Să ne fie de folos !

.

Predica poate fi descărcată în format electronic mp3 de aici:

Download “2018.11.18_-_Predica_la_Duminica_pildei_bogatului_caruia_i-a_rodit_tarina.mp3” 2018.11.18_-_Predica_la_Duminica_pildei_bogatului_caruia_i-a_rodit_tarina.mp3 – Downloaded 80 times – 12 MB

.

Iată și transcriptul predicii – pentru cei care preferă să o citească:

 

În numele Tatălui, și al Fiului și al Sfântului Duh!

Iubiți credincioși, Evanghelia pe care tocmai am citit-o, o știm cu toții, este despre bogatul căruia i-a rodit țarina. Iar înainte de această Evanghelie, am auzit cuvânt către Efeseni al Sfântului Apostol Pavel despre aptul că trebuie să trăim în lumină, să ne ferim de întuneric, și să dăm pe față și să osândim lucrările întunericului, adică lucrările săvârșite de către satan. Și se spune în Evanghelia de astăzi despre acest om bogat, că i-a rodit din belșug țarina. Cuvântul care este foarte important aici este cuvântul belșug. Mulți consideră că belșug este ceea ce au. Însă mai puțini consideră că ceea ce au, au primit din belșug de la Dumnezeu – Care este dătătorul tuturor bunătăților, și că Dumnezeu nu numai că poate să dea ceea ce deja a dăruit din belșug, ci poate să dea cu mult mai mult, și vrea să dea cu mult mai mult, însă, după cum spunea Părintele Paisie Olaru, marele duhovnic al neamului nostru, Dumnezeu are ce să dea, numa să aibă CUI să dea…

Și iată că omul acesta bogat, bogat în cele lumești, bogat în cele ale pământului, bogat în cele care de fapt nu erau ale sale ci erau ale lui Dumnezeu, căci nu omul a făcut pământul, nu omul trimite Soarele, nu omul trimite ploaia, nu omul trimite vânt la bună vreme, ci toate le dă Dumnezeu. Totuși, acest om cugeta în sine. Deci avea o convorbire cu propria lui conștiință. Însă sunt unii care consideră că în conștiința lor se întâlnesc doar cu ei înșiși. Iar acest lucru a fost transformat de către cei care cred în filosofiile orientale, într-o încolăcire în jurul sinelui, în jurul egoului, considerând că în conștiință nu este prezent altcineva decât propriul egou. Și omul acesta vorbea cu sine. Ce voi face, că n-am unde să adun roadele mele? Și apoi spune: roadele mele, și apoi spune: hambarele mele, și apoi spune iarăși: roadele mele, și bunătățile mele, și sufletul meu. Toate, el le raporta la sine, toate erau ale lui. Însă, din păcate, roadele acestea, nu el le-a făcut să apară, bunătățile acestea nu el le-a făcut să le aibă, hambarele pe care le avea nu îl mulțumeau și vroia altele mai mari, iar culmea nebuniei, considera că sufletul lui este al lui însuși… Neștiind cuvântul Sfântului Apostol Pavel care spune: ”Nu știți că nu sunteți ai voștri?”

Acest cuvânt: ”al meu”, arată un egou care era mai mare decât toate hambarele. Iar egoul care este plin de sine, întotdeauna vrea să strice ceea ce are, și să facă mai mult. Niciodată nu este mulțumit… Și se umflă, și se umflă, și se umflă, până crapă în întunericul cel veșnic și în chinul iadului. Deci acest om vorbea cu sine. Și credea că în conștiința lui, e doar el, că nu mai este nimenea prezent acolo. Însă conștiința, iubiți credincioși, este glasul lui Dumnezeu pus în om. Conștiința este modul în care Dumnezeu ne vorbește. Deaceea, cu toate că nu era băgat în seamă, Dumnezeu îi răspunde. Îi răspunde ca și cum ar fi existat un dialog între ei, ca și cum ar fi trebuit să existe un dialog între ei. Și Dumnezeu îi spune așa: ”Nebunule, în această noapte vor cere de la tine sufletul tău.” Ne spune Hristos în Evanghelie că nu avem voie să numim pe nimeni nebun. Iar cel care va spune fratelui său, aproapelui său: nebun, vrednic este de iad. Însă iată că Dumnezeu îi spune omului nebun, și îi arată și de ce: ”în această noapte vor cere de la tine sufletul tău.” Cuvântul cel mai important aici este: ”vor cere.” Nu spune: ”Eu voi cere”, ci spune: ”ei vor cere”. Cine sunt cei care cer sufletul? – Sunt diavolii care de fiecare dată când păcătuim, cer sufletul nostru de la Dumnezeu, având argumentul: ”iată, omul pe care Tu-l iubești, omul pe care Tu-l binecuvintezi, omul căruia i-ai umplut hambarele și țarinile, omul acesta nu îți răspunde, vorbește doar cu el însuși. Vrea să fie singur, vrea să fie fără Tine, Dumnezeule, deaceea nu merită să trăiască. Așa că ia sufletul lui și aruncă-l în gheena.” Și de fiecare dată când păcătuim, să știm că suntem în pericol de moarte.

Mi-aduc aminte odată, acum mulți ani, când am avut la un moment dat o ispită trupească, și în clipa aceea a început să-mi bată inima foarte tare.  Și mi-am dat seama că satana, pe cei care se lasă cuprinși mai ales de ispitele trupești, dacă nu poate să-i piardă altfel, încearcă să-i piardă prin infarct. Să crape inima-n ei, să moară, și să moară în starea aceasta de poftă, de păcat, de cădere, și astfel să-și piardă mântuirea.

Iubiți credincioși, satana niciodată nu atacă frontal. Este laș, este viclean, este puternic pentru că este nevăzut, și ne urăște fără excepție. Și deaceea nu vrea altceva de la noi, nici țarina, nici hambarele, nici casa, nimic altceva decât sufletul. Și ne urăște sufletul nostru mai mult decât am putea noi vre-odată să urâm pe cineva. Este numai ură, este numai mânie, este numai angoasă, este o existență chinuită, care simte că explodează de atâta chin. Acest chin este cel pe care-l trăiesc toți cei care nu iubesc. Cel care nu iubește trăiește în iad. Cel care nu iubește trăiește fără Dumnezeu, de fapt, este într-o stare dinaceasta de moarte sufletească.

Și ca să înțelegem ce înseamnă să trăim cu Dumnezeu, cuvântul Apostolului – care întotdeauna este corelat în mod minunat de către Sfinții Părinți cu Evanghelia zilei, Sf. Apostol Pavel  ne spune, ne îndeamnă să facem faptele luminii. Cuvântul ”lumină”, iubiți credincioși, nu se referă la Soare. Cuvântul ”lumină”se referă la Cel despre care a spus despre Sine Însuși în Evanghelia după Ioan, capitolul 8, versetul 12: ”Eu sunt lumina lumii.” Când vorbim de lumină, noi vorbim de Hristos. Și Hristos ne spune prin glasul Sf. Ap. Pavel că suntem datori să dăm pe față lucrurile întunericului, să aducem lumină acolo unde este întuneric, și să osândim pe față și de grabă, fără întârziere, tot ceea ce înseamnă păcatul. Însă a osândi păcatul nu înseamnă să osândești pe cel care a făcut păcatul. CUM să nu osânsești pe om, și totuși să osândești fapta? – Rugându-te pentru omul respectiv, așteptând momentul potrivit ca să-i spui un cuvânt de folos duhovnicesc, să se întoarcă la Dumnezeu,  făcând o metanie pentru el, dând milostenie pentru el, aducând lumină acolo unde este întuneric, însă întotdeauna datoria creștinului este să osândească pe față orice păcat. Adică să-i spună păcatului păcat, nu să-i spună așa cum se întâmplă astăzi, cam prea mult în lume, păcatul a ajuns nu numai modă, ci păcatul a ajuns chiar lege…

Mâine Biserica va prăznui un Sfânt la care eu țin foarte mult și a cărui icoană o avem aici lângă noi – Sf. Mucenic Varlaam. Sf. Mc. Varlaam înfățișat în icoană ținând foc în mână. Cel care a murit pentru că n-a vrut să jertfească idolilor, a osândit credința în idoli pe față, și i s-a pus un cărbune aprins în mână, cu nădejdea din partea păgânilor că va arunca acel cărbune în foc de frică să nu se ardă. Însă el a strâns cărbunele în mână, mâna i-a luat foc, mâna s-a topit, el a murit de durere, însă a ajuns mucenic al lui Hristos.

Dacă bogatul acesta, căruia i-a rodit țarina este înfățișat aici, în Evanghelie, alături de textul Evangheliei, printr-o imagine în care el ține în mână un pergament mare în care se află lista cu toate averile lui, Sfântul Mucenic Varlaam ține în mână un cărbune care l-a transformat pe el din om în foc – prin care luminează și prin care încălzește Hristos, dar și foc care arde tot păcatul și toată păgânătatea.

Mântuitorul Hristos Care ne iubește, ne spune foarte clar în finalul Evangheliei de astăzi: Așa se întâmplă cu cei ce-și adună comori pentru sine însuși, și nu se îmbogățește în Dumnezeu. Ce înseamnă să fii bogat în Dumnezeu? – Înseamnă nimic mai puțin decât să fii dumnezeu după har. Când scriem Dumnezeu, scriem cu literă mare, însă Dumnezeu ne cheamă să fim și noi dumnezei după har, să fim atât de plini de lumină, atât de plini de bunătate și de dragoste, de milostenie, de rugăciune, de compătimire, încât, dacă am mai face un pas mititel, ne-am transforma cu totul în lumină. Însă pasul acela rămâne distanța sau granița dintre creat și necreat. Până la granița aceea a desăvârșirii totale ne cheamă Hristos, și nu ne cere Hristos nimic altceva decât ca tot ceea ce este al meu, să spun că nu este al meu, ci este al nostru. Deaceea ne-a învățat Hristos să spunem Tatăl nostru. Deaceea, după Înviere, Hristos, arătându-se ucenicilor și lăsându-l pe Toma să pună în coasta Lui cea îndumnezeită, să pună degetul, să-l atingă, zice Hristos către el, îl îndeamnă să creadă, iar Toma Îi răspunde: ”Domnul  meu și Dumnezeul meu!

Ei, cuvântul acesta – când doar despre Dumnezeu spunem că este al nostru, și al nostru fiind, vrem să creadă în El și ceilalți, cuvânt pe care l-a transmis, realitate pe care și Sf. Toma a transmis-o, el fiind încredințat că Hristos a înviat și spunând tuturor că nu numai că L-am văzut pe Hristos, ci am și pus mâna pe trupul Lui cel înviat, ei – această realitate, această bucurie a trăirii în Hristos Care nu este doar al meu, ci este al nostru, al tuturor – este și al celor păcătoși, și al celor drepți – pentru că Raiul este plin de păcătoși pocăiți, adică plin de duhul pocăinței, iar iadul este plin de păcătoși nepocăiți, adică cei care au murit în suficiență de sine, în ego, în ură față de Dumnezeu – dătătorul tuturor bunătăților, și la urma urmei, și în ură față de ei înșiși…

Omul care nu-L are pe Dumnezeu, doar strică. Sub motivul că vrea să facă ceva mai bun, întotdeauna strică. Și spunea foarte frumos un Pătinte din Sf. Munte, ce înseamnă neascultarea: Neascutarea înseamnă ”o idee” mai bună decât ascultarea. Adică ascultarea înseamnă să facei ceea ce ți se spune, ceva bun, iar neascultarea înseamnă să te gândești că poate e mai bine să faci așa cum vrei tu, nu așa cum ți s-a spus. Și acest ”mai bine”, această neascultare este de fapt, așa cum se spune tot în Sfântul Munte – ascultarea înseamnă viață, neascultarea înseamnă moarte.

Condiția ascultării este să trecem prin filtrul conștiinței noastre ceea ce urmează să ascultăm. Cel mai greu nu este să faci ascultare, cel mai greu este să dai ascultare, să-i spui cuiva: fă lucrul respectiv. Pentru că cei care sunt în postura aceasta, iar în Biserică ei în genere sunt duhovnicii, trebuie să se gândească, să cugete în Duhul Sfânt, să aibă mintea lui Hristos, iar cuvântul pe care-l spun, ascultarea pe care-o dau, să știe că omul poate să o ducă, poate să o împlinească, și tocmai în acest sens, pentru că oricare dintre noi mai poate și greși, în acest sens, în tradiția monahală, în fiecare seară – s-a cam pierdut lucrul acesta, dar așa era înainte – în fiecare seară își cereau iertare călugării sau maicile dintr-o mînăstire, unii de la alții, și starețul își cerea iertare de la fiecare dintre Părinții mănăstirii,  că poate a depășit limita în care ei puteau să facă ascultare, poate le-a cerut prea mult, poate le-a cerut ceva atunci când nu puteau să facă. Și cerându-și iertare unii de la alții, și ascultând unii de alții în Duhul lui Hristos, așa întotdeauna a crescut comunitatea creștină.

Revin și spun: a te îmbogății în Dumnezeu nu are legătură cu cele ale acestei lumi. A te îmbogății de Dumnezeu, înseamnă SĂ VREI să-I semeni. Și a semăna lui Dumnezeu, înseamnă cuvântul pe care-l primim de la Dumnezeu – să-l dăm mai departe aproapelui nostru. Bunătățile pe care ni le dă Dumnezeu, să le împărțim cu aproapele nostru. Altfel, ajungem la cuvintele înțeleptului Solomon, care în Pilde spune că omul care adună, nici nu știe că nu adună nici pentru el, nici pentru cei ai casei lui, ci adună pentru cei la care nici măcar nu se gândește, căci cel care adună și nu se îmbogățește în Dumnezeu, acela va rămâne sărac, va rămâne lipsit de toate.

Părintele Gavriil (Gheronda Gavriil fiind ucenicul Sfântului Paisie Aghioritul – n.r.), întotdeauna când vin pelerini la el și cer un cuvânt de folos, le spune printre altele: ”dacă vrei să rămâi sărac, atunci adună comori. Dacă vrei să fii bogat, atunci ceea ce ai, dăruiește și celorlalți.” Și atrage atenția că ”niciodată costumele în care sunt îmbrăcați cei morți înainte de a fi puși în mormânt, nu au buzunare”… Așa sunt făcute în mod normal, încât nu au buzunare că nu au ce să ducă din lumea aceasta cu ei, nimic nu le este de folos. Tot ceea ce trimitem înainte spre viața veșnică, face parte din categoria faptelor bune – la care ne îndeamnă Sfânta Evanghelie.

Cuvântul cu care vreau să închei este cel al Sfântului Apostol Pavel, care ne îndeamnă să fim fii ai luminii, să fim fii cu adevărat ai lui Hristos, să fim oameni cărora ne pasă cu adevărat unii de alții. M-a sunat cineva, acum câteva săptămâni, un om care de-abia a intrat în cele ale credinței – ca să zic așa – și mi-a zis: ”Părinte, eu cred că adevăratul post nu-i numa ăla de mâncare, oare nu se cuvine să postesc și de gânduri rele? Oare nu se cuvine să postesc și de bârfă? Oare nu se cuvine să postesc și de televizor? Oare nu se cuvine să postesc și de lipsă de iubire față de aproapele meu?” Și atunci mi-am adus aminte de un cuvânt pe care mi la spus acum peste 15 ani un american ortodox. Îl cheamă Michael, era profesor pe vremea aceea aici la Târgu Secuiesc, venise din America să predea limba engleză, venise și cu gândul să-și găsească poate o soție, era aproape de 50 de ani, un om feciorelnic, un om al rugăciunii, un om smerit, un fost neoprotestant care a venit la ortodoxie din dragoste față de Hristos, a venit de la întuneric la lumină pentru că a vrut să fie un om în care viază Hristos, și omul acesta, când a început odată Postul Mare, mi-a dat telefon și m-a-ntrebat: ”Părinte, ce să fac eu în postul acesta mai mult pentru Dumnezeu? Dumneata mă știi, nu beau, nu fumez, nu bârfesc, am o viață liniștită, și tot stau de o săptămână și mă gândesc – ce să fac eu în postul acesta, în afară de a ține post, pentru Dumnezeu? Ce patimă să mai tai? Și poate sunt eu un întunecat încât nu-mi dau seama, spune-mi, sfinția ta, care mă cunoști, ce anume să mai tai eu din modul meu de a fi?” Și vă spun, era de o sinceritate și de-o smerenie fantastică. Nu că a căutat vre-o patimă în sufletul lui și n-a găsit, și-acuma se dădea mare. Dimpotrivă, chiar își dorea să fie mereu cu Hristos. Și-atuncea, cuvântul care mi-a venit în minte a fost acela de a-mi cere iertare de la el. ”- Păi – zice – de ce vă cereți iertare?” Zic: Pentru că eu nu m-am gândit la ceea ce te-ai gândit dumneata. Și uite, deaceea mi-ai dat și mie telefon, eram diacon pe vremea aceea, deaceea mi-ai dat telefon – pentru ca să mă gândesc și eu m ai mult la sensul adevărat al postului, la sensul adevărat al legăturii noastre cu Hristos. Și-așa a lucrat Dumnezeu, încât în anul acela, la catedrala din Sf. Gheorghe, după ce majoritatea creștinilor, în grabă sau în supergrabă veneau și se spovedeau, și se împărtășeau fără Sfântă Liturghie – nu din vina lor, că așa erau săracii învățați – și-a trecut Săptămâna Patimilor, și a venit noaptea Învierii. Singurul ortodox care s-a împărtășit în noaptea Învierii a fost Michael. Toți ceilalți erau în noaptea Învierii, chiar prezenți la Slujbă, erau cu gândul la bunătățile de pe masă. Însă Michael, era nu numai cu gândul, ci cu întreaga lui inimă, și cu toată ființa lui, în inima lui Hristos, și alături de noi, clericii care ne-am împărtășit în noaptea aceea, preoți și diaconi, cum eram eu, singurul care s-a împărtășit cu Hristos a fost Michael.

Și atunci a fost o lecție dureroasă pentru neamul acesta care se crede ortodox. Din păcate, nici măcar prin botez nu mai suntem un neam ortodox, căci e plină țara aceasta de oameni nebotezați, care au fost batjocoriți în loc să fie botezați așa cum se cuvine.

Și-am să-nchei cu un exemplu: Mi-a trimis Părintele Ioan, fratele nostru din Italia, care s-a îngrădit de erezia ecumenismului, un video, despre un băiețaș, român, care a fost, care au vrut să-l boteze cu numele Mateo… Ca și cum Matei nu se mai poartă, acuma… era o variantă mai italienească… Și, era o filmare, făcută de probabil cineva din familie, cu bietul Mateo, care stătea în cristelniță, în fund, cu apa de-abia-i trecea de picioare, preotul săracu stătea lângă el, nici să-l afunde, nici să-l… nimic!… Lumea râdea, oamenii filmau, când preotul a-ndrăznit să-și apropie mâna de copil, acela a început să urle, și în loc să fie botez, esența – ca să zic așa a filmării – era că sărmanul copil, în apă fiind, și-a făcut și nevoile…

Așa am ajuns -mai ales în occident, încât, preoții, în loc să boteze, să aducă la lumină oameni, își bat joc de Sfintele Taine, iar oamenii aceia rămân mai răi decât păgânii… Însă, ei se gândesc la un singur lucru: CUM SĂ CÂȘTIGE CÂT MAI MULT, CUM SĂ RODEASCĂ MAI MULT ȚARINA SAU PAROHIA, CUM SĂ STRICE HAMBARELE CELE MICI sau să schimbe mașina pe o altă mașină, cum să-și schimbe apartamentul pe-o casă, și așa mai departe… Și nu se gândesc, și nu ne gândim că de fiecare dată când păcătuim, vine Satana la Dumnezeu și cere sufletul nostru…

Se pare, există mărturii, că ÎN CURÂND, după acest post, va veni MARE JALE peste poporul nostru. Știți că de multă vreme se profețește că va fi un mare cutremur. Și câteva dintre pregătirile pentru acesta, deja le-am simțit. Așa că fraților, și surorilor, nu mai este vreme de stricat hambare, și de stricat conștiințe, ci este vreme de pocăință, e vreme de post, e vreme de rugăciune, e vreme de mărturisire, pentru că JUDECATA LUI DUMNEZEU e la ușă. Și judecata lui Dumnezeu, mânia lui Dumnezeu când se abate asupra celor păcătoși, nu este din pricină că Dumnezeu ar urî pe cineva – Doamne ferește!  Ci Dumnezeu, din când în când în istorie, mai spune și STOP PĂCATULUI. Și Dumnezeu când spune STOP PĂCATULUI, o face pentru întreaga lume. O face în așa fel încât după cum spunea Sf. Vasile cel Mare, supraviețuitorii să se înțelepțească și să învețe care este calea de a fi cu Dumnezeu. Sunt unii care pier, sunt unii care rămân, însă Dumnezeu vrea mântuirea fiecăruia.

Să nu uităm că Dumnezeu pe care Îl slujim nu este numai iubire. Dumnezeu pe care-L slujim este și dreptate. Și avem acum la îndemână judecata cea milostivă care este SPOVEDANIA, însă va veni și momentul în care va fi JUDECATA CEA DREAPTĂ care va fi pentru fiecare dintre noi, și atunci nu va mai conta nimic altceva decât CINE s-a îmbogățit în Dumnezeu, sau cine nu s-a-mbogățit în Dumnezeu.

Să ne ajute Dumnezeu ca această cale a postului să o săvârșim învățând din viețile Sfinților, CUM să trăim, CE să facem, și CUM să ne îmbogățim în Dumnezeu, acum, pentru veșnicie, amin !”

 

Slavă lui Dumnezeu pentru toate !