„Impostorul mistic, care e de fapt un mistificator, pentru că se foloseşte de o tehnică spirituală exterioară, cu aparenţe de autenticitate, umblă cu Scriptura în mană, cu ajutorul căreia câştigă, pentru scopuri personale, buna credinţă a celor cu care vine în atingere. Acesta nu este «mistic» decât pentru alţii. Una face la vedere, alta face în ascuns, sau la el acasă. Chipul evlaviei ascunde un chip necinstit şi întotdeauna interesat de câştiguri, chiar când jură pe dezinteres. Ce nu cere azi, va cere mâine. Desigur, nu va spune niciodată că pentru sine!

.

Falsificatorul se va demasca fără îndoială, dar până atunci va recruta destui adepţi, cărora încet, încet le va perverti judecata sănătoasă, duhovnicească, până la aşa măsură, ca mai târziu nu vor mai putea discerne între adevăr şi minciună şi se vor încrede orbeşte într-însul. Occidentul cunoaşte o scrie întreagă de astfel de «mentori», dar mai apar şi pe la noi. De aceea, impostorul trebuie încadrat printre misticii falşi, ca un generator de falsitate şi trebuie demascat ca atare…

.

Farseurul, «misticul» făcut, mascat, în rol anume ales, cu gând precis de a induce în eroare asupra persoanei şi valorii lui, simulând sfinţenia pe care n-o poale realiza în fapt, şi semănând prin aceasta cu marele său ocrotitor, a cărui definiţie este tocmai simulacrul. Acela de la început a vrut să fie «ca» Dumnezeu şi de atunci vine adesea ca Hristos, ca profet, ca înger luminat etc. (N. n. – Ca «ales», «om cu stea în frunte» sau, în orice caz, un ins cu o «misiune excepţională», evident etichete inventate numai pentru a-i hrăni delirul sistematizat de grandoare; cuvântul «eu» este cel mai frecvent în vocabularul unui asemenea impostor, iar referirile la isprăvile proprii mai frecvente decât respiraţia si mai schimbătoare ca vremea – Sic!).

.

Impostura, contrafacerea şi făţărnicia au constituit obiectul unei griji deosebite a Mântuitorului. Proorocul mincinos vine îmbrăcat în haină de oaie, iar pe dinăuntru e lup răpitor (Matei VII, 15). El simulează şi în acelaşi timp deformează şi discriminează conţinutul doctrinar al învăţăturii creştine şi expresia lui practică, anume vietuirea crestina. Impostorul şi făţarnicul sunt totdeauna de rea credinţă, totdeauna cu gânduri şi planuri ascunse şi urmăresc cu atenţie înşelarea bunei credinţe a celorlalţi.

.

De cele mai multe ori ei se întâlnesc în persoana unui singur individ, care cumulează, de obicei abil, toate formele exterioare, ale «sfinţeniei» (N. n . – Afişată cu obstinaţie si cu un tupeu năucitor!), cu gândul de a polariza în jurul lui atenţia mulţimilor, de a face o bisericuţă, de a se erija în şef de şcoală duhovnicească, în prooroc şi taumaturg, şi în orice ar putea să-l scoată în evidenţă, ca să facă din el un «caz», un «fenomen» şi din adeziunile pe care le-ar recruta o «şcoală», o «mişcare», un «curent» (N. n. – Mă rog, un «o.n.g.». un «club», un «partid»). Resortul interior care îi dă avânt şi perseverenţă, uneori chiar în încercări «ascetice» cu adevărat temerare, e un orgoliu nemăsurat, o sete demonică de celebritate şi nu sunt excluse nici interesele materiale.

.

Impostorul nu este un mistic. În chip cu totul greşit a fost încadrat de către unii în această categorie. Nu e nici mistic, nici mistic fals. E impostor, pur şi simplu. E şarlatan. Şmecher. Farseur. Mistificator. Numai dacă ar exista şi o mistică a orgoliului – ceea ce nu e cu totul imposibil, numai atunci l-am putea încadra şi pe dânsul printre mistici. Altfel, el e de cele mai multe ori cinic, un om pentru care în afara dorului lui de parvenire, pe care şi-l ascunde cu grijă, cât poate, nu mai există alte taine adevărate. El nu are nici cultul, nici respectul tainei…

De aceea, impostorul trebuie să facă obiectul cercetărilor noastre. El e cel dintâi care trebuie demascat. Pe urmă se trezeşte şi mulţimea care a fost prinsă în păienjenişul lui, momită şi ademenită cu pretinse minuni şi daruri. El este întotdeauna un «minunist». El ştie că, îmbrăcat într-o aureolă supranaturală de «făcător de minuni» (N. n. – Sau de mare «filantrop»), şi zâmbetul lui va căpăta semnificaţii tainice în faţa celor care s-au lăsat prinşi în mreaja lui, iar cuvintele lui vor fi ascultate în extaz, si li se vor descoperi sensuri «duhovniceşti» adânci, intenţii şi valori «profetice». De acum încolo, osteneala lui de înşelător va fi substanţial înjumătăţită cu osteneala înşelaţilor, care suferă de o inexplicabilă pasiune de a se lăsa tot mai înşelaţi, văzând «minuni» (N. n . – Sau fapte «războinice», «vitejeşti» – Sic!), acolo unde toţi oamenii nu văd nimic, auzind ceea ce nici nu şi-a imaginat vorbitorul şi, mai ales, răspândind despre dânsul tot telul de stiri extraordinare, care mai de care mai pline de «fapte minunate» (N. n. – Nu mai contează primitivismul discursului, găunoşenia evidentă, grosolăniile frecvente sau semidoctismul agresiv al impostorului, fiindcă sugestia în masă a început să lucreze nefast, pulverizând percepţia corectă prin întunecarea dramatică a bunului simt înnăscut).

.

Impostorul nu inovează întotdeauna. Sau dacă inovează ceva, are grijă s-o facă în chestiuni libere, in chestiuni de stil am zice, cum ar fi de pildă croiala originală a unei haine (N. n. – Marca unei maşini luxoase, renovarea unei vile în stil retro, musai unicate ctc.), sau alte amănunte cu totul accesorii faţă de doctrină şi cult. El are grijă să se apere de orice acuzaţie care s-ar putea formula pe bază de derogări evidente de la dogme ,si canoane… De fapt, secretul lui e în felul de a fi, de a râde … într-un cuvânt in «manierele» (N. n. – De regulă, teatrale, demonstrative, grosolane si populiste) care epatează minţile slabe, sugerând si insinuând daruri supranaturale, vedenii, misiuni cereşti, puteri extraordinare… Toate acestea sunt elementele unei momeli şi ale unei instrumentaţii «magice». Scamatorie spirituală.

Portretul interior al impostorului religios îl descrie Mântuitorul printr-o analogie cât se poate de reuşită: lup răpitor (Matei VII, 15). Căci el începe în Biserica, dar sfârşeşte înafara ei. Dezbină.

.

El nu va fi niciodată un om al credinţei adevărate în Dumnezeu, şi nici al bunei credinţe faţă de om. Nu e profund. Chiar dacă are credinţă în Dumnezeu, ea e amestecată cu credinţa în sine, e tulbure, fără expresie, fără putere (N. n. – Contradictorie, fariseică, trufaşă, arogantă, egolatră, amestecată cu clemente superstiţioase şi neliniştitoare etc. Azi poate primi cu o teatrală obedienţă vreo distincţie masonică insignifiantă, hrănindu-şi vanitatea nebună si setea morbidă de publicitate; peste numai câteva zile se poate făli cu o distincţie creştină, acordată imprudent sau dintr-o nemeritată încredere în retorica fals evlavioasă a impostorului «mistic», acceptat din bună credinţă în apropierea celor sfinte…).

.

El nu pricepe şi nici nu se căzneşte să priceapă ceva din adevăratele coordonate ale existenţei umane. Nu se lansează în subtilităţi filosofice, nici nu se împiedică de preciziuni dogmatice. Arma lui e de cele mai multe ori fascinaţia personală, falsul nimb supranatural pe care şi-l atribuie, cu discreţie sau fără. Aceasta îl scuteşte de teologie. Nu-şi pierde vremea cu procese de conştiinţă, pentru că nu are simţ moral. E capabil de orice, de la calomnie până la crimă. Și dacă e un reţinut, e numai pentru că aşa se potriveşte mai bine rolului de «sfânt» pe care îl joacă (N. n. -«Filantrop», «conducător», «misionar», «salvator», «pacificator», mă rog. orice îndreaptă reflectoarele unei popularităţi ieftine numai asupra lui si a discursului său demagogic). De obicei e inteligent. O cere şi rolul. Are însă o inteligenţă comună, minoră, exercitată în exhibiţii intelectuale, în insinuări, în jocuri de cuvinte şi în subînţelesuri facile, care alcătuiesc de fapt miezul mesajului său…”

.

(dr. Ioan Gandu – 2007)

Preluat de la „Cuvântul ortodox”

.

.

.

.

CITIȚI AICI TEXTUL IMNULUI ROMÂNIEI:

DEȘTEAPTĂ-TE ROMÂNE !!!

.

.

.