Deci, l-a trimis pe acesta, mai înainte cu nouă luni de Nașterea Fiului, la Sfânta Fecioara Maria, din Nazaret, curată fiind ea și vrednică de slujirea aceasta. Și, venind îngerul în cetatea Nazaret, i-a zis: „Bucură-te ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine” (Luca, 1, 28).
Fiind mai mult nedumerită, decât înspăimântată, Fecioara Maria se întreba în taină ce poate să însemneze cereasca salutare. Arhanghelul a înțeles-o și a liniștit-o, zicând: „Nu te teme, Marie, că ai aflat har la Dumnezeu. Și iată, vei lua în pântece și vei naște fiu si vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare și Fiul Celui Preaînalt se va chema, și Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său și, împărăția Lui nu va avea sfârșit.” (Luca, 1, 30-33).
Era limpede, Dumnezeu cere Preacuratei să primească a fi mama a Celui mai mare binefăcător al lumii: Regelui Regilor, Împăratului Împăraților, lui Dumnezeu făcut om, Mântuitorul și Viața lumii.
Iar ea a zis: „Cum va fi mie aceasta, de vreme ce eu nu știu de bărbat?„ Și răspunzând, îngerul i-a zis: „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri. Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputință.” (Luca 1, 34-37). La auzul acestor încredințări, Fecioara Maria primește să răspundă chemarii lui Dumnezeu și suspinelor lumii, zicând: „Iată, roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău.” (Luca 1, 38).
Și aceasta zicând Fecioara, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu S-a zămislit, ca prunc omenesc, prin venirea Duhului Sfânt, în pântecele Preacuratei, iar îngerul s-a făcut nevăzut de dânsa. Și așa s-a început taina Cuvântului: Fiul lui Dumnezeu, Fiu omului Se face, Dumnezeu S-a făcut om, ca pe om să-l mântuiască, și cu vrerea și cu rânduiala Lui, și pentru a noastră mântuire. Dumnezeului nostru slavă!
Întru această zi, cuvânt la Bunavestire a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, Stăpâna noastră și pururea Fecioara Maria
Acum, se cuvine, fraților, ca să ni se spună nouă, cu mare glas cuvântul Apostolului, despre această zi mare, pentru că acesta a propovăduit lumina și a arătat, cu întemeiere, ca începătură a praznicelor și împărătească este ziua aceasta luminată. Că, zice Sfântul Apostol Pavel: „Prin Sfântul Duh, noaptea a trecut, iar ziua s-a apropiat.”
Astăzi, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, Domnul și Dumnezeul nostru, negrăit, încape în pântecele Fecioarei, vrând să îndumnezeiască, cu a Sa înomenire, făptura cea zidită de mâinile Sale și, în Raiul cel de demult, iarăși să o aducă. Astșzi, Cel nezidit, întru a Sa zidire încape Astăzi, Cel nevăzut, Se face văzut; Cel neîncăput în ceruri, încape în pântecele Fecioarei; Astăzi, Cel neatins, în pântecele Fecioarei zămislindu-se, se atinge de oameni. Astăzi, Fiul lui Dumnezeu trup primește, Fiul lui Dumnezeu se face fiu Fecioarei.
Astăzi, Cel mai înainte de toți vecii, din Tatăl fără de maică, negrăit S-a născut, acum, fiind în ceruri minunat și înfricoșat, pe pământ, fără de tată, în pântecele Fecioarei Se întrupează. Îndoit după fire, Dumnezeu și om înțelegându-se; cu noi este Dumnezeu! Și măcar că, dorind mântuirea oamenilor, a venit pe pământ, era totuși în ceruri, cu totul, împreună cu Tatăl și cu Duhul și, mereu cu totul, pe pământ, asemenea proslăvindu-Se și închinându-le și împreună împărățind. Minunată și înfricoșătoare naștere a fost, căci nu altul, mai înainte de veci, S-a născut din Tatăl, fără de mama, ci același este, Care și din Fecioara S-a născut, Unul-născut, Fiul lui Dumnezeu, Care, din ființa Tatălui răsărind, S-a arătat nouă.
Lumină din lumină Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut, ziditorul lui Adam a venit pe pământ, ca să caute pe omul cel rătăcit. Că, văzându-ne pe noi căzuți, întru multe închinări la idoli și, cu înșelăciunea acelora, fiind împiedicați și robiți, n-a suferit Dumnezeu să vadă turma Sa risipită de diavolul, ci, a trimis mai întâi prooroci să propovăduiască venirea Lui.
Că zice prin Isaia: „Iată, Fecioara în pântece va lua și va naște fiu și vor chema numele lui Emmanuil, care se tâlcuiește: cu noi este Dumnezeu.” Iar, după ce a venit plinirea vremii, a trimis de sus pe Arhanghelul Său, Gavriil, zicându-i: „Să mergi la Fecioara Maria și să-i zici ei: „Bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu tine, binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui tău. Prin tine, blestemul strămoașei Eva se va strica. Căci, prin femeie s-a arătat cele rele și de stricăciune, iar prin tine, acum, vor veni cele mai bune. Că, iată, vei zămisli în pântece și vei naște fiu și vei chema numele Lui Iisus, pentru că Acesta va mântui poporul Său de păcatele lui”, cum ați auzit zicând și Evanghelistul.
Acestea, toți să le socotim, fraților, ca să cunoaștem cât de mare dar am luat astăzi și de câte bunătăți ne-am învrednicit. Că astăzi, vrăjmașul nostru, diavolul, a fost legat și drăceasca lui lucrare a fost zdrobită. Astăzi, ușile Raiului se deschid și sabia cea de văpaie, care izgonea firea noastră, a pierit. Iar neamul omenesc, prin credința lui Hristos și prin fapte bune, iarăși intră în Rai. Astăzi, Adam dănțuiește, primind întru a sa alcătuire pe Ziditorul său. Astăzi Eva, sfărâmând capul șarpelul celui amar, înșelatorul ei, spre veselie cheamă pe toată lumea, zicând: „Bucurați-vă împreună cu mine, că astăzi am aflat bucuria mea negrăită și slobozirea din toate păcatele.” Astăzi, și noi, fraților, de bucurie umplându-ne și cu fapte bune împodobindu-ne, să ne sârguim să petrecem cu vrednicie aceste zile sfinte ale Postului, înfrânându-ne de la sațiu și de la beție și de poftele trupești, de la mânie și de la clevetiri, de asupriri și de pizmă și de somnul cel mult, pentru că aceste lucruri întunecă sufletul și de la Dumnezeu despart.
Drept aceea, pe toate acestea lepădându-le, să ne nevoim, ca să săvârșim cu pace aceste sfinte zile, ca să nu ne apuce pe noi ziua morții în lene și în păcate. Că nu este mincinos Cela ce a zis, prin Proorocul de demult: „Întru ce te vei afla pe tine, întru aceea te voi și judeca.” Drept aceea, rugu-vă pe voi și vă îndemn, cu dragoste, cu trezvie să priveghem, postind, pentru ca să ne afle pe noi ziua morții, în fapte bune, iar nu în rele. Că, iată, Dătătorul de cununi înainte stă și cununi întinde, gătindu-le pe acestea celor ce postesc. Și Se veselește, văzând biserica, în toate zilele, fiind plină de noi și de cei ce se grăbesc să apuce loc într-însa. Întru care și scăldătoare se află, ca să spele păcatele noastre; încă și masa gătită, având vițelul cel hrănit, pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, înainte pus de dânsa, înjunghiat, pentru toată lumea. Și pe toți credincioșii îi cheamă la Sfânta Prăznuire și la purtătoarea de viață Mâncare, prin care, tot cel ce O primește cu credință, va fi viu în veci, precum Însuși Domnul a zis: „Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu, întru Mine petrece și Eu întru el. Precum Eu viez prin Tatăl, așa și cel ce Mănâncă pe Mine, va fi viu în veci.” Iar, prin Proorocul ne cheamă pe noi, zicând: „Gustați și vedeți, că bun este Domnul.” De acestea să ne apropiem, ca niste prunci, fără de răutate, ținând în mâini ramuri, adică fapte bune, strigând și zicând lui Hristos: „Osana, bine ești cuvântat, Cel ce vii întru numele Domnului.” Dumnezeu este Domnul și S-a arătat nouă!
Al celui intre Sfinti, Părintelui nostru Dimitrie, mitropolitul Rostovului, cuvânt la Bunavestire a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și în Lunea cea luminată a Învierii lui Hristos
„Hristos a înviat din morți. Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi.” (Ioan 1, 14).
Două prea luminate praznice, Învierea lui Hristos și Bunavestire a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, acum, împreună le avem, iubiții mei ascultători, două Praznice luminate. Întru amândouă aceste prăznuiri, Sfânta Biserică ridică pe fiii săi spre bucurie. Întru Bunavestire cântă: „Bine vestește, pământule, bucurie mare; lăudați, ceruri, slavă lui Dumnezeu.” Iar întru Învierea Domnului zice: „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm și să ne veselim întru dânsa.”
Au doar, știți, o, iubiților, cum s-ar putea numi, cu un cuvânt, cea de acum îndoită prăznuire? Să o numească fiecare, cum va voi, dar eu o voi numi pe ea Brâu cu care se încinge Mireasa lui Hristos, Biserica cea sfântă. Că precum brâul are două capete, desparte unul de altul, când însă se va încinge cineva cu el, atunci, amândouă capetele se împreună la un loc și într-o legătură se leagă. Așa, și întru taina mântuirii noastre, aceste două praznice: al Buneivestiri și al Învierii sunt ca două capete ale unui brâu. Că întru Bunavestire, mântuirea noastră s-a început, precum se citeste în troparul acela:
„Astăzi este începătura mântuirii noastre și arătarea tainei celui din veac.” Iar, la înviere, mântuirea noastră și-a aflat al său sfârșit, cu bună norocire, zicând pe cruce Hristos: „Săvârșitu-s-a!” Lung este acest brâu al mântuirii noastre, că, de la începutul lui, până la sfârșit, adică de la Bunavestire până la Înviere, au trecut treizeci și patru de ani. Și când Mireasa lui Hristos, Biserica cea Sfântă ce s-a răscumpărat cu sfânt Sângele Lui, cu acest brâu al mântuirii s-a încins, atunci, amândouă aceste capete sunt: Bunavestirea și Învierea, începutul mântuirii noastre și săvârșirea ei, într-un loc și într-o legătură s-au împreunat. Că Acela a pătimit, Care și din morți a înviat, Acela Care întâi în pântecele Fecioarei S-a întrupat. Și cine S-a întrupat? Acela care avea să învieze din morți. Iar noi, pe amândouă acestea, întru o unire prăznuindu-le, și pe Hristos înviat Îl cântăm și Întruparea Lui o proslăvim, că Hristos a înviat din morți și Cuvântul trup S-a făcut și S-a sălășluit întru noi.
Pe aceste neunite cântări bisericești ale acestor două praznice, Tipicul bisericesc, prin capitolele lui Marcu, ce sunt puse spre citire, le aduce la o unire. Iar mie, dați-mi voie, prin dragostea voastră, ca lucrarea acestor praznice, întru o unire a o aduce și a o arăta: că Bunăvestirea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu și Învierea lui Hristos au întru ele multă unire, în lucrarea lor.
Nu numai întru acest an, 1706, praznicul Invierii lui Hristos și praznicul Buneivestiri al Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu s-au unit în Lunea cea luminată, ca, în toți anii, Învierea lui Hristos, nu se săvârșește fără de Bunevestire. Pentru că, în fiecare an, când prăznuim Paștile lui Hristos, întru însăși ziua intâi a Paâtilor, în Duminica Paștilor, auzim propovăduindu-se, în Evanghelie, aceste cuvinte: „Și Cuvântul trup S-a făcut.” Ce, oare, ne spun nouă aceste cuvinte? Au nu propovăduiesc Bunavestire, întru care cu glasul Arhanghelului și cu umbrirea Duhului Sfânt, Dumnezeu Cuvântul trup S-a făcut? Vedeți, dar, ca pururea Învierea și Bunăvestirea petrec împreună? Să vedem, dar, și lucrarea unirii acestor două praznice, Să începem de la Bunavestire, pentru că aceasta este începătura mântuirii noastre și să o aducem până la Înviere, fiindcă aceasta este și sfârșitul și săvârșirea mântuirii noastre.
Întru Bunăvestirea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, întruparea Cuvântului lui Dumnezeu s-a făcut cu bunăvoirea lui Dumnezeu Tatal și prin umbrirea și lucrarea Sfântului Duh și cu împreună-voința Cuvântului. La fel, Învierea lui Hristos din morți, cu a Aceluiași Dumnezeu Tatăl, împreună și cu bunăvoința și lucrarea Duhului Sfânt și cu însăși bunăvoirea lui Hristos, a fost. Când Sfântul Petru, pe acel olog, lângă poarta bisericii, l-a tălmăcit, a zis, către arhierei și către stăpânitorii evreilor: ”În știre să fie vouă tuturor și la tot norodul lui Israel, că în numele lui Hristos Iisus Nazarineanul, pe Care voi L-ați răstignit, pe Care Dumnezeu L-a înviat din morți, întru acela stă acest olog înaintea voastră sănătos.” Cu aceste cuvinte, arata Apostolul că, prin bună-voirea lui Dumnezeu Tatăl, a înviat Hristos, împreună-lucrând și Sfântul Duh, după Scriptura lui Ezechiel: „A venit asupra Mea Duh și M-a pus pe picioarele Mele”, dar și Însuși Hristos voind, ca unul ce avea, la această lucrare, stăpânire, pentru că El zicea: „Putere am a-Mi pune sufletul Meu și putere am, iarăși, a-l lua pe el.” Precum, când murea pe cruce, și pe al său Duh l-a încredințat Tatălui, zicând: „Părinte, în mâinile Tale îmi dau Duhul Meu.” Tot așa, a luat Duhul Său din mâna Părintelui, sculându-se din mormânt și înviind din morți.
Întru Bunavestire, îngerul Gavriil a fost slujitor minunii, că îngerul cel înainte stătător, a fost trimis din cer să zică Născătoarei de Dumnezeu: „Bucură-te!” Și învierea lui Hristos nu a fost fără îngerească slujire, că îngerul Domnului, pogorându-se din Cer, a prăvălit piatra, și doi îngeri în mormânt au fost văzuți; și pe îngerul, care a venit către Născătoarea de Dumnezeu și i-a binevestit ei Învierea lui Hristos, îl adeverează Biserica, atunci când cântă: „Îngerul a strigat, celei pline de Dar, Curată Fecioară, bucură-te, că Fiul Tău a înviat a treia zi din mormânt.”
La Bunavestire, s-a arătat Preasfânta Fecioară îngerului întru a Sa feciorească nevinovăție, ca ceea ce nu știa de bărbat, zicând: „Cum va fi Mie aceasta, fiindcă de bărbat nu știu și de trupeasca însoțire sunt nevinovată.” Iar, la pătimirea Domnului, cea mai înainte de Înviere, a mărturisit Pilat pentru nevinovăția lui Iisus, zicând: „Eu nici o vină nu aflu întru omul acesta și morții nu este vinovat.”
Întru Bunavestire, voința Preacuratei Fecioare a fost împreună cu voința Domnului, că a răspuns îngerului: „Iată roaba Domnului, fie mie acum după cuvântul tău.” Tot așa, la primirea paharului și a pătimirii, ce avea să se săvârșească, a fost împreună și voința lui Hristos, că a zis către Părintele: „De este voia Ta, îl voi bea.”
Întru Bunavestire a Cuvântului lui Dumnezeu, Cuvântul Tatălui, Cel Unul-născut. S-a îmbrăcat în trup omenesc, precum se propovăduiește în Evanghelie: „Și Cuvântul trup S-a făcut și S-a sălășluit între noi.” Iar, după Înviere, trupul s-a îmbrăcat întru dumnezeire, precum se zice: „Domnul a împărățit, întru podoaba S-a îmbrăcat”, în podoaba dumnezeirii. Că a pătimit ca un om, iar ca un Dumnezeu a înviat întru slavă, și mărturisește iubitul Lui ucenic, Ioan Evanghelistul: „Am văzut slava Lui, ca slava Unuia-născut din Tatăl, plin de dar și de adevăr.”
Întru Bunavestire, Preasfânta Născătoarea de Dumnezeu a avut, mai întâi, ocară și necinste, că Iosif, cugetând în inima sa, vifor de gânduri necredincioase, îi zicea: „Marie, ce este lucrul acesa ce văd întru tine, că în loc de cinste, prihană, în loc de veselie, întristare, și, în loc de a mă lăuda, mi-ai adus ocară?” Dar și la Învierea lui Hristos, a mers mai înainte ocara și necinstea, când era pe cruce, socotit cu cei fără de lege și în mijlocul a doi tâlhari răstignit. Amândouă aceste praznice nu sunt fără de mucenicie, că, precum Hristos, pe cruce era mucenic, așa și Preacurata Fecioară Maria, cea Preaînțeleaptă, trăia cu adevărat, cruce și mucenicie, căci răbda fără de vină, ocări, de la Iosif și bănuieli, de la alții, ca pentru un lucru fără de lege și ca și cum ar fi fost furată de nuntă. Dar, la amândouă praznicele, acea necinste s-a întors întru slavă: că Hristos, pătimind, a intrat în slava Sa, iar Preacurata Născătoare de Dumnezeu, după acea ocară, mai cinstită decât heruvimii și mai slăvită decât serafimii, s-a proslăvit. La Bunavestire, Hristos Și-a logodit Lui firea omenească, iar la Înviere, Și-a proslăvit Lui această fire, îmbrăcând stricăciunea întru nestricăciune și pe moarte îmbrăcând-o întru nemurire.
La Bunavestire a Preacuratei Fecioare, s-a sfărâmat capul balaurului, călcându-se veninul păcatului celui întâi zidit iar la Înviere, Fiul ei, Domnul nostru a stricat iadul și a sfărâmat pe diavolul și a surpat împărăția lui.
La Bunavestire, moartea din pricina păcatului s-a zdrobit, iar la Înviere și moartea trupului s-a biruit, că Domnul nostru, cu moartea pe moarte a călcat și viață celor din morminte a dăruit.
La Bunavestire s-a pregătit, mai dinainte, peștera, întru care Hristos avea să se nască. Dar, pe același Hristos, L-a primit și peștera și mormântul: că peștera era la naștere, peșteră și la Înviere.
Întreagă, fecioria Născătoarei de Dumnezeu s-a păzit, la Bunavestire; întregi, și pecetile mormântului s-au păzit, la Învierea lui Hristos. Că așa a trecut Hristos prin mormântul cel pecetluit, precum S-a născut din Născătoarea de Dumnezeu, cu curăția fiind ea pecetluită și cu fecioria păzită.
La Întrupare, Hristos a fost ca un miel, fără de prihană, care în pântecele Fecioarei s-a păscut, iar la Înviere, același miel a crescut Leu, că, iată, a biruit Leul din seminția lui Iuda. Și, dănțuind, zice către ai Săi: „Îndrăzniți, ca Eu am biruit!”
După Bunavestire, Preacurata Fecioară s-a dus la munte, iar după Înviere, Hristos a mers în muntele Galileii, unde a poruncit și Ucenicilor Săi să meargă: „Spuneți și ucenicilor și lui Petru că voi merge, mai înainte de voi, în Galileea.”
După Bunavestire, Preacurata Fecioară, umplându-se de mare bucurie, a cântat: „Mărește suflete al meu, pe Domnul și s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu.” Iar întru Învierea Fiului său și Dumnezeu, o, cine poate povesti cu ce fel de bucurie s-a umplut, văzându-l pe Acela viu, ea care, pentru moartea Lui, se tânguia, nemângâiată. Pe a ei bucurie o pomenește și Sfânta Biserică, ceea ce se bucură împreună cu dânsa, cântând: „Iar tu, Curată veselește-te, întru Învierea Celui născut al tău.”
Iată dar, precum vedeți, o ascultătorilor, că Bunavestirea Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu și Învierea lui Hristos au multă unire în multe din lucrările lor și cu cuviință este a sărbători aceste două praznice împreună.
Să prăznuim, dar, umplându-ne cu îndoită bucurie duhovnicească. Să măreasca sufletul nostru pe Domnul și să se bucure duhul nostru, de Dumnezeu, Mântuitorul nostru, Cel ce a înviat a treia zi din mormânt. Și, iarăși să mărească sufletul nostru pe Preacurata Doamna Maria, și să se bucure duhul nostru de Născătoarea de Dumnezeu, apărătoarea noastră, prin care am aflat mântuirea. Pentru că, prin Născătoarea de Dumnezeu, a mântuit Hristos Dumnezeu lumea. Fie deci lui Hristos, Dumnezeului nostru, Celui ce întru preacuratul pântec fecioresc S-a întrupat și, fără de stricăciune. S-a născut și a pătimit pentru mântuirea noastră și a înviat din mormânt, fie Lui de la noi, robii Săi, împreună și Preacinstitei de Dumnezeu Născătoare, cinste, slavă, mulțumire și închinăciune, acum și pururea și în vecii cei nesfârșiți.
Dar, încă nu amin. Că mai am ceva de spus către cei mai neștiutori spre folos. Că, ceea ce am vorbit până acum, pentru cei ce cunosc Scriptura, am vorbit și nu vreau ca, pe cei ce nu o cunosc să-i slobozesc, fără să le fiu de folos.
Au știe dragostea voastră de aceste două praznice? Că ieri, adică, s-a început Învierea lui Hristos, iar astăzi se prăznuiește Bunavestire a Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu; și ce ne învață ele pe noi?
Ne învață a învia din moartea sufletească, spre viața cea cu fapte bune și a ne uni cu Dumnezeu, cu acel fel de tare și nedespărțită legătură, precum S-a unit Dumnezeu Cuvântul cu firea trupului omenesc, întru preacuratul pântece al Fecioarei.
Învierea lui Hristos ne învață pe noi a învia din moartea sufletească, spre viața cea cu fapte bune, după apostolescul cuvânt: „Că precum Hristos S-a sculat din morți, prin mărirea Tatălui, așa și noi, întru înnoirea vieții să umblăm.”
Au știți voi ce este moartea sufletească? Moartea sufletească este păcatul cel greu, de moarte, pentru care omul are a se chinui în veci, în iad. Și pentru ce, dar, păcatul cel greu este moartea sufletului? Pentru aceea că ia pe Dumnezeu din suflet, prin Care sufletul viețuiește. Că precum sufletul dă viață trupului, așa Dumnezeu dă viață sufletului. Și precum trupul fără de suflet se face mort, așa și sufletul, fără de Dumnezeu, mort este. Pentru aceasta Sfântul Calist, patriarhul Constantinopolului, zice: „Mulți au suflet mort în trupul cel viu, ca și cum ar fi îngropați în mormânt. Mormânt trupul, mort sufletul, mormântul umblă, iar sufletul dintr-însul este neînsuflețit, adică, fără de Dumnezeu, pe Dumnezeu neavându-L într-însul, că trupul cel viu poartă întru el pe sufletul cel mort.”
Și de nu crede cineva cele grăite, să asculte înseși cuvintele Domnului. Că Domnul, arătându-se, oarecând, lui Ioan, iubitul Său ucenic, i-a zis: „Îngerului Bisericii din Sardes scrie-i: Știu faptele tale, îți merge numele că trăiești, dar ești mort.” Să luăm aminte la cuvintele Domnului. Că pe un bărbat cinstit, cu chip de sfințenie, cu rânduială de înger, îngerul Bisericii din Sardes, îl numește viu, dar îi zice că este mort. Nume ai că trăiești, dar ești mort, cu numele viu, dar cu faptele mort, cu numele sfânt, iar cu faptele păcătos, cu numele înger, iar cu fapte nu de înger, ci cu faptele celui potrivnic îngerului, cu trupul viu, iar cu sufletul mort. Pentru ce? Însuși Domnul arată pricina, zicând: „N-am aflat faptele tale depline înaintea Domnului tău.” O, cât de plin de spaimă și de frică este acest lucru. Avea, deci, acel înger din Sardes oarecare lucruri bune, avea la vedere și viață sfântă și de către oameni se socotea și se numea înger, precum nici Însuși Domnul titlul cel îngeresc nu i-l ia, pentru că înger îl numește pe el. Dar, fiindcă nu era desăvârșit în faptele cele bune, nu era deplin sfânt, nu era desăvârșit înger în trup, ci, doar, cu numele și cu părerea era înger și sfânt, dar cu faptele bune și lucrurile în alt fel era, pentru aceea, ca pe un mort, l-a socotit pe dânsul Dumnezeu.
Ce, dar, vom socoti, atunci, despre noi păcătoșii, neavând nici o faptă buna, ci întru păcatele cele pătimașe, ca porcul în noroi tăvălindu-ne? Oare, în ce fel ne aflăm noi înaintea lui Dumnezeu? Au nu ca niște morți suntem socotiți? Au nu va zice Dumnezeu și către fiecare dintre noi, aceleași cuvinte: „Nume ai că trăiești, dar ești mort, cu trupul ești viu, o, păcătosule nepocăit, dar cu sufletul ești mort? Pentru ce? Pentru că a plecat Dumnezeu din sufletul tău, din pricina păcătoaselor tale fapte.”
Dar, în ce fel, păcatul cel greu, de moarte și mare, ia din suflet pe Dumnezeu, prin Care el putea să trăiască, și face sufletul mort, aceasta luminat se arată în pilda din Evanghelie, cu fiul cel desfrânat, întors la părintele său, care a zis: „Acesta mort era și a înviat.” Dar să cercetăm puțin tâlcuirea acestei pilde. Un om oarecare avea doi feciori; Dumnezeu, Cel ce S-a făcut om, pentru iubirea de oameni, are două făpturi înțelegătoare, ca pe doi fii: pe înger și pe om, îngerul ca un fiu mai vârstnic al Lui, care a fost zidit mai înainte de om și este, cu locul, cu darul și cu slava, așezat mai sus decât omul, iar omul, ca un fiu mai tânăr, mai pe urmă făcut, și care, fiindcă este micșorat, cu puțin, față de îngeri, este ca un frate mai mic.
Fiul cel mic, până când viețuia pe lângă părintele său, nu era fiu al desfrânării, ci fiu al părintelui, cinstit moștenitor. Dar, după ce s-a dus într-o țară, departe, și și-a risipit toată avuția sa, viețuind în desfrânare, atunci, s-a numit fiu desfrânat și mort, că era într-adevăr mort. Omul, până când se află alături de Dumnezeu, făcătorul și viața sa, prin Care viețuiește și se mișcă și este, până atunci, nu se socotește a fi mort, cu sufletul, înaintea lui Dumnezeu, până atunci în sufletul lui viețuiește Dumnezeu, până atunci Darul lui Dumnezeu înviază sufletul său. Iar, de se va smulge omul de la Dumnezeu, din viața cea adevărată și cu fapte bune, cum se cuvine unui creștin, și se va cufunda în spurcatele fărădelegi, atunci, îndată se depărtează Dumnezeu din Sufletul său, Se duce de la el, împreună cu Darul Său cel făcător de viață, cum se duce o albină ce este izgonită de fum, așa și Dumnezeu, de stricăciunea păcătosului fiind izgonit, Se duce, și, acel suflet, se face ca un mort. Și atunci se poate zice despre acel om că este mort: nume are că este viu, dar este mort.
Pentru un suflet mort, în acest fel, care a murit prin păcate, oare îi stă lui înainte vreun fel de înviere? Îi stă; și nu o dată, ci de mai multe ori. Una este învierea trupurilor celor moarte, pe care o așteptăm în ziua cea de apoi, cum zicem în Crez: „Aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie.” Iar sufletul, care îndrăgește răutatea, adeseori i se face învierea. Și care este învierea sufletului? Sfânta pocăință. Că, precum păcatul este moartea sufletului, așa și sfânta pocăință. Că, precum păcatul este moartea sufletului, pocăința este învierea sufletului. Fiului celui desfrânat, când cu pocăință s-a întors către tatăl său, i s-a zis: „Acesta era mort și a înviat.” Căci, atunci, când era departe de părintele său, în țara păcatului, era mort. Iar, după ce s-a întors și s-a pocăit, îndată a înviat, cu sufletul, că mort era și a înviat. Și precum am zis, învierea aceasta a sufletului, adesea se face. Că, de câte ori omul păcătuiește, moare cu sufletul și de câte ori se pocăiește, de atâtea ori înviază, după cuvântul care zice: „De câte ori vei cădea, de atâtea ori scoală-te și te vei mântui.”
Praznicul acesta de față, al Învierii Domnului, ne învață pe noi a învia din moartea sufletească, adică, a ne pocăi pentru păcate. Și nu numai a învia, ci și înviem după chipul lui Hristos, precum zice Apostolul: „Hristos S-a sculat din morți și nu va mai muri, că moartea pe Dânsul nu-L mai stăpânește”; așa și noi întru învierea vieții să umblăm. Ca, precum Hristos, după a Sa înviere, nu mai moare, așa și noi, după pocăința noastră să nu ne mai întoarcem la păcatele noastre de moarte de la început. Că ce folos avem dacă, după spălare de noroi, iarăși în noroi ne întoarcem? Ce folos, dacă ieșind din prăpastie, iarăși în prăpastie ne aruncăm? Ce folos, dacă după ce ne-am tămăduit de răni, iarăși, amar ne rănim? Ce folos este a învia din moarte sufletească și, iarăși a ne omorî sufletul cu păcatele? Aceea este adevărata înviere a sufletului ca, o dată înviind cu Hristos, la moarte să nu ne mai întoarcem și mai mult a nu muri.
Iar celălalt praznic ce ne stă în față, praznicul Buneivestiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, întru care Dumnezeu Cuvântul S-a unit, tare și nedespartit, cu trupul omenesc, ne învață și pe noi a ne uni cu Dumnezeu. Că nu-i destul numai să înviezi din moartea sufletească, ci trebuie și a ne uni, tare, cu Dumnezeu, că dacă cu El nu ne vom uni, atunci, iarăși, cădem în moarte și, iarăși, prin păcate, murim. Iar cela ce se va uni tare cu Dumnezeu, va petrece fără de moarte, fără cădere, neîntorcându-se, la cele mai dinainte răutăți.
Cum deci, ne vom uni cu Dumnezeu? Așa precum S-a unit și Dumnezeu întru a Sa întrupare, cu trupul omenesc. Că atât S-a unit Dumnezeu cu trupul omenesc, încât niciodată nu-l va mai lăsa pe el, întru nesfârșiții veci, cu dânsul are să petreacă și cu dânsul are să împărățească în cer. Așa și omul, care a înviat din păcate, dator este a se uni cu Dumnezeu, făcătorul și răscumpărătorul său, ca niciodată să nu-L părăsească pe El, nu numai prin fapte, dar nici cu gândurile și niciodată să nu se îndepărteze de la El. Că se zice în Psalm: „Cei ce se depărteaza de Tine, vor pieri.”
Dar nu voiesc a lungi mai mult cuvântul, la aceste praznice, de acum, îngreunându-vă auzul. La aceste praznice, Învierea și Bunavestire, și Bunavestire cu Învierea, vă doresc vouă tot folosul sufletesc, ca și tot folosul trupesc.
Și nu uitați acestea: Precum mlădița nu poate să aducă roadă întru sine, de nu va fi în viță, așa și voi, de nu veți fi în Hristos, temelia pocăinței.
Iuda era făcător de minuni, până a nu cădea în păcatul iubirii de arginți;
Iacob pustnicul era făcător de minuni, până a nu cădea în păcatul cel trupesc, cu fecioara pe care o slobozise din îndrăcire;
Preotul Saprichie era mucenic, dar pentru că, din răutate, s-a împietrit și n-a iertat pe fratele său, apoi îndată și de Hristos s-a lepădat;
Sufletul, până nu se desparte de Dumnezeu prin păcate, este viu și lucrător, dar cum se smulge de la Dumnezeu, prin căderea în păcate, îndată se face mort și nelucrător Amin.
.
