Să ne fie spre folos !

 

Slavă Lui Dumnezeu pentru toate !

 

Download “2018.08.19-Predica_Pr._Ciprian_Ioan_Staicu-la-Duminica-tanarului-bogat.mp3” 2018.08.19-Predica_Pr._Ciprian_Ioan_Staicu-la-Duminica-tanarului-bogat.mp3 – Downloaded 39 times – 35 MB

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh!

Iubiți credincioși, pe finalul Evangheliei de astăzi, am auzit cum apostolii își pun o întrebare în urma discuției pe care Hristos a avut-o cu tânărul cel bogat și a concluziei pe care le-a arătat-o Mântuitorul că greu se poate mântui un om bogat – și este vorba despre acel bogat care ține la averile sale mai mult decât la Dumnezeu. Deci apostolii l-au întrebat pe Hristos: ”Atunci cine poate să se mântuiască?” Și răspunsul lui Hristos nu a fost foarte detaliat, și a spus că ceea ce este cu neputință la oameni, este cu putință la Dumnezeu.

Unul dintre sensurile acestui răspuns al Mântuitorului este în primul rând că oamenii nu se pot mântui pe ei înșiși. Ceea ce este cu neputință la oameni, este în primul rând a se mântui pe ei înșiși. Lucru pe care, dacă îl căutăm în alte părți ale lumii, la popoare mult mai numeroase decât poporul nostru, vedem că aproape jumătate din populația lumii, care sunt budiști și hinduși, aceia cred că nu există Dumnezeu, că ei înșiși sunt propriul lor Dumnezeu, că nu au nevoie de un Dumnezeu care să-i mântuiască, ci își caută mântuirea, își caută iluminarea, își caută desăvârșirea în ei înșiși, crezând că este cu putință ca omul să se desăvârșească de unul singur, însă, din păcate, așa după cum există multe mărturii, chiar ale unora care au plecat în viața de dincolo și apoi Dumnezeu i-a întors aici, toți aceștia ajung în iad, pentru că Împărăția lui Dumnezeu, adică veșnicia, nu este altceva decât închinarea, mărturisirea lui Hristos, cu adevărat Dumnezeu al nostru, închinat împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt.

Deci ceea ce este la om cu neputință – a se mântui singur – la Dumnezeu este cu putință. Nu numai că este cu putință, dar pentru că la Dumnezeu este un veșnic ”azi”, Dumnezeu S-a întrupat ca și om, și noi i ne închinăm sub numele de Iisus, Fiul lui Dumnezeu, și acest Dumnezeu a venit pe Pământ pentru ca să ne ridice pe noi la ceruri, pentru ca să ne îndumnezeiască.

Însă, până la îndumnezeire, după cum ne spune Hristos și în altă parte, există un prim pas foarte important, acela al lepădării de sine. După această lepădare de sine, după această învingere a egoismului propriu, urmează o lepădare de cele lumești. Dacă citim scrierile Părinților Filocalici, mai ales ale Părinților numiți niptici, părinții care au căutat isihia, liniștea duhovnicească, unirea cu Dumnezeu, vedem că aceștia încercau să aibă cât mai puține griji. Cu cât ai mai puține griji în lumea aceasta, cu atât îți este mai ușor să îți ții mintea unită, iar mintea unită, dacă o închini convorbirii ei, prin inimă, cu Dumnezeu, atunci, iată de aici este doar o pregustare a Împărăției lui Dumnezeu.

Deci iubiți credincioși, întâlnirea de astăzi între Hristos și tânărul cel bogat, pleacă de la premiza că acela chiar voia să se mântuiască. Și a venit la Hristos, și i-a vorbit frumos, și Hristos l-a îndemnat nu să-i vorbească frumos, și să-L numească Învățător bun, și să-I vorbească Dumnezeiește, și să-L primească pe Dumnezeu, pentru că numai unul singur este bun, adică Dumnezeu, a încercat să îl ridice de la un nivel de credință, bună dealtfel și aceea, la o credință Dumnezeiască, supranaturală, aceea a crede că Cel din fața lui era Însuși Dumnezeu Cel întrupat, și văzând că acesta a păzit poruncile Vechiului Testament, și recunoștea lucrul acesta, Hristos încearcă să-l ducă pe ultima treaptă a desăvârșirii, spunându-i că trebuie să renunțe la ceea ce are mai de preț în lumea aceasta.

Vedeți, aici este un test prin care trecem fiecare: nu că Hristos vrea să ne lipsească de tot ce-am agonisit, ci vrea să vadă de ce e legată inima noastră. Dacă inima noastră este legată de rațiune, rațiunea, după cum se sune în acetistul Sfântului Justin Popovici, este șarpe, pe când inima este vultur. Deci dacă inima noastră se închină rațiunii, dacă inima noastră slujește rațiunii, atunci, nu poate să se apropie de Dumnezeu. Și dau un exemplu pe care l-am citit, hai să nu folosesc cuvântul foarte folosit astăzi: ”șocat”, că peste tot vedem numai șocuri și șocuri, însă, chiar nu mă așteptam la așa ceva, se spunea într-o știre că, în Scoția, nu mai știu dacă anul trecut sau anul acesta, au fost mai multe cununii ”umaniste”, nereligioase, decât religioase – săvârșite de către, probabil anglicanii de acolo.  Această societate umanistă, oferă un spectru foarte larg de a se săvârși unirea între un bărbat și o femeie, și probabil că nu se dau înapoi nici de la cununiile homosexuale, condiția lor este să nu se vorbească deloc despre Dumnezeu. Și dacă tot nu e voie să se vorbească despre Dumnezeu, s-a ajuns și la ceva care n-am crezut în viața mea că o să aud: căsătoriile ”Jedi”. ”Jedi” este un cuvânt preluat din filmul acela Războiul Stelelor. Și era pus chiar acolo pe sit: mirele, mireasa, pe de o parte era Luk, pe de altă parte era personajul acela îmbrăcat în negru cu mască, erau și vre-o doi soldați dintr-aceia îmbrăcați în alb nu știu-cum, și iată că au făcut o căsătorie intergalactică, cu eu știu, extratereștrii și ce-o mai fi. Și, oamenii respectivi se credeau că sunt foarte fericiți, pentru că au făcut un lucru deosebit.

Iubiți credincioși, la baza acestora se află faptul că regizorul trilogiei numită ”Războiul Stelelor”, nu mai știu cum îl cheamă, dar tipul respectiv credea cu adevărat că universul este condus de o ”forță”, chiar cuvântul ”forță” și apare foarte des în acel film, că nu există Dumnezeu, și ca în orice film, întotdeauna, chiar dacă contează cum este scenariul, la urma urmei filmul este cum vrea regizorul. El este cel care întipărește concepția lui despre lume, despre viață, despre subiectul tratat, prin intermediul personajelor. Ori omul acesta, iată a întipărit atât de adânc unei generații întregi sau mai multora, care au urmărit și le-au plăcut aceste filme științifico-fantastice, încât oamenii, au zis că ar fi mai bine să ne căsătorim așa, decât cum e tradiția pe la noi prin țară sau cum a fost acum câteva sute de ani.

Deci iubiți credincioși, atunci când omul uită de Dumnezeu, Îl refuză pe Dumnezeu și rămâne la mintea lui, ca să fac o comparație, cred că și mintea cocoșului este mai dezvoltată decât rațiunea superinteligentă și umanistă a omului lipsit de Dumnezeu, care de fapt, orbecăie prin întuneric, și orbecăind prin întuneric, se va lovi de tot ceea ce este în jurul lui. Iar la urma urmei, venind moartea, va vedea că toată această orbecăială nu este decât o pregustare a întunericului celui veșnic, pentru că așa cum trăim în această lume, așa vom trăi și în lumea cealaltă.

Revenind la tânărul bogat, acesta când a auzit că-i cere Hristos să renunțe la avere, el s-a gîndit: ”cum eu, care sunt bogat, să ajung sărac?” Și ajung la punctul central al cuvântului de astăzi, întrebarea pe care aș vrea să ne-o punem fiecare: ”cât suntem de bogați?” Îmi spunea cineva acum câteva zile, că, de fapt, pot să și spun cine: fiica mea cea mare spunea: ”tată, noi nu suntem bogați. Pentru ce nu suntem bogați? Păi, uite, nu e ca alții, cum am văzut prin filme, sau am auzit pe la știri, că ăia sunt plini de bani.” Și i-am spus: ”Hai să-ți dau eu câteva exemple – cât de bogați suntem noi: Ai tată? Ai – ești bogat! Ai mamă? Ai – ești bogat! De ce? – Pentru că sunt foarte mulți copii pe lumea aceasta, care nu au nici tată, nici mamă. Sau au pe unul din părinți, și cam întotdeauna când unul din părinți vrea să țină loc de doi, cu toată strădania – bună dealtfel – minunată și demnă de respect pe care o depune, este foarte greu ca acel copil să crească cu un caracter echilibrat și integru, pentru că lipsește de fapt prezența neapărat necesară a unuia dintre părinți. Mai departe: Ai Dumnezeu? – Am Dumnezeu. Ții la El? – Apăi mă strădui. Ai casă? – Am casă. Ai o mașină cu care să circuli? Am. Ești sănătoasă? Sunt sănătoasă. Ești iubită sau nu ești iubită? Sunt atâția oameni pe lumea aceasta pe care nu-i iubește nimeni”. Și i-am mai dat eu câteva exemple, și în final i-am spus: ”Ce credință ai tu? – Ortodoxă. E, asta-i cea mai mare bogăție! Pentru că credința ortodoxă nu este o sumă de legi, de porunci. Ci este o Cale pe care prima dată a pășit Hristos, după El au pășit Sfinții Apostoli, împreună cu Maica Domnului, toți Sfinții Părinți, Sfinții Mucenici, și pășim, ne străduim și noi astăzi, iar la capătul ei, nu se află nici negură, nici orbecăială, nici iad, ci se află Hristos pentru cei care-L iubesc pe El. Deci, pentru faptul că Dumnezeu vrea de la noi să ne mântuim, ar trebui să înțelegem că El ne dă toată bogăția necesară pentru ca noi să ne putem mântui. Nu ne lipsește nimic pentru mântuire, și nu o mântuire din aceasta, să zicem pe muchie de cuțit, la limită, ci darurile, talanții, harismele pe care le-am primit fiecare dintre noi, pe care ar fi bine să-i înțelegem care sunt, talanții aceia sunt ceea ce ne este nouă necesar pentru a ajunge chiar la sfințenie. Atât în Vechiul Testament, cât și în Noul Testament se spune, printre altele, se spun două cuvinte: ”Fiți sfinți!” Nu este cu ”să”, nu este într-o narațiune,  ci este la imperativ: ”Fiți sfinți!” Adică fiți așa cum vreau Eu să fiți (Eu, aici, fiind vorba despre Dumnezeu). Dumnezeu vrea să fim sfinți, adică să fim curați de toată întinăciunea.  Cineva când se spală, dacă e murdar, nu se spală numai pe o parte a corpului. Și spune că, dacă m-a atins apa, gata – apa aia, m-a curățat peste tot. Și nu lasă nici un loc murdar. Pentru că dacă ar lăsa un loc murdar, i-ar fi cumva să pună după aceea pe trupul său haine curate. Pentru că ar simți că a făcut o împietate, un lucru ne-la-locul lui, să pună haine curate pe un trup murdar.  Or, haina cu care ne înveșmântează Dumnezeu, este Sfântul și Dumnezeiescul Har. Dar nu ca pe la papistași care spun că Harul vine pe deasupra așa, și ne ferește de rele. Ci Harul acesta străpunge fiecare fibră – ca să zic așa, și fiecare celulă, și dincolo de fiecare celulă a ființei noastre, ne umple cu totul, în măsura în care noi vrem ca acest Har să ne umple.

Traduceam zilele trecute două cărți: una am gătat-o, una-i pe departe. Și prima, printre altele, vorbea Sfântul, Cuviosul Iosiv Isihastul, iar a 2-a, Părintele Efrem Filoteitul care este în Arizona. Și, am să încerc să fac legătura între ei doi: Al 2-lea a fost ucenicul primului. Deci Părintele Efrem a fost ucenicul Cuviosului Iosiv Isihastul. După ce a trecut la Domnul Cuviosul Iosiv, cînd s-au dezgropat, după câțiva ani sfintele moaște, ucenicii lui apropiați, care toți au ajuns mari stareți și duhovnici, și părinți cu viață sfântă, nu pentru că starețul lor a fost cine a fost, ci pentru că ei au vrut să urmeze întocmai viața și exemplul starețului, discutau părinții, ce parte din sfintele moaște să ia fiecare. Și unul a zis: eu vreau să iau capul, eu vreau să iau mâna dreaptă, eu vreau să iau mâna stângă. Singurul, Părintele Efrem, după mărturia celorlalți rămasă scrisă, nu zicea nimic. El nu voia nimic. Adică el știa din viața lui monahală că prima condiție ca să ajungi la desăvârșire, este să-ți tai voia. Și dacă acestea le învățase și le trăise prin experiență alături de starețul său, nu putea acum, afla din nou după ani de zile, aflat în fața starețului său, sfințit – și lucrul acesta se vedea prin sfintele moaște – nu putea să uite învățătura pe care o învățase. Și, la un moment dat, unul dintre Părinți, pe nume Arsenie, s-a uitat așa în jos, și a zis: ”știți ceva, capul Cuviosului trebuie să meargă, trebuie să-l ia Părintele Efrem.” Și ceilalți au zis: ”De ce?” – Pentru că așa e voia lui Dumnezeu.  Ei aveau o viață atât de duhovnicească, încât, nu luau nici o hotărâre până când, în inima lor, Dumnezeu nu le spunea ce să facă. Deci își tăiaseră voia în așa măsură, încât nu făceau de la ei înșiși nimic.  Și Părintele Efrem a luat capul Cuviosului Iosiv, și l-a dus în America, și am avut ocazia și binecuvântarea de a mă închina la Sfintele lui moaște, tocmai în Arizona.

Oamenii aceștia, când au pășit pe calea spre Dumnezeu, au pășit cu siguranța că este singura cale adevărată. Și Dumnezeu nu este Cel care așteaptă să tot mergi, să tot obosești, ci la fiecare pas pe care noi îl facem, pentru că puterea de a face pasul respectiv vine de la El, pentru că lumina pentru a merge pe Calea respectivă vine de la El, și toată puterea pentru a înainta pe acea Cale vine de la El, Dumnezeu, la fiecare pas, este alături de noi.

Dacă tânărul acesta bogat ar fi renunțat la averea lui, ce-ar fi câștigat? Ar fi câștigat un loc de Apostol. Pentru că ceilalți apostoli, și am să dau exemplul celui care ne relatează această întâmplare – Sfântului Evanghelist Matei care era vameș, cu siguranță era mai bogat decât acel tânăr. Pentru că vameșii, pe lângă faptul că erau bogați, mai erau și hoți. Considerați de către conaționalii lor, ca cei mai mari hoți. Dar ei furau legal. Și aveau de partea lor stăpânirea romană, că strângeau birurile pentru romani, și nu se temeau de nimeni. Și mai sunt alții, și în ziua de astăzi. Nu se tem de nici un om. Pentru că, i-au cumpărat pe toți. După cum zicea domnul acela, austriacul acela care ne toacă nouă pădurile, când a fost întrebat – și există filmarea – de ce a ales România pentru a-și dezvolta afacerea, a zis: ”Pentru că, este o țară în care guvernul se cumpără foarte ușor.” Omul nu s-a ferit s-o spună pe față, de vreme ce, reușise s-o facă, și, vedeți, când omul vrea să-și împlinească voia lui în această lume, face tot ceea ce îi stă în putință. Iar Cuviosul Iosiv Isihastul ne punea această întrebare, nouă tuturor: ”Dacă oamenii pentru păcat, și pentru patimi se străduie atâta, de ce când e vorba de Dumnezeu, se străduie așa de puțin? De ce voia lui Dumnezeu, și Calea spre sfințire, pentru noi rămâne așa undeva?: ”Las c-o s-o fac și pe-aia, dacă am timp, dacă o să-mi convină. Dacă, și dacă, și dacă.” Acești doi mari sfinți – unul este încă în viață, nădăjduim să treacă la cele veșnice întru sfințenie, celălalt deja s-a sfințit: Părintele Iosiv și Părintele Efrem. Oamenii aceștia, au lăsat în urma lor, mii și mii, și zeci de mii de ucenici. Omul care trăiește în Dumnezeu, fiind lumină, toți cei care sunt în întuneric – zice Sf. Serafim de Sarov – merg în urma lui. Tânărul acesta bogat, nu a vrut să-L urmeze pe Hristos. L-ar fi îmbogățit Hristos cu o viață de apostol, cu o viață creștinească, viața creștinească – după cum citeam aseară, zice Părintele Efrem Filoteitul, este o viață care este plină de suferință și de durere, și de jertfă și de cruce,  însă în toate acestea este adevărata bucurie. Adevărata bucurie nu este în distracție. Aia este o bucurie care impresionează prin faima și lumina și strălucirea ei, și cum ai început puțin să te bucuri de ea, cum a trecut. Adevărata bucurie vine din suferință. De ce? – Pentru că suferința îl face pe om să înțeleagă că el este neputincios. Și văzând că el este neputincios, el imediat se întoarce către cineva care să-l ajute. Iar cel către care se întoarce ca să-l ajute, este Dumnezeu. Și Satana își oferă ajutorul când omul vrea să păcătuiască. Însă după cum mărturisea însuși un vrăjitor, zicea: ”Stăpânul meu pe care-l slujeam – adică Satana – era un stăpân foarte rău. De multe ori, cu toate că-l slujeam și făceam voia lui, și-mi băteam joc de ceilalți oameni, și făceam vrăji, stăpânul acesta își arăta ura lui față de mine, și ura aceea se manifesta prin bătaie și prin chin, și prin durere, și prin multe, multe răutăți.” Până când a înțeles că dacă merge pe calea aceasta, a faimei, și a banilor, și a puterii, însă prin puterea Satanei, va ajunge nu numai în Iad, dar chiar și iadul de aicea va fi un iad. Și s-a lepădat de Satana, s-a întors către Hristos, și când a văzut că Satana, atunci când l-a atacat, asemenea odinioară pe Sf. Ciprian, când Satana l-a atacat și Hristos l-a apărat, Satana n-a putut să facă nimic, față de înainte, când Satana ori-de-câte-ori îl ataca, putea să-i facă orice rău, atunci și-a dat seama că puterea lui Hristos n-are nici o comparație și că se merită să fi cu Hristos, pentru că cine este cu Hristos, nu poate fi biruit de nimeni.

Hristos spune foarte clar:Îndrăzniți, Eu am biruit lumea.” Duhul acesta al lumii, duhul care trage spre Iad – l-am biruit deja. Biruința este adjudecată! Suntem chemați să ne bucurăm de această biruință, să slăvim pe Cel care a adus această biruință, să ne facem părtași la această biruință. Nu ne cere Hristos ceva nou. ”Singurul lucru nou sub soare – spune Sf. Ioan Damaschin – este întruparea Cuvântului.” Iar întruparea Cuvântului este o cale și o viață care duce prin propovăduirea Adevărului, prin Cruce, spre Înviere și spre îndumnezeire. Este simplu pentru cei care-L iubesc pe Hristos. Este cumplit pentru cei care nu-L vor pe Hristos.

Deci ceea ce este cu neputință la om – să se depășească pe sine, să-l învingă pe Satana, să ajungă la Dumnezeu – lucrurile acestea sunt cu putință la Dumnezeu, atâta timp cât Dumnezeu – zicea Sf. Ioan Damaschin – poate tot ceea ce vrea, dar Dumnezeu nu vrea să mântuiască pe om de unul singur. Dacă omul spune: ”NU VREAU să mă mântuiesc!”, Dumnezeu nu îl poate mântui. Atât de multă iubire a pus Dumnezeu în creatura Lui – omul, încât omul Îl poate refuza pe însuși Creatorul și Părintele său. Numai cine iubește – și ne dăm seama noi ca și părinți (eu n-am ajuns încă la stadiul acesta, că-mi sunt copiii mici, dar cei care aveți deja copii mari), când părintele vede că copilul a plecat de acasă – a plecat la studii, a plecat să-și facă familie, a plecat în lume – ca să zic așa, știe că a venit momentul pentru această despărțire – care este vremelnică, și știe că dacă a pus cuvânt dumnezeiesc și dragoste dumnezeiască în sufletul acelui copil, nu se va pierde. Mie, mama mea, când aveam 14 ani și am plecat la seminar, prima dată plecând departe de casă, mi-a spus un cuvânt pe care n-o să-l uit cât trăiesc: ”Dragul mamii, până acuma, am încercat să am grijă de tine. Și de-acuma, cu mila lui Dumnezeu, încearcă să ai tu singur grijă de tine, și să nu te faci de râs.” Nu mi-a zis: ”Să nu mă faci de râs.””Să nu te faci de râs, să fii om, și să fii cu Dumnezeu.”   Și mai dau un exemplu – l-am auzit de la un domn, nu mai știu cum îl cheamă, m-a luat și pe mine odată la ocazie, veneam de la Sibiu către Brașov, un om din Munții Apuseni. Ajunsese director de bancă, om mare. Și m-a luat la ocazie, și s-au întâmplat două lucruri minunate cu omul acesta: la vre-o câțiva kilometri erau două fetițe care erau pe marginea drumului, erau la școală la un sat, la vre-o câțiva kilometri departe de satul lor natal. Și făceau această navetă. Și săracele, făceau și ele cu mâna la ocazie. Erau în clasa a 3-a, a 4-a, cam așa. Și le-a luat, le-a dus, ele nu știau cine este omul respectiv, și pentru că așa le învățaseră părinții, când să coboare, au scos fiecare câte un leu, ca să dea la șofer. La care, omul acesta care avea bani cu nemiluita, s-a întors așa, cu toată dragostea către copilași, și a zis: vă mulțumesc, dar nu este nevoie, dar mă simt eu dator să fac următorul lucru: a scos câte o sută de lei și le-a dat la fiecare. Și mergând mai departe spre Brașov, îmi spune așa: ”Tatăl meu – adică tatăl lui – țăran simplu din Munții Apuseni, când am plecat de acasă la școală, la facultate, mi-a zis așa: <<Dragul tatei, întotdeauna să fii om, pentru că așa vrea Dumnezeu – să fii om.>>” Și mi-a dat un exemplu ce înseamnă să fii om: să te ferești în primul rând de patimi, și mai ales de patima beției. Și mai simplu, i-a explicat și de ce. Zice: omul când e beat, dacă-i vine să-și facă nevoile, pentru că se clatină și nu-și poate menține echilibrul, chiar și vrând să facă la locul unde ar trebui, nu reușește. Tot pe el face. Așa neom te poate face o patimă. Să te ferești de a nu ajunge neom! Și zice: ”Părinte, toată viața mea, cu toate că am văzut multe și am câștigat multe, și am ajuns sus de tot în ierarhia lumească, am ținut minte cuvântul tatălui meu: să nu cumva să fiu neom. Și atunci când masoneria m-a curtat ca să intru în rândurile ei, am zis NU! Pentru că a face parte din rândurile acestora înseamnă să-ți asumi să nu mai fi om al lui Dumnezeu, ci să fi un neom care slujește satanei.” Nu l-am întrebat eu. El a spus-o. Mărturia lui de credință a fost că vrea să rămână până la capătul vieții lui, în Hristos. Și a zis așa: ”Dacă mă vor forța să fac ceva împotriva conștiinței mele, renunț la toate și mă întorc alături de tatăl meu, acolo, în sărăcia de unde am pornit, că odată ce am plecat de la sărăcie, chiar și dacă am ajuns la bogăție, nu înseamnă că o să-mi fie greu să mă întorc la primul stadiu.”

Deci, iubiți credincioși, nu ceea ce avem contează, ci ceea ce suntem. De aceea, întrebarea cu care ar fi bine să rămânem în minte și-n inimă, ar fi: Oare chiar este vre-un motiv pentru care putem spune că nu suntem bogați? Gândește-te omule, gândește-te ortodoxule, ce motiv ai putea avea să spui că nu ești bogat? Și dacă ești cu adevărat bogat în Hristos, MULȚUMEȘTE-I ! – Atâta cere Hristos de la noi – să-I mulțumim.  Și vă mai spun un lucru – durează câteva secunde. Ieri l-am citit. Nu mai știu dacă era în românește. Da, în românește era: O bătrână cerșea. Dar îi era rușine, că nu mai cerșise. Și a trecut pe lângă ea un părinte și i-a zis așa: Zice, ”uite, îți dau și un bănuț, dar te văd că te rușinezi așa. Uite, când trec oamenii pe lângă tine, chiar dacă nu îi cunoști, zi și tu o rugăciune pentru ei: Doamne, miluiește-i și pe femeia aceea și-o ajută!, Doamne, ajută și pe bărbatul acela, și luminează-l! – Ce poți tu, zi în mintea ta.” După o săptămână a trecut dinnou pe-acolo și l-a oprit femeia, și i-a zis: ”Părinte, atât de mulți îmi dau, încât la toți săracii aceștia care sunt în jur și care și ei cerșeau, la toți le dau, că n-am ce să fac cu atâta.” Și atunci și-a dat seama că puterea rugăciunii pentru aproapele este cea care ne face cu adevărat oameni.

Oameni nu suntem – cum zic unii – mă duc la școli înalte să ajung om. Oameni nu suntem atunci când îi peretele plin de diplome.  Oameni suntem atunci când trăim nu numai pentru noi, ci trăim și pentru aproapele nostru. Pentru că și Dumnezeu, n-a trăit doar pentru sine, în fericirea cea supremă. Ci a venit ca să trăiască și să moară pe Cruce pentru noi, pentru ca să ne învețe că adevărata bucurie vine atunci când te poți jertfi pentru aproapele tău. Și dacă trebuie să ne jertfim pentru aproapele nostru, atunci trebuie să-l iubim. Nu poți să-ți dai viața pentru aproapele – că zice Hristos că asta e cea mai mare iubire – dacă tu nu-l iubești, dacă te cerți cu el, dacă nu-l ierți, dacă jinduiești la ceea ce este al lui, dacă-l invidiezi, și așa mai departe.

Mântuirea noastră depinde prea puțin de noi, cât depinde de aproapele nostru. Prea puțin de ceea ce facem noi pentru noi, cât depinde de ceea ce facem – dacă facem – pentru aproapele nostru. De aceea, acest lucru este cu putință – fiecăruia dintre noi – SĂ VREM să fim cu Hristos, prin aproapele nostru. Iar atunci mântuirea (care este un lucru extraordinar, incomparabil, ceea ce este cu neputință pentru noi), ne-o va dărui Hristos, în vecii vecilor, Amin !

 

 

 

 

.