slavă și se bucură în veci. Și, așa, păcătoasa și desfrânata ne-a întrecut pe noi în Împărăția lui Dumnezeu. O, de n-am pierde nici noi, cu rugăciunile ei, aceeași Împărăție! Amin.

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Andrei, despre Rafail diaconul.

.

Era un tanar si a venit la fericitul Epifanie, zicandu-i: „Stapane, prietenul tau Rafail este bolnav si te cheama ca, venind, sa-l cercetezi pe el grabnic, iar de nu, nu-l vei afla viu.” Deci, indata ce a auzit aceasta, cel bland cu duhul a lacrimat si a mers indata dupa tanar. Si, venind, a sezut aproape de el si a cunoscut ca, iata, i se apropiase sfarsitul. Si a inceput a plange pentru dansul multa vreme, ca mult il iubea pe el. Apoi, dupa ce a mai incetat putin din plans, a inceput cel ce zacea pe pat a se mahni si a plange incat nu numai Epifanie, ci si toti cei din casa se temeau. Deci, a inceput Epifanie a-l intreba pe el: „Ce-ti este tie, de te-ai turburat asa?” Iar el, venindu-si putin in fire, a vazut pe Epifanie si i-a zis: „Amar mie, milostivul meu frate, ca toate faptele mele cele duhovnicesti le-au apucat demonii incat sunt afundat in foc. Am vazut pe ingerii lui Dumnezeu si pe viclenii demoni ca au inceput a cantari in cumpene faptele mele si au tras mai multe cele rele decat cele bune. Deci, sa stii ca mie nu mi se cuvine a ma salasui in fericitele locasuri ale dreptilor, ci ma voi duce in focul cel vesnic. Ca am vazut cum, cu scarba, s-au dus ingerii de la mine. Iar unul dintre dansii, cand iesea, mi-a zis mie: „Amar tie, lipsitule de minte, ca rau ai trait in viata ta.”
Iar, daca i-a spus lui Epifanie acestea, s-a maniat asupra lui diavolul, si, intrand intr-insul, mare framantare si tulburare facea, ca zacand, se sugruma si se tulbura si cuvinte necuvioase graia. Iar lui Epifanie ii era foarte mila de sufletul lui si a inceput, in taina a face rugaciune pentru dansul, cu lacrimi, catre Dumnezeu, ca macar salbaticia aceea sa nu se mai faca peste dansul. Ca satana, facatorul de rele, zburand cu demonii lui acolo, daca a simtit pe Epifanie ca se roaga lui Dumnezeu pentru cel bolnav, infricosata manie avea, ca cel ce bolea ii era lui vinovat. Pana si scaunul  pe care sedea Epifanie, voia sa-l rastoarne jos. Dar Epifanie, simtind cu duhul, degraba s-a sculat si nu i s-a implinit lui gandul. Iar, pentru ca nu si-a indeplinit gandul, rau-facatorul a inceput a face rautati cu nenorocitul acela, incat indata bolnavul, zacand, a inceput a-si smulge barba sa si, dupa aceasta, a inceput a zbiera si a scoate limba, negraind bine. Si intrebau pe Epifanie, de unde a luat diavolul o putere ca aceea asupra omului, ca sa-i faca lui asa? Iar el a zis catre dansii: „Eu, fratilor, de aceasta nu stiu nimic. Socotesc, insa ca mare pacat a facut el, ca batjocura aceasta nici putin nu se departeaza de la dansul, pentru ca inca nu s-a marturisit, nici nu s-a pocait, si, pentru aceasta, ca nu s-a pocait, il stapaneste pe el diavolul. Drept aceea, si viata sa si-a sfarsit, intru aceasta nevoie fiind.”

 

Întru această zi, cuvânt despre un cărturar milostiv.

.

A fost in Ascalon un om temator de Dumnezeu, avand obiceiul de a primi pe straini si trimetea milostenii pretutindeni. Si inca atat era de milostiv, cat si casa lui si-a facut-o casa de adapostire a strainilor. Si mai vartos primea pe calugari si averea pe care o avea o da acestora, iar manastirilor celor din pustie le trimitea galbeni.

Odata, intr-o vreme cand vrea sa trimita milostenie, s-a intamplat ca nu avea nici macar bani de arama, si se mahnea de aceasta. Deci, sezand el in casa mahnit, a intrat la dansul un batran, iar el i-a zis lui sa se aseze. Si era, cel ce venise, frumos la chip. Si, dupa ce a sezut, i-a zis lui cel ce venise: „Pentru ce, dascale, esti mahnit?” Iar el i-a raspuns: „Pentru pacatele mele tanjesc.” Ca asa ii era obiceiul lui de a grai totdeauna. Iar acela a zis catre dansul: „Iata, dar ca alta grija ai: deci, pentru ce te mahnesti si esti intristat? Au nu stii ca Dumnezeu Se ingrijeste mai mult decat tine, avand purtare de grija de toata faptura Sa?” Si, scotand din sanul sau o legatura, i-a dat-o carturarului, zicand: „Iata, ai trei sute de galbeni, asemenea si arginti; deci, fa dupa obiceiul tau.”

Iar carturarul, ducandu-se in camara, a pus legatura in ladita si, introcandu-se, voia sa cinsteasca pe batranul, dar n-a mai aflat pe nimeni. Deci, a inceput a tine de rau pe cei din casa: „Pentru ce, dupa ce i-ati dat voie batranului sa intre la mine, l-ati lasat sa iasa, nici macar rugaciune facand catre Dumnezeu?” Iar ei cu juramant ziceau: „N-am vazut pe nimeni.” A chemat apoi pe portar si se rasti la el, zicandu-i: „Cum l-ai lasat sa intre pe batran, fara a-l conduce pe el?” Si acela, asijderea, se jura ca n-a vazut pe nimeni, nici intrand, nici iesind. Atunci a cunoscut ca, din dumnezeiasca putere, se facuse aceasta si, cazand la pamant cu lacrimi, graia: „Doamne, Dumnezeul meu, cine sunt eu, defaimatul si pacatosul, de vreme ce, in acest fel, randuiesti cu mine, nevrednicul?” Iar dupa ce a impartit ca milostenie, tot ce i s-a dat, in aceeasi vreme au venit doi calugari si i-au dat lui niste aur. Si, aducand bucate, a inceput a-i ruga pe ei ca sa manance, iar aceia i-au zis lui: „Du-le inapoi, ca vom veni diseara la tine, ca locuim la sfintii parinti egipteni; deci, sa trimiti acolo dupa noi.” Insa, seara a trimis si nu i-a aflat. Iar cei de acolo au zis: „Ei nici n-au fost la noi.” Atunci a cunoscut ca si acestia tot de la Dumnezeu i se trimisesera lui. Si da indestulata milostenie si ladita nu s-a mai desertat de aur.

Iar odinioara, nefiind destul undelemn, chelarul a vazut aceasta si a vrut sa spuna fericitului ca sa cumpere, dar a uitat sa-i spuna. Si a intrat, iarasi, in camara pentru alta treaba si a vazut vasul cel gol, plin de undelemn. Deci, venind, chelarul a spus aceasta carturarului. Iar el a grait lui: „Oare, ai mai spus si altora?” Iar acesta a zis: „Am spus.” Si a raspuns, zicandu-i: „Piedica si sminteala te-ai facut milosteniei.”
Iar aceasta v-am spus-o voua, fratilor, minunandu-ma de darul lui Dumnezeu, cum miluieste pe cei milostivi si mila Sa cea mare le daruieste lor. O, cat de bine este a face milostenie cu toata puterea! Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.

 

 

 

 

.