Acesta a trăit pe vremea lui Decius (250-253) și Valerian (253-260), prigonitorii creștinătății. Și era din Egipt, din Tebaida de Sus, din părinti cu multă avuție. Și învățase carte elinească și latinească, precum și dreapta credință, din nemărginita înțelepciune a Sfintelor Scripturi.

Și s-a pornit sângeroasă prigoană contra creștinilor. Iar bărbatul surorii sale, lacom fiind și voind să ia și partea de avere ce se cuvenea Sfântului, a gândit să-l dea dregătorului spre chinuire, spunând că este creștin. Și, aflând de aceasta Pavel, care atunci era un tânăr de 20 ani, a fugit în munți, în locurile cele mai singuratice. Deci, petrecând multă vreme și povățuindu-se de Duhul Sfânt, nu s-a mai întors în lume, ci a cunoscut că Dumnezeu i-a dat lui acest fel de viețuire. Având ca locuință o peșteră cu apă înlăuntru, hrana – finice și haină de frunze. Și și-a schimbat patima sa, cunoscând lipsa și pacea patimilor și bucuriile vieții de rugăciune, apropiindu-se de Dumnezeu. Că și-a îndelungat alergătura nevoinței sale până la o sută treisprezece ani, că atâta a trăit. Și a fost hrănit o vreme, ca și Ilie, de un corb, care-i aducea în fiecare zi o jumătate de pâine. Și îmblânzise leii, care-i slujeau și care l-au și îngropat. Pe acesta, aflându-l, marele Antonie s-a minunat de locul lui cel aspru de nevoință, de lungimea vremii lui de pustnicie și că el, mai înainte de altii, a îndrăznit cel dintâi și a mers în cele mai dinăuntru ale pustiului. Și l-a găsit adormit în genunchi și cu mâinile ridicate la cer în rugăciune; acesta este cel dintâi pustnic cunoscut al creștinătății. Dumnezeului nostru, slavă!

Mai multe despre Preacuviosul Parintele nostru Pavel Tebeul se gasesc în Vietile Sfintilor.

Întru această zi, Preacuviosul Părintele nostru Ioan, cel sărac pentru Hristos,

care şi Calivit, adică Colibaşul, s-a numit

         Acesta a fost din Constantinopol, pe vremea împarăției lui Leon cel Mare (457-474), fiind fiul lui Eutopie, mare dregător la curtea împăratului, iar maica lui se numea Teodora. Și dintru începutul vârstei, la școala unde învăța, văzând el odată pe un călugăr din mănăstirea neadormiților, s-a aprins de focul slujirii lui Hristos. Și văzând dragostea lui de Dumnezeu, i-au dat părinții lui o mică Evanghelie ferecată cu aur, ca să o poarte cu el. Dar el, ieșind din lume fără știrea părinților, s-a făcut monah. Și a petrecut multă vreme cu grea nevoință și mare râvnă în mănăstirea lui.

Însă, de la o vreme, din lucrarea vrăjmașului, a început el a fi muncit cumplit de patima dorului de părinți. Și n-a putut birui patima, decât spunându-și gândul său egumenului. Deci, a căpătat el iertăciune și binecuvântare să iasă din mănăstire și să petreacă în zdrente, într-o colibă aproape de casa părinților săi, îndurând umilințe, mila slugilor și a străinilor, și luptele vieții pustnicești, fără să se facă cunoscut, ca și când ar fi fost un străin. Și așa a petrecut el în pace și fără să-l cunoasca nimeni, purtându-și portul lui străin, trăind în chip sărăcăcios și văzând pe părinții lui, care treceau pe lânga el și nu-l luau în seamă.

Dar când a fost să moară, el a chemat pe maica sa și, arătându-i Evanghelia cea ferecată cu aur, s-a făcut cunoscut că este fiul lor. Și au rămas uimiți părinții lui și nu știau ce să facă: să se bucure că l-au aflat sau să plângă pentru sfârșitul lui. Și și-a dat sufletul în mâna lui Dumnezeu, lăsând să fie îngropat în coliba lui. Iar peste mormântul fericitului, părinții lui au ridicat o sfântă și slăvită biserică.

Mai multe despre Preacuviosul Parintele nostru Ioan, cel sarac pentru Hristos se gasesc în Vietile Sfintilor.

 

Întru această zi, cuvânt pentru cei ce sunt îngropati în biserici.

         Un oarecare, Valentin cu numele, judecător fiind al Ladionului, a murit. Și era el un om foarte rău și lua mită și viețuia în toate neorânduielile. Iar trupul lui a fost îngropat în biserica Sfântului Mucenic Uar. Iar la miezul nopții s-au auzit în biserica aceea niște glasuri și țipete. Iar păzitorii, alergând la acel țipăt, au văzut un chip groaznic și înfricoșat, ferecând cu un lanț picioarele acelui Valentin și trăgându-l, fără milă, afară din biserică, iar el amar striga. Deci păzitorii, dacă au văzut aceasta, s-au dus cu frică la locașurile lor. Iar a doua zi au deschis înaintea tuturor mormântul unde fusese pus Valentin și n-au aflat acolo trupul lui, ci, căutându-l, departe de biserică l-au aflat, aruncat într-o groapă și cu picioarele legate, precum îl trăseseră din biserică.

Drept aceea, să cunoasca toți lucrul acesta, că acei ale căror păcate sunt grele, și dacă au fapte vrednice de osândă, chiar dacă ar porunci cineva, să-i îngroape pe ei în locuri sfintite, apoi în locurile acelea sfinte nu primesc nicidecum izbăvire. Ci, pârâți fiind de însăși păcatele lor, mai amară muncă vor lua. Că locul pe nimeni nu mântuiește, ci din fapte sunt și folosul și munca. Deci, acestea cunoscându-le, să nu ne sârguim a pune în biserică trupurile păcătoșilor, care nu sunt vrednici. Să ne aducem aminte de părinții cei din pustietăți, că nu în biserici zac trupurile lor, ci în locuri pustii. Că unii, adică, de strâmtoare și de lipsuri au murit, iar alții de fiare au fost mâncați, iar alții cu tot felul de nevoi s-au lipsit de viața aceasta; dar sufletele lor împreună cu îngerii se bucură, întru lumina vieții celei veșnice. Drept aceea, și noi să ne sârguim a avea pocăință și milostenie, blândețe și înfrânare și tot felul de fapte bune, ca să ne facem părtași vieții celei veșnice.

Întru această zi, învăţătură despre cereasca Împărăţie şi despre veşnica osândă.

         Dacă atunci, când intrăm într-o cetate mare, întemeiată de oameni, în lumea aceasta, măcar că știm bine că după puțină vreme se va risipi, dar când începem a umbla printr-însa, nu ne mai săturăm de frumusețile ei, de poduri, de grădini, de curți, de palate, încât am pofti mereu să tot umblăm printr-însa, pentru frumusețile ei, apoi, cu cât mai mult nu se vor desfăta cei ce se vor învrednici a intra în Cetatea lui Dumnezeu, în Ierusalimul cel de Sus, când vor începe a gusta din dulceața cea de-a pururea a frumuseții celei mai presus de orice asemănare? Și iarăși, după cum atunci când, intrând la curtea unui împărat pământesc, vedem palate mari, împodobite cu marmură, cu aur și cu argint, iar după aceea putem vedea pe împăratul și bărbații vrednici stându-i înainte în podoabe mărețe, iar împăratul îmbracat în porfiră și încoronat cu pietre scumpe, măcar că toate acestea sunt stricăcioase, apoi cu cât mai vârtos nu se va bucura cel ce va intra la Dumnezeu, întru cereasca Împărăție, neputând a se sătura de frumusețile și de slava Lui cea pururi fiitoare? Și precum când, intrând cineva într-o vie sădită de oameni, o vede pe ea veselă, îngrijită și cu tot felul de poame și flori împodobită, încât ar voi să tot umble mereu prin ea și a se veseli de vederea ei, măcar că este stricacioasă, apoi cu cât mai mult cel ce a intrat în cetatea lui Dumnezeu, dacă va fi împlinit poruncile lui Dumnezeu, întru această lume, de câtă slavă duhovnicească nu se va bucura, întru lumina cea negrăită și întru slava cea netrecătoare, văzând pe Stăpânul, Domnul tuturor, cu a Sa mărire strălucind și luminându-i pe toți cei drepți, cu mult mai vârtos decât soarele acesta.

Dar, să spunem ceva și despre munca cea fără de sfârșit, prin pilda veacului acestuia, așa cum am arătat și pentru bunătățile cele fără de sfârșit.

Cum vom putea suferi chinul viermelui celui neadormit, noi, care aici nici împunsăturile țânțarilor și ale muștelor celor slabe nu le putem suferi? Ci, învârtindu-ne în paturile noastre, ne sârguim să le prindem și pe unii și pe altele? Și ne scărpinăm cu unghiile trupul, ca și cum i-am fi de vreun folos, pentru acea slabă împunsătură. Apoi, cum vom suferi noi cu ușurință gheena focului? Noi, care nu putem suferi arșița soarelui, ci fugim la umbră sau în casă căutând odihnă. Și cum vom suferi întunericul cel mai de dedesubt și scrâșnirea dinților? Noi care acum, nici o zi nu putem suferi o cameră întunecoasă, nefiind nici durere, nici plâns, nici scrâșnirea de dinți? Ci îndată ne tulburăm și ne întristăm, zicând: „Când vom ieși din întunericul acesta, ca să vedem doar lumina aceasta stricăcioasă?” Deci, dacă unele ca acestea sunt bunătățile cele veșnice, cât și chinurile cele fără de sfârșit, precum pe rând le-am arătat, apoi să nu ne lenevim. Să fugim de veșnica pierzare și să alergăm la Făcătorul nostru, Dumnezeu. Căruia se cuvine slava, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.

 

 

,