Sunt oaspete de-o noapte
În casa unui bun prieten
Seară…Se lasă liniștea…
Ies tiptil în ogradă
Și stau cuminte pe un scăunel
Sorbind cu nesaț
Liniștea aceea…
Liniștea ca un balsam
Împletindu-se cu cântul greierilor…
Ce liniște…ce apus…
Soarele roșiatic coboară
După dealurile line din fața mea…
Câtă armonie în aceste coline
Cu linii dulci, sinuoase,
Precum obrajii unei fecioare…
Deodată, o talangă sparge liniștea….
Urmată de un muget prelung..
Vai, ce frumos a sunat talanga
Ce sunet dumnezeiesc, cât firesc!!1
De parcă ar fi sunat clopotul unei
…… Catedrale…..
Fără să știu…am realizat mai târziu
Cât îmi lipsea sunetul tălăngii
Care mi s-a părut atât de natural, atât de firesc,
Atât de românesc…venit de undeva din timp
Din istorii apuse…
…Și… nu voiam să-l pierd
Nu voiam să mă despart de el…
Atât de mult mă odihnea!!!
Atât de mult rezona cu sufletul meu
Care tânjește după un strop de… normalitate…
Aceasta e normalitatea!!
Simplitatea satului românesc
Netulburată pe alocuri de asaltul
Nemilos al modernității…
Satul românesc cu toate ale sale
Care se contopește în tabloul unei veșnicii
După care tânjesc nespus…
Sunt oboist, oboist de atâta lume…
Dar…cu talanga în gând…
Merg la culcare…
Hotărât să pun pe hârtie
Orice urmă de firesc și normalitate…
Ca un Pictor, care fuge la șevalet
Exact în momentul
Când luminile și umbrele
Fac natura-i din față irezistibilă…
Și el…pictorul…
Trebuie să o pună grabnic pe pânză…
În sfârșit…târziu…
Merg la culcare
Visând frumos… pajiști verzi
Dealuri line, coline voluptoase…
Și o talangă, care sună prelung și tainic
În sufletul meu obosit…
Sună prelung… prelung…
Preluuuuung… în …sufletl meu…
Cu sete după normalitate,
Pr. Andrei
.
.
