„Sunt fericit că am ales această cale monahală și, la moarte, dacă-mi va îngădui Dumnezeu, aș dori să spun: „Doamne, Îți mulțumesc că mor călugăr! „. Mă realizasem în viața civilă, aveam mașină mică la vârsta de 23-24 de ani, un Ford cu numărul de înmatriculare 144 pe țară. Dar, fiind cu mașina printre munți, printre brazii de o mare frumusețe, ziceam în sinea mea: „Măi Anghele, ia luptă să renunți… Dacă aceste frumuseți sunt aici, dar sus, cum o fi? „.
Când a fost să plec la mănăstire, au vrut să mă oprească foarte mulți inși, chiar unul din cei cu nume mare, Ministru al Cultelor pe atunci, spunându-mi că în mănăstire sunt căderi și decăderi de tot felul. Dar eu i-am răspuns că mă duc la mănăstire pentru Hristos: „Cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; Cel ce iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Și cel ce nu-și ia crucea și nu-mi urmează Mie nu este vrednic de Mine! ” (Matei 10:37-38). M-am întâlnit cu ei după zeci de ani și m-au întrebat: „Ce-ai văzut acolo? ” „Ce-ați spus voi am găsit, dar nu credeam să găsesc și sfinți! Am găsit și sfinți „.
După ce am intrat în monahism, m-am simțit foarte mic și neînsemnat, dar încurajat puternic de importanța tainei acestei dăruiri. Imensa valoare a focului nașterii din nou, într-o siluetă smerită a ființei tale – lucru care în lume nu se poate trăi și cunoaște, pentru că nu există crucea de aur a tăierii voii. Aici ies la iveală multele neputințe din om și așa simți nevoia să te umilești – fermentul cel mai important pentru formarea personalității duhovnicești a omului nou, călugărul. Cu darul lui Dumnezeu, se ascute mintea și se smerește inima și nu știi de unde cunoști lucruri ascunse ție până acum. Aici știi că omul smerit nu se vede niciodată smerit și că fiecare are o măsură de umilință, care nu-i altceva decât o grozavă armă de apărare împotriva duhurilor rele. Dar cea mai mare mulțumire o am către nemărginita bunătate a lui Dumnezeu, că ne-a dat de am cunoscut-o mijlocitoare pe Maica Domnului, apărătoarea desăvârșită a vinovaților. Spre a ne schimba viața ne trebuie numai o voință tare și o încredere mare în mila Maicii Domnului și în atotputernicul ei ajutor.
La mănăstire se vine cu un dor mare, cu o nebunie pentru Hristos, de a te răstigni pentru El, de a suferi ocara, lovirea, prigonirea înfrângerii marelui dușman, orgoliul – și se păzește și se încearcă sincer spre marea nădăjduitoare a mântuirii, smerita smerenie. Atunci vei simți adevărata libertate, dorind să-i iubești pe toți, dorind să primești umilința, spinii coroanei Lui, cuiele, sulița și moartea pentru El. Nu este vorba de un dor omenesc, ci de un dor de Cruce – iar Cruce înseamnă să duci ce nu-ți convine cu drag, nu silit -, dorul acesta de-a te răstigni pentru Hristos, gândindu-te că a fost pălmuit și însângerat. Cum ți-ar fi fost dacă ai fi văzut scenele acestea? Ai fi fost nepăsător? Făceai ceva în favoarea Răstignitului, ca să-I ușurezi suferințele? Iată, poți face acum! Așa îți vei ușura patimile grozave și vei fi, cândva și undeva, un mic mântuitor”.
_______________
Sursa – Extras din: Revista Familia ortodoxă (revistă ecumenistă!!!), iulie, nr.7, 2021
.
