Deci, aflând Agricola de credința lor creștină, a dat poruncă să fie adus în fața lui și le-a spus: „Cum v-ati arătat neascultători către mai marii voștri în războaie, așa să ascultați și acum porunca împăratului, aducând jertfa zeilor”. La acest îndemn, Chirion, căpetenia celor patruzeci, a răspuns: „Cum am luptat și am biruit pe vrăjmași, pentru împăratul pământesc, tot așa, voim și noi lupta și pentru Împăratul ceresc, împotriva vrăjmașilor Lui„.
Pentru acest răspuns, au fost închiși în temniță, ca să se răzgândească. Dar ei n-au încetat a se ruga fierbinte lui Hristos, să-i întărească pentru mărturisirea cea adevarată. Drept aceea, toate amăgirile, toate făgăduințele și toate amenințările nu i-au clintit în credința lor. Deci, venind în Sevastia un mare conducător de oaste, anume Lizie, acesta le-a poruncit, din nou să aducă jertfă zeilor. Cu aceeași nestrămutată credință, ostașii creștini s-au împotrivit.
Înfuriați peste fire, căpeteniile au poruncit să fie dezbrăcați și siliți să intre într-un iaz, care era aproape înghețat, că era iarnă, iar pe maluri au pus păzitori, ca nimeni din ei să nu fugă. Și, iată, unul din ostași, nemaiputând îndura gerul, a primit să aducă jertfa ce i se cerea: dar, ieșind din iazul înghețat și intrând în baia caldă, anume pregatită, acesta a murit îndată, în vreme ce Mucenicii, după o noapte întreagă, petrecută în iazul înghețat, erau încă vii și se rugau.
Aceasta văzând, temnicerul Aglaie a avut un vis și un tainic îndemn și, mărturisind cu glas tare: „Și eu sunt creștin„, a sărit în apa cea înghețată, făcându-se părtaș muceniceștilor patimi și întregind ceata celor patruzeci, în locul celui ce se lepădase de Hristos. Au fost, apoi, scoși din apă și li s-au sfărâmat gleznele cu ciocane grele și, fiind arși de vii, au primit cununa Mucenicilor.
Iar numele lor este Kirion, Candid, Domnos, Isihie, Iraclie, Smaragd, Evnichie, Valent, Vivian, Claudie, Prisc, Teodul, Evtihie, Ion, Xantie, Ilian, Sisinie, Aghie, Alexandru, Ilie, Gorgonie, Teofil, Dometian, Gaie, Leontie, Atanasie, Chiril, Sacherdon, Nicolae, Valerie, Filoctimon, Severian, Hudien, Meliton si Aglaie.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin!
Cântare de laudă la Sfinții 40 de Mucenici
Sfintii mucenici, cu trupurile incatusate de ger,
Puternic credinta o au tinut.
Luminati de nadejde,
Ei au strigat catre Dumnezeul lor iubit:
„O, Tu, Care ai uimit lumea
Cu infricosata Ta moarte si inviere,
O, Doamne, invie-ne pre noi!
Caci taria cerului si toata zidirea
Pe Tine Te lauda,
Si adincurile toate, focul, grindina si gheata
Te lauda pe Tine.
Tu pe robul Tau Moise cu tot cu popor
Din robia Egiptului ai scos,
Iar apoi pe Iosua, fiul lui Nun, si apoi pe Elisei,
Poruncind firii apele sa le linisteasca si sa le desparta.
Ajuta-ne acum si noua, robilor Tai,
Care credem intru Tine, precum ai ajutat pururea
Tuturor robilor Tai celor din veac.
Nu ingadui frigului sa fie mai tare ca omul,
Nu ingadui ca noi, cei 40 de Mucenici ai Tai,
Sa fim dati de batjocura nelegiuitilor.
O, Tu poti toate, Stapine,
Care toate le stapinesti.
Caci Tu prefaci focul in gheata, si gheata, in foc.
Iata, pentru Numele Tau, gerul ne ucide trupurile
Ca o fiara salbatica,
O, ajuta-ne noua ca Numele Tau Cel Atotputernic
Pretutindeni sa fie slavit!”
Mucenicii din lac, incatusati de gheata,
S-au incalzit minunat de la lumina cea pogorita de sus.
Ei au murit cu cinste si au ramas mucenici patruzeci
Pina la sfirsit,
Spre spaima, groaza si rusinea necredinciosilor
Celor ce zac in intuneric.
.
Predica Sfântului Nicolae Velimirovici:
Despre răbdarea până la sfârșit
„Dar cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui” (Matei 24: 13).
.
O, Stăpâne mult îndurător și îndelung răbdător, Tu ai îndurat toate, totul până la sfârșit. De aceea ești Tu nu doar binecuvântat în vecii vecilor, dar și izvorul tuturor binecuvântărilor tuturor oamenilor care își doresc binele în vecii vecilor. Sfinții apostoli au îndurat până la sfârșit și au intrat în veșnicia cea binecuvântată. Sfinții cuvioși de bună voie au îndurat toate chinurile și suferințele până la sfârșit și s-au preaslăvit și în cer și pe pământ. Sfinții mucenici au îndurat de bunăvoie toate schingiuirile trupurilor și sufletelor lor și s-au făcut împreună-moștentori ai împărăției lui Hristos.
Orice întemeietor de vreo nouă organizație sau partid își recrutează următori făgăduindu-le bogății multe și multe plăceri dacă fac aceasta, dar ascunzând cu bună știință greutățile și chinurile prin care trebuie să treacă spre a ajunge la acele bogății și la acele plăceri. Stăpânul nostru Hristos este singurul Care a grăit adevărul următorilor Săi, arătându-le atât partea amară, cât și cea dulce a lui.
El nu a făgăduit nicicum și nicicând roade dulci fără mai întâi slujire, nici slavă fără mai întâi suferință, nici odihnă veșnică fără mai întâi mergerea pe cărarea cea strâmtă și plină de spini, nici biruință fără luptă, nici plăcere fără mai întâi gustul amar al nevoințelor, nici împărăția fără mai întâi plâns cu lacrimi și jertfire de sine. Deși Stăpânul nostru a înșiruit cu exactitate toate suferințele prin care trebuie să treacă ucenicii Lui, El nu-i lăsa fără să-i mângâie cu descoperirea bunătăților ce vor să fie. El le descoperă intelesul mai adânc al suferințelor, nelăsându-i in întunericul deznădejdii. El zice: „Dar cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui”. Iar care anume este acea binecuvântare care îi așteaptă pe cei ce rabdă până la sfârșit, Mântuitorul însuși a arătat-o cu îndestulare. Această binecuvântare a fost mărturisită de mulți până astăzi și continuă să fie mărturisită de mulți sfinți, fie dintre aceia care s-au înfățișat în slava din tărâmul celalălt celor dintre cei vii socotiți vrednici de aceasta, fie dintre cei care, încă în trup fiind, s-au învrednicit de vederile cele cerești ale binecuvântărilor care îi așteaptă pe cei puțini care, cu credință și cu stăruință, bine se nevoiesc și rabdă până la sfârșit.
O, Stăpâne Doamne Iisuse Hristoase, Tu ești puterea noastră. Ajută-ne nouă să răbdăm până la sfârșit în credința că Tu cu noi ești până la sfârșitul veacurilor. Căci Ție se cuvine toată slava și mulțumirea în veci, Amin!
Întru această zi, cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur, despre cinstirea preoțimii
.
Purtătorul de Dumnezeu Ignatie, poruncește, zicând episcopilor: „Luați aminte de voi înșivă, ca și Dumnezeu să primească sufletele voastre și să le mântuiască. Iar cei ce se supun episcopilor și preoților, slujitorii Bisericii, împreună cu dânșii va fi și partea lor, întru Dumnezeu”. Și iarăși: „Martor îmi este mie Acela, pentru care am luat lanțurile, că nu din gură omenească am cunoscut, ci, Duhul îmi propovăduiește mie așa, zicând: Fără de episcop, nimic să nu faceți. Că unde se va arăta episcopul, acolo mulțime de bunătăți vor fi. Că unde se numește Hristos, acolo și soborniceasca Biserică se va aduna. Oile nu se pasc unde vor ele, ci, acolo unde le păzesc pe ele păstorii. Iar pe oile cele rămase afară de turmă și de păstor, le răpesc fiarele și se hrănesc cu ele.”
Deci, nu se cade, fără de arhiereu nici a boteza, nici nuntă a face. Acest lucru, este, dar este bine plăcut Domnului: cinstirea arhiereului. Și, cela ce cinstește pe arhiereu, va fi de Dumnezeu cinstit. Iar a face ceva fără de episcop, necuviincios lucru este. Iar preoților se cade a li se supune, cum se supuneau Apostolilor lui Hristos. Încă se cuvine și diaconilor, adică slujitorilor tainelor lui Hristos, după toată rânduiala, întru toate a-i cinsti, pentru că, nu bucatelor, nici băuturii sunt slujitori, ci bisericilor lui Dumnezeu slujesc, deci, se cade a păzi cuvântul lor, ca focul. Drept aceea, dar, să cinstiți pe slujitor ca pe un părinte, iar pe episcop, ca pe Însuși Hristos. Iar pe preoți, ca pe cei de un scaun și apropiați cu Apostolii, că, fără de dânșii, nu se sfințește Biserica. Mărturisește în privința aceasta, și păzitorul Legii: „Toate, orice-ți va zice ție preotul, nici la dreapta, din cele zise:” Pentru că omul, de va trece cu vederea și nu ascultă pe preot, este vrednic de moarte. Încă a zis și Proorocul Maleahi: „Cuvintele din gura preotului să le păzești. Înțelegerea și Legea din gura lui să le cauți. Că este vestitor al lui Dumnezeu Atotțiitorul, și umblă îndreptând în pace pe mulți întorcând de la nedreptăți.” Și altul a zis: „Cu tot sufletul tau să cinstești pe Domnul și preoților Lui să le dai cinste. Cu toată puterea ta să iubești pe Făcătorul tău și pe slugile Lui să nu le defăimezi. Teme-te de Dumnezeu și slăvește pe preot”. Iar Pavel, către Timotei, scrie așa: „Preoții cei ce se nevoiesc bine, de îndoită cinste să se învrednicească.” Și iarăși, se zice în Lege: „Aceștia sfințiți sunt de Domnul Dumnezeu, pentru că jertfe și daruri îi aduc lui Dumnezeu, iar pentru tine, și sfinți sunt.” Iar Isaia zice: „Și, voi, preoții, vă veți numi slugile lui Dumnezeu.” Și Ieremia zice: „Mări-voi și voi adăpa sufletul preotului.” Iarăși Pavel zice: „Orice arhiereu aduce lui Dumnezeu daruri și jertfe, care slujesc chipului și umbrei celor cerești, iar acum, Arhiereul nostru mai bună slujire a dobândit, cu cât și Legea, al cărei mijlocitor este El, este mai bună și mai așezată pe mai bune făgăduințe.” Asemenea, și David zice: „Preoții Tăi se vor îmbrăca cu dreptate și cuvioșii Tăi se vor bucura. (Ps. 131,9). Rugămu-vă dar, pe voi, fraților, să cunoașteți pe cei ce se ostenesc la voi și să-i aveți pe dânșii în dragoste. Că se cade, iubitilor, a cinsti pe preoți, ca pe niște prieteni ai lui Dumnezeu, pe care i-a ales Domnul și i-a proslăvit. Și oamenii trebuie să dea lor cele cuvenite: că nu de la sine își ia cineva lui cinstea aceasta, ci se dă numai celui chemat de Dumnezeu. Nu-i îngăduit a se împotrivi preotului, fiindcă cei ce se împotrivesc își iau asupra lor judecată. Că scris este: „Pe mai marele poporului tău să nu-l vorbești de rău.” Iar Domnul, arhierescul povățuitor, zice: „Cel ce vă primește pe voi, pe Mine mă primește; și cela ce Mă primește pe Mine, primește pe Cela ce M-a trimis pe Mine. Cela ce primește pe prooroc în nume de porooroc plata proorocului va lua și cela ce primește un drept, în nume de drept, plata dreptului va lua…” Dumnezeului nostru slavă, acum și pururea și în vecii vecilor!
Însă tot Sf. Ioan Gură de Aur spune clar și categoric:
Întru această zi, cuvânt despre Pafnutie monahul și despre descoperirea bunătăților unui mai mare dintr-un sat
.
Sfântul Pafnutie pustnicul se ruga oarecând lui Dumnezeu, ca să-i arate lui cu care dintre oamenii sfinți este asemenea. Și i-a venit lui un glas dumnezeiesc zicându-i: „Asemenea ești cu mai marele din satul din apropiere.” Deci, el degrabă alergând la dânsul și bătând la poarta lui îndată a ieșit acela, precum îi era lui obiceiul, de primea pe cei străini. Și, primindu-l, i-a spălat lui picioarele și, punându-i masa, l-a poftit pe el să mănânce. Însă Pafnutie îl întrebă de faptele lui și zicea: „O, omule, spune-mi, te văd, viața ta, pentru că pe mulți călugări, precum mi-a arătat mie Dumnezeu, îi întreci.” Iar el se numea pe sine păcătos și netrebnic și pustiu de tot lucrul bun.
Deci, după ce l-a mai întrebat pe el cu dinadinsul, i-a răspuns lui omul, zicând: „Eu n-aș fi voit, nici silit, să-ți spun faptele mele, dar, de vreme ce-mi spui mie că de la Dumnezeu ai venit, iară, cele despre mine ți le voi spune. Eu acum am treizeci de ani, de când trăiesc și m-am despărțit de bună voie de soție, fiindcă, numai trei ani am trăit cu dânsa și trei fii am avut cu ea, care îmi slujesc mie la treburi. Și neîncetat am iubit pe străini, până în ziua de astăzi, și nu se va putea lăuda cineva de aici, că mai înainte de noi ar fi primit străini. Și n-a ieșit săracul, nici străinul din casa mea, cu mâinile goale. Nici pe un sărac sau scăpătat nu l-am trecut cu vederea, ci i-am dat lui mângâiere cu îndestulare. Nu m-am lăudat către fiul meu, nici n-au intrat, în casa mea, roduri străine. N-a fost sfadă pe care să n-o fi împăcat, nici n-a vorbit cineva de rău faptele mele. Iar fiii mei nu s-au atins de roduri străine, nici nu au semănat mai întâi țarinile mele, ci am dat ajutor, mai întâi, celor ce aveau trebuință de semănat, iar, mai pe urmă, mi-am semănat și pe ale mele. Și n-am lăsat pe cel tare, ca să asuprească pe cel sărac, nici am supărat pe cineva, în viața mea, nici n-au fost strâmbătăți, pe care eu să le fi pus pe seama altcuiva. Acestea, Dumnezeu ajutându-mi, știu că le-am făcut.”
Deci Pafnutie auzind, faptele bune ale acestuia, l-a sărutat pe creștet, zicându-i: „Blagoslovi-te-va Domnul Dumnezeu din Sion și vei vedea bunătățile Ierusalimului, dar faptele cele bune nu ți-au ajuns până la aceea, care este capul bunătăților, adică, la înțeleapta înțelegere, cea întru Dumnezeu, pe care nu o vei putea câștiga fără de osteneală, măcar că nu puțină grijă de Dumnezeu a fost în viața ta. Nu-ți asupri, dar, sufletul tău, pentru că Dumnezeu mi-a descoperit mie despre tine că, luându-ți crucea ta, vei merge în urma Mântuitorului.”
Iar El, cum a auzit acestea, îndată, nici la ai săi spunându-le, a mers în urma lui Pafnutie. Apoi, mergând ei la un râu, n-au văzut nici o corabie. Deci, Pafnutie i-a poruncit lui să treacă râul, pe care nu-l trecea nimeni din cei care erau din locurile acelea, pentru adâncimea lui. Iar când treceau ei râul, numai până la brâu le ajungea lor apa. Deci, l-a așezat pe el la un oarecare loc, unde, mai înainte, se săvârșiseră alți doi. După aceea, Pafnutie s-a despărțit de dânsul și se ruga lui Dumnezeu, ca să-i arate lui despre el.
Și, nu după multă vreme, a văzut sufletul lui înălțându-se de îngeri, care lăudau pe Dumnezeu și ziceau: „Fericit este cel pe care l-ai ales și l-ai primit, ca să se sălășluiască în curțile Tale”, iar Drepții, răspunzând, ziceau: „Pace multă este celor ce iubesc numele Tău.” Și a cunoscut Pafnutie că bărbatul acela s-a mutat la Dumnezeu. A Căruia este slava acum și în veci! Amin.
.
