Cândva, de curând,
Am fost sunat de o măicuță
Care mi-a spus printre lacrimi….
Abia putând să mai ingaime ceva…
Din cauza plânsului ce o îneca….
Că, ducându-se la un miting
Împotriva urâciunii LGBTQ+
A văzut acolo doar 100 de creștini adunați…
Și plăngea măicuța, în hohote amare
Întrebându-mă obsesiv și nervos, de atâta durere:
Părinte, doar 100 de români sunt în țara asta?
Pentru ce au murit atâția eroi și martiri? Și pentru cine?
Spune-ți-mi părinte!!! Spune-ți-mi, vă rog!!!
Pe moment… nu mi-am găsit cuvintele…
Tulburat fiind de durerea imensă a măicuței
Care întreba parcă retoric
Printr-un țipăt prelung și sfâșietor…
Apoi, grăbindu-mă să-i alin durerea
I-am spus măicuței să se resemneze cumva
Căci acesta este crudul adevăr…
Dar n-am făcut bine!!!
Căci, căutând în sufletul meu
Am ajuns la concluzia că nici eu
Nu m-am resemnat în fața crudului adevăr
Căci nu te poți resemna
Dacă iubești cu adevărat
Ci doar am încercat să trăiesc
Să conviețuiesc în aceeași casă
Cu durerea aceasta…
Deci nu e vorba de resemnare
Ci de efortul de a trăi cu suferința aceasta…
Sunt două lucruri diferite…
Și… m-am gândit să pun pe foaie
În scris toate acestea
Doar, doar, cineva va fi atins la inimă
De durerea aceasta…
Fără cuvinte sau explicații,
Pr. Andrei
.
