Deci, fiind adus înaintea judecătorului și mărturisind cu îndrăzneală că zeii păgânilor sunt diavoli, iar Hristos este Dumnezeu, a fost bătut de patru slujitori, fără cruțare; și atât l-au bătut, încât carnea cădea de pe oase, iar sângele se vărsa ca un râu. Și, văzând că era de-abia viu, încetară de a-l mai bate și, temându-se că degrabă va muri, l-au dus la temniță, că abia sufla. Și l-a întărit Dumnezeu și l-a făcut sănătos. Deci, a doua oară l-au scos la judecată. Iar el, aceleași mărturisind, cu și mai mare mânie s-a pornit judecătorul, poruncind să-i ardă trupul cu făclii și l-au fript ca pe niște carne de mâncare. Și, iarăși, în temniță îl aruncară.
Deci, murind Aurelian împăratul și prigonirile încetând, se vesti porunca pretutindeni, ca toți creștinii să fie slobozi. Și era mare bucurie între creștini. Atunci, a fost slobozit sănătos și Sfântul Hariton. Însă ostașul lui Hristos cel însemnat cu răni, s-a lepădat de lume și, alegând calea cea aspră, s-a făcut pustnic. Și, mergând odată pe cale, fiind aproape de Ierusalim, a căzut în mâinile tâlharilor, care, neavând ce să ia de la dânsul, l-au luat pe el, cu gândul să ia un preț bun, vânzându-l ca rob, și l-au dus la peștera lor. Dar el s-a izbăvit de ei, într-un chip ca acesta: un șarpe veninos, venind și intrând în vasul în care aveau tâlharii vin, și-a vărsat otrava în vin, din care, bând tâlharii, toți au murit. Iar Sfântul, făcând peștera biserică, a strâns acolo mulțime de călugări și cu aurul găsit la tâlhari a făcut o mânăstire și îi învăța pe frați calea cea mântuitoare a muncii și a rugăciunii. Și așa a întemeiat el trei mânăstiri, pășind din pustie, în mai mare pustie.
Și mulți credincioși veneau la dânsul să-i povățuiască să ia binecuvântare, deprinzând de la el curata viețuire creștinească și necurmată slujire a lui Hristos. Deci, scoțând dintr-o piatră uscată izvor de apă și arătându-se tămăduitor a tot felul de boli, la adânci bătrâneți a adormit în Domnul. Dumnezeului nostru, slavă!
Întru această zi, cuvânt despre pilda cea numită a trupului omenesc și a sufletului și despre învierea morților
Un oarecare om de bun neam a sădit vie și a îngrădit-o pe ea cu gard. Și, ducându-se la casa tatălui său, a zis: „Pe cine voi face străjer la moștenirea mea? Că, de voi lăsa înaintestătători dintre ai mei, apoi, îmi vor pierde osteneala. Însă așa voi face: voi pune lângă poartă un orb și un olog și, de va voi cineva din vrăjmașii mei să-mi fure via mea, orbul va auzi, iar ologul va vedea. Sau dacă dintre aceștia doi, ar voi vreunul să o fure, ologul, adică, nu are picioare ca să meargă acolo, iar orbul, de va și merge, apoi în prăpastie va cădea”. Și i-a pus pe ei lângă poartă și s-a dus.
Iar după ce au stat ei multă vreme, a zis orbul ologului: „Oare ce este această bună mirosire, ce se învăluiește pe dinafară de poartă?” A răspuns ologul: „Multe bunătăți ale stăpânului nostru sunt înlăuntru, al căror gust este negrăit. Ci, de vreme ce stăpânul este mai înțelept decât noi, pentru aceea te-a pus pe tine orb, iar pe mine olog și nu putem nicidecum să mergem la acele bunătăți și să ne săturăm”. A răspuns orbul ologului, zicând: „Pentru ce nu mi-ai spus mie de aceasta mai înainte, că n-am fi rămas numai cu dorința și cu lipsa? Că măcar că eu sunt orb, însă picioare am și puternic sunt ca să te port pe tine; ia coșnița și te asează în spatele meu și eu te voi duce pe tine, iar tu să-mi spui mie calea și toate bunătățile stăpânului nostru le vom culege. Iar când va veni stăpânul nostru, vom ascunde de dânsul lucrul nostru. Că de mă va întreba pe mine, eu voi zice: Tu știi că eu sunt orb. Sau de te va întreba pe tine și tu să zici: Eu sunt olog. Și așa, mult mai înțelepți vom fi decât stăpânul nostru”.
Deci, șezând ologul deasupra orbului și mergând, au furat poamele domnului lor. Iar, după o vreme, a venit stăpânul viei aceleia și, văzând-o pe ea furată, a poruncit să aducă pe orb și i-a zis: „Au nu te-am făcut pe tine bun străjer la via mea, apoi, pentru ce ai furat-o pe ea?” A răspuns orbul: „Stăpâne, tu știi că eu sunt orb, că chiar de aș fi voit, însă nu văd pe unde să merg, ci a furat-o ologul, nu eu”. Atunci a poruncit domnul să păzească pe orb, până ce va veni ologul și, venind, au și început singuri a se sfădi ei. Ologul, adică, zicea orbului: „De nu m-ai fi purtat tu pe mine, n-aș fi putut merge nicidecum, de vreme ce eu sunt olog”. Iar orbul zicea: „De nu mi-ai fi arătat tu calea, cum aș fi mers eu acolo?” Atunci domnul, șezând la judecată, a început a-i judeca pe ei. Și le-a zis lor: „Precum ați furat, așa să stea ologul pe orb”. Deci, șezând ologul pe orb, a poruncit să-i bată pe ei fără de nici o milă. Să înțelegeți puterea pildei acesteia: Omul cel de bun neam este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Iar via este pământul și lumea aceasta. Iar gardul, Legea și poruncile. Slugile, care sunt cu dânsul, sunt Îngerii. Ologul este trupul omenesc, iar orbul este sufletul. Că au fost puși lângă poarte, arată că adică i-a dat omului în stăpânire toate cele pământești. Iar, călcând ei poruncile lui Dumnezeu, pentru aceea cu moarte s-au osândit. Iar când va veni să înnoiasca pământul și să învieze morții, precum grăiește Pavel, atunci toți cei din morminte vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu și vor învia, și vor ieși cei ce au făcut bine, întru învierea vieții, iar cei ce au făcut cele rele, întru învierea osândirii. Că atunci sufletele, iarăși, vor intra în trupuri și vor lua răsplătire după fapte. Și se vor trimite păcătoșii întru întunericul cel mai dinafară, unde va fi plâns și scrâșnirea dinților, iar drepții întru viața veșnică. Dumnezeului nostru, slavă, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
.
