Cuviosul Părintele nostru Teodor, cel numit Trihina, adică părosul, a fost din cetatea marelui Constantin, născut și crescut de părinți cu bună stare. Deci, încredințându-se de înțelepciunea ce izvorăște din Sfintele Scripturi, a lăsat lumea, bogăția și slava pentru Dumnezeu și ducându-se la munte, a intrat într-o mănăstire pustnicească și s-a făcut monah.

Și avea o petrecere aspră, pentru înfrânarea pornirilor trupești, că se nevoia, luptându-se, în fiecare noapte, cu gerul și sta la rugăciune, neacoperindu-și niciodată capul și purta tot timpul o haină aspră de păr pe trup, de unde i s-a tras și numele de Trihina. De aici, încă, și acea mănăstire pustnicească, în care Cuviosul ducea, viață aspră, a luat numele de Trihina.

Deci, Sfântul Teodor a luat, de la Dumnezeu, pentru nevoința lui, putere asupra duhurilor celor necurate și darul facerii de minuni. Și, făcându-se pildă tuturor, de viață duhovnciească, povățuind și tămăduind cu darul lui Hristos, durerile și neputințele celor ce veneau la el cu credință, Cuviosul Teodor s-a dus către Domnul, la adânci bătrâneți.

 


Întru această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Anastasie, egumenul Muntelui Sinai
.
    În ce fel de evlavie a fost crescut, din tinerețe, de Dumnezeu purtătorul, Părintele nostru Anastasie, ne încredințăm din cuvintele lui, pe care, ca pentru sine, le-a grăit așa:

„Cei ce au văzut pe Hristos în trup, prooroc Îl socoteau că este, iar noi, deși nu L-am văzut pe El cu ochii cei trupești, însă din inimi tinere, copii și prunci fiind noi, L-am cunoscut îndată pe El, că este Dumnezeu și stăpân atotputernic și făcător al veacurilor și ne-am învățat a-L mărturisi, ca lumină a slavei Tatălui. Iar sfânta Lui Evanghelie, cu atât de mare credință o ascultăm, ca și cum pe Hristos Însuși, L-am auzi vorbind cu noi. Iar pe mărgăritarul cel fără prihană, al Preacuratului Său Trup, primindu-L, credem că pe Hristos Însuși Îl primim. Iar, când vedem pe icoană numai chipul Lui cel dumnezeiesc, Îl cinstim, ca pe Însuși Cela ce, din cer, spre noi privește și I ne închinăm și către Dânsul cădem.”

Cu aceste scurte cuvinte, Cuviosul Anastasie a arătat, în ce fel, din tinerețea sa, a învățat să cunoască pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, să creadă în El, să se teamă, cu frică curată, să-L iubească din toata inima și să-L cinstească în Sfintele icoane, cu închinăciunea cuvenită lui Dumnezeu. Iar, după ce a ajuns la vârsta cea desăvârșită, a lăsat lumea și cele din lume, și, luând crucea, după porunca Evangheliei, a urmat cu râvnă lui Hristos și, intrând într-o mănăstire, s-a făcut monah. Deci, dorind să se povățuiască la cele mai mari nevoințe și bărbaților celor desăvârșiți să le urmeze, în fapta bună, s-a dus la Ierusalim și, închinându-se cinstitelor și Sfintelor Locuri, a mers la muntele Sinai. Și, aflând acolo mulți bărbați sfinți, sporiți în faptele bune, cele monahicești, a rămas la ei, supunându-se lor și slujindu-le cu râvnă. Egumenia muntelui Sinai o ținea, în acea vreme, Cuviosul Părintelui nostru Ioan Scărarul.

Și a luat de la Dumnezeu, pentru smerita lui cugetare, darul cunoștinței celei duhovnicești și al înțelepciunii celei mari, și a alcătuit cuvinte mult folositoare de suflet și a scris viețile unor Sfinți Părinți, apoi, și de darul preoției s-a învrednicit. Asemenea, după Sfântul Ioan Scărarul și după Gheorghe, fratele acestuia, Anastasie, a fost egumen al muntelui Sinai. Și se nevoia împotriva ereticilor, scriind mult împotriva lor, că certându-se cu ei, îi mustra, îi biruia, și-i rușina. Și se începuse în Alexandria, pe vremea împărăției lui Zenon, acea erezie împotriva Sinodului al patrulea a toată lumea, al Sfinților Părinți de la Calcedon. Și, pe când acea erezie începea, era în Alexandria un patriarh mincinos, Petru ereticul, care se numea Mosog. La această erezie, s-a unit și Sever, care se numea „fără de cap”, din pricina ereziei, și care a răpit scaunul patriarhal al Antiohiei. Deci, pe acești eretici, Cuviosul Anastasie, în zilele sale, biruindu-i cu dumnezeieștile cărți, se lupta cu ei, nu numai în muntele Sinai, ci și în toata Siria, în Arabia și în Egipt, pe de o parte, prin scrierile sale, iar pe de alta, străbătând el însuși pretutindeni și dezrădăcinând acea erezie, alungând-o și întărind dreapta credință în Biserica lui Hristos. Și așa, plăcând lui Dumnezeu mai mult decât alți părinți, la adânci bătrâneți, s-a dus către Domnul. Iar sfârșitul lui a fost pe vremea împărăției lui Heraclius (610-641).

 


 

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Anastasie, de la Sinai

.

    Celor ce sunt în credința creștinească, tuturor oamenilor, li se dă, de la Dumnezeu, înger spre păzire în toată viața lor; numai dacă cineva nu l-ar goni pe el, cu faptele cele rele. Că, precum pe albine le gonește fumul, iar pe porumbei mirosul urât, așa și pe îngerul păzitor al vieții noastre îl gonesc, departe de noi, păcatele noastre cele rele, adică: beția, desfrânarea, ținerea mâniei și celelalte fapte rele. Pentru aceasta, dar, și Proorocul a zis: „Nu va lăsa să se clatine piciorul tău, nici nu va dormita Cel ce te păzește” (Ps. 120, 3). Adică, să nu încline piciorul tău mai mult spre jocuri, decât la Biserică și să nu iubești mai mult deșertăciunile, decât Scripturile. Iar, ca să nu ațipească îngerul, trebuie să nu-l facem să se depărteze pentru răutățile noastre. Că Dumnezeu, când a făcut neamul omenesc, a poruncit îngerilor ca să-l păzească pe el. Drept aceea, pe sufletul fiecărui om credincios, îngerul lui îl povățuiește la toate bunătățile. Iar dracii mult smintesc pe credincioși, cei ce viețuiesc, voind să placă lui Dumnezeu, ca să-i lipsească pe dânșii de Împărăția Cerurilor. Dar îngerul lui Dumnezeu, cei ce-i păzeste pe ei, nu-i lasă. Iar necredincioșilor nu le fac dracii nici o sminteală, nici nu-i supără. Ci numai pe credincioși îi înșeală, ca împreună cu ei, să fie osândiți la chinuri. Și când omul cel credincios viețuiește întru dreptate, îngerul lui Dumnezeu se bucură de el. Iar când începe a nu face adevărul, ci a minți și a fura, a se îmbăta și a învrăjbi, a nu umbla la biserică, a se mânia, a pârâ, a fi zgârcit, atunci, îngerul lui Dumnezeu se scârbește de dânsul, iar dracii dănțuiesc, aducând tot felul de răutăți cumplite asupra lui. Pentru aceasta marele Osilie zice: „Îngerii scriu numele tuturor celor ce intra în biserică, fără de mânie și fără de răutate, precum și numele celor ce se roagă și postesc.” Vezi, o, omule, să nu te lipsești de scrierea îngerului, pentru lenevirea ta, că fiecărui credincios i s-a dat, de la Dumnezeu, înger și acela toate lucrurile cele bune le scrie. Și, chiar la cei necredincioși, fiecare țară are, totuși, câte un înger de la Dumnezeu, precum zice Scriptura: „A pus Dumnezeu hotare neamurilor, după numarul îngerilor lui Dumnezeu.” Iar Antioh a zis: „Se cade nouă a lua aminte la cele de folos, că doi îngeri sunt împreună cu omul, unul drept, iar altul al satanei.” Și îngerul lui Dumnezeu este blând, tăcut, milostiv și rușinos. Deci, când acesta se suie în inima omului, îl sfătuiește la dreptate, la curăție, la smerenie, la supunere, la dragoste și la milostenie. Iar cel viclean este mânios, mândru și urâtor, iute, zgârcit, urâtor de frați și nesupus și toate lucrurile cele rele le are. Deci, din lucruri să-l cunoaștem pe fiecare înger și celui viclean să nu-i dăm loc în noi, ci, cu frica lui Dumnezeu, să-l gonim pe el. Iar celui drept să-i deschidem inima și să-l primim pe el, ca să ne povățuiască pe noi la adevăr și de la vicleșugul diavolului și de la smintelile lui să ne izbavească pe noi.

.

.
Întru această zi, cuvânt al aceluiași Anastasie egumenul, despre mărturisirea păcatelor
.
    Bine este, cu adevarat si de folos, ca sa ne marturisim pacatele, insa, la parinti duhovnicesti iscusiti, iar nu la preoti simpli si neiscusiti, nedestoinici a folosi un lucru ca acesta. Ca nu cumva, prin dragostea lor cea nefolositoare si prin canonul dat fara iscusinta, sa pagubeasca pe cela ce vine la spovedanie si nefolositor si lenes sa-l faca. Deci, de vei afla un om duhovnicesc, care sa poata sa te indrumeze pe tine, sa nu te rusinezi sa te marturisesti la el, ca lui Dumnezeu, iar nu ca la un om. Ca a zis unul din Sfinti: „Cel intelept in sufletul sau, nu se rusineaza de caderea sa si nu se sfieste si nici nu se sminteste, a-si marturisi pacatele sale.” Ca, zice Ioan Teologul: „Daca marturisim pacatele noastre El este credincios si drept, ca sa ne ierte pacatele si sa ne curateasca pe noi de toata nedreptatea” (I Ioan 1, 9).

Sunt insa multi din cei de rand, preoti fatarnici, care fac lucruri de rusine, nu numai umbland ei insisi prin noroiul faptelor celor rele, ci, inca, se fac si invatatori la rau, incat, nici ei insisi nu ies la lumina, nici pe cei ce ar voi sa vina, nu-i lasa. Drept aceea si Domnul, pentru unii ca acestia, a zis: „Voi voua, carturarilor si fariseilor fatarnici! Ca inchideti Imparatia cerului inaintea oamenilor: ca voi nu intrati si nici pe cei ce vor sa intre nu-i lasati” (Matei 23,13). Si iarasi: „Voi sunteti lumina lumii si sarea pamantului.” Si: „Oricate veti lega pe pamant, vor fi legate si in cer” (Matei 18,18). Iata pentru ce nu se cade a ierta pacatele pe plata si fara de canon.

Drept aceea, ca un ce esti, la om sa te marturisesti, iar Dumnezeu, printr-insul intorcandu-te sa invatandu-te, te va ierta ca si pe David, prin Natan. Drept aceea, si zice: „Sa ma intoarca pe mine cei ce se tem de Tine, Doamne, si cei ce cunosc marturiile Tale. Certa-ma-va dreptul cu mila si ma va mustra.” Pentru ca preotii sunt slugi ale lui Dumnezeu si impreuna vietuitori cu ingerii si datatori de mantuire. Iar aceasta si Apostolul o zicea: „Asa sa ne socotiti pe noi, ca pe niste slugi ale lui Hristos si iconomi ai tainelor lui Dumnezeu.” Ca om pe om ajuta, mustrandu-l prin invatatura spre pocainta, iar Dumnezeu curateste pacatele celor ce se pocaiesc si mai mult nu le pomeneste. Pentru ca a zis: „Spune-ti tu, mai intai, pacatele tale, ca sa te indreptezi.”

Dumnezeului nostru slavă, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

 

 

 

.