brosura_ECUMENISMUL_-_intrebari_si_raspunsuri_pe_intelesul_tuturor

ECUMENISMUL

–    Erezia ereziilor

întrebări şi răspunsuri

pe înţelesul tuturor

Ierom. Visarion Moldoveanu

o parte lămuritoare asupra învăţăturii de credinţă creştin – ortodoxă

Mărturiile

Sfinților Părinți

despre ecumenism

și apărarea Ortodoxiei

Tipărită cu binecuvântarea Pr. Justin Pârvu

– Starețul Mânăstirii Petru Vodă, jud. Neamț 

www.mirem.ro

  – ediția a 3-a, tipărită în septembrie 2013,

cu 3 ani înainte de MAREA LEPĂDARE din Creta (16-26.06.2016)

PRECUVÂNTARE

 

Trăim într-un veac îngenuncheat de progres  şi democraţie, în care Hristos se transformă şi Creştinismul se liberalizează urmând îndeaproape patimile omului acestei lumi. Răsar din ce în ce mai mulţi creştini atraşi de „virtuţile” pluralismului,  fascinaţi de unionismul religios şi binele umanist. Iubirea, adevărul, libertatea  îşi pierd însemnătatea  şi raportarea fiinţială la Hristos, devenind doar cuvinte ce înzorzonează grandioase formulări propagandistice. 

Cele  ale lui Hristos  se emancipează, evoluează, se integrează, altminteri  sunt renegate, condamnate la non-existenţă, nerecunoscute drept valori, adevăruri sau norme. Creştinismul nu mai este adevărul răstignit al lui Hristos, „vechea” credinţă a Apostolilor, ci un „bun comun” modelat după plăcerea mulţimilor, astăzi instituţionalizat, legiferat  şi centralizat de  către organizaţia ecumenistă.

Pornind de la această alianţă de durată cu ereticii, nemaiîntâlnită în istoria Bisericii, s-a ajuns la o asemenea alienare  şi orbire a reprezentanţilor ortodocşi, încât teologi  şi clerici au semnat cu  uşurinţă hotărâri ale dialogurilor, în care învăţătura de credinţă a Apostolilor şi a Sfinţilor  Părinţi este retâlcuită astfel încât erezia  să arate ca adevăr, ereticii  să fie consideraţi ortodocşi, iar „botezul şi tainele” lor  să fie recunoscute ca valide. Astfel, cu paşi mici, se înaintează de la rugăciunile în comun spre împărtăşirea din acelaşi potir (intercomuniune).

Sub nici un chip, nimeni  să nu creadă  că mărturisirea şi propovăduirea Ortodoxiei poate începe prin trădarea credinţei. Însă vedem cum în ultimul veac, ecumeniştii ortodocşi nu au reuşit  să aducă nici un neortodox la credinţa ortodoxă. Dimpotrivă, au loc masive convertiri ale ortodocşilor la ecumenism, în pofida ideii cum  că „toţi ar trebui  să  rămână fideli propriilor credinţe”, în vederea  aşteptatei uniri a „bisericilor”. Se cunosc episcopi din diaspora care au respins pe neortodocşii ce doreau  să se boteze în Biserica Ortodoxă.

Atunci, pe ce se bazează şi unde se  găseşte mult-numita „mărturisire a credinţei Ortodoxe” în ecumenism, când în loc  să  mărturisim adevărul, ne facem părtaşi la erezie şi amăgire?

Este cu neputinţă  să existe vre-o unire bisericească acolo unde nu este unitate întru sfinţenie  şi adevăr.  Fără dreaptă credinţă, nimeni nu poate  să pretindă  că este  părtaş harului Sfântului Duh, coborât la Cincizecime. Unitatea creştinilor, atât de preţioasă Bisericii, nu poate fi împlinită decât prin alăturarea neortodocşilor la întregul şi plinătatea credinţei apostolice.  Unimea creştină n-ar putea fi rodul unor compromisuri  şi eforturi  născute dintr-o râvnă omenească, spre înfrăţirea unor oameni  care nu dau două parale pe învăţătura încredinţată Bisericii.

Atâta timp cât ecumenismul este confundat cu Creştinismul  şi pare „ortodoxie” pentru ortodocşi, puţini vor vedea aici o dragoste prefăcută care „îmbrăţişează” Biserica pentru a o sufoca, asemenea unei buruieni care stoarce seva trunchiului pe care se ridică. 

Dacă ecumeniştii ar declara mâine, pe faţă, că nu recunosc Biserica  şi cele ale Ortodoxiei, majoritatea ortodocşilor nu ar fi prea afectată, deoarece ar vedea acest lucru ca pe naşterea unei  noi  şi banale secte.  Să nu înţelegem greşit:  oamenii sunt liberi  să-şi întemeieze câte ecumenisme doresc sau să creadă în ce zei vor, dar să nu confunde sau  să amestece „ismele” cu Creştinismul, zeii cu Hristos, adunările cu Biserica.

Fiindcă singură Biserica învaţă  că orice „lucrare a dragostei”, care aduce în final pierderea mântuirii sufletului, nu este de la Hristos, ci de la diavol. Despre acestea, Sfântul Ioan Gură de Aur povăţuieşte: „De vei vedea vreodată dragostea prigonită, nu-i da crezare în locul adevărului, ci te împotriveşte cu  bărbăţie până la moarte […] nu trăda adevărul nicidecum?”[1]. Şi adaugă cu  tărie: „Nu primi nici o învăţătură de rea-credinţă din pricina dragostei”[2].

Această cărticică a fost scrisă pentru toţi creştinii ortodocşi care vor să afle adevărul despre falsa şi adevărata iubire, despre pace, reconciliere, toleranţă, comuniune; despre  aşazisele tradiţii, doctrine, patrimonii  şi valori „comune”; despre cine este adevăratul Dumnezeu  şi care sunt locaşurile unde este cinstit după dreapta credinţă şi buna-cuviinţă; despre ce ne „uneşte” şi ce ne desparte pe noi, ortodocşii, de toţi ceilalţi oameni religioşi ori nu; despre ce şi cât avem dreptul să păstrăm ori să cedăm din credinţa Sfinţilor noştri; datorită căror motive primim dialogul, dar refuzăm a fi în comuniune cu credincioşii altor religii sau creştinisme, spre a noastră înţelepţire, «ca să nu mai fim copii duşi de valuri, purtaţi încoace şi încolo de orice vânt al învăţăturii, prin înşelăciunea oamenilor, prin vicleşugul lor, spre uneltirea rătăcirii, ci ţinând adevărul în iubire.» Efeseni 4.14-15

Printre cititorii acestor rânduri, unii mai scrupuloşi, contrariaţi de cele arătate, probabil că vor condamna atitudinea „răuvoitoare”, chiar exclusivistă, acuzând intenţii de dezbinare, schismă ori diversiune împotriva unităţii Bisericii.

Acestora le amintim  că unimea  şi unitatea Bisericii stau în păzirea întreagă şi nevătămată a învăţăturilor dreptei credinţe ortodoxe  lăsate nouă de Sfinţii Apostoli  şi Sfinţii  Părinţi iubitori de Hristos, iar nu în spectrul aglomerării pan-religioase însufleţite de duhul reformelor globalist-nivelatoare, despre care Scriptura spune:  «Mânia Domnului se descoperă din cer peste toată  fărădelegea  şi peste toată nedreptatea oamenilor care  ţin nedreptatea drept adevăr» Romani 1.18 şi încă: «Nu  vă amăgiţi: Dumnezeu nu Se lasă batjocorit; căci ce va semăna omul, aceea va şi secera.» Galateni 6.7

Atâta timp cât Ortodoxia cea veche înseamnă jertfă,  răstignire, unire cu Biserica cea Una, răzvrătire împotriva păcatului şi neîmpăcare cu duhul acestei lumi, iar Ortodoxia cea nouă înseamnă schimbarea rânduielilor, înnoirea învăţăturilor de credinţă, transformarea Creştinismului în creştinisme şi a Bisericii în biserici, nemărturisirea adevărului, împăcarea cu apostazia şi apostaţii acestui veac -, cu uşurinţă vom putea deosebi adevărul de minciună, lumina de întuneric, calea strâmtă către Împărăţia Cerurilor de drumul universal şi „nediscriminatoriu” către iad. 

A sosit vremea când trebuie să conştientizăm că ecumenismul doreşte cu dinadinsul  să nimicească Ortodoxia. Toate întâlnirile teologice interconfesionale şi „apropierile” reciproce nu duc în final decât la trădare şi apostazie. 

Dezbinaţi de Biserică sunt toţi cei ce cugetă „osebit de Sfinţii Bisericii”, cei ce înlocuiesc dreptatea  şi adevărul cu „comuniunea şi unitatea”, cei ce sacrifică „reconcilierii” dogmele şi canoanele, punând „binele comun” şi propaganda ecumenistă mai presus de jertfa pentru dreapta credinţă. Aceştia sunt arhitecţii ecumenişti ai „valorilor comune” în care zeii şi dumnezeii  îşi dau mâna spre făurirea „noii conştiinţe religioase”.

Marea adunare a falsului „dumnezeu” cere jertfe – şi nu doar pe „fiii pierzării” – ereticii, păgânii, evreii, ci, în primul rând, pe ortodocşii creştini părtaşi gândirii liberale, invitaţi să piară dându-şi sufletul pentru balaurul antihristic camuflat în „binele public” şi „fericirea comună” a acestei lumi.

Pr. V.

 

PARTEA ÎNTÂI

ECUMENISMUL ŞI BISERICA

 

„Din unica şi nedespărţita Biserică a lui Hristos, în diferite timpuri, s-au desprins  şi s-au tăiat ereticii şi schismaticii, care au şi încetat să fie mădulare ale Bisericii. Unii ca aceştia au fost romano-catolicii şi protestanţii şi uniaţii, cu tot restul legiunilor eretice  şi schismatice. Ecumenismul e numele de obşte pentru toate pseudo-creştinismele, pentru pseudo-bisericile Europei Apusene. În el se află inima tuturor umanismelor europene cu papismul în frunte, iar toate aceste pseudocreştinisme, toate aceste pseudobiserici nu sunt nimic altceva decât erezie peste erezie. Numele lor evanghelic de obşte este acela de „pan-erezie” (erezie universală).”

                                                                                                                                                 Sfântul Iustin Popovici (1979)

 

Ce este ecumenismul?

Obârşia ecumenismului este legată de Adunarea de la Edinburg(Scoţia) din anul 1910, unde în cadrul Conferinţei Misionare Mondiale s-au pus bazele unei mişcări care dorea la început unirea tuturor sectelor protestante într-o singură confederaţie. Organizatorul cheie al acestei manifestări şi ulterior lider marcant a fost metodistul american  John Mott (1865 – 1955), marxist şi mason notoriu.

De numele lui John Mott şi al altor socialişti religioşi se leagă şi organizarea mai apoi a Consiliului Internaţional pentru Misiune, în 1921. Toate aceste consilii  şi alianţe vor alcătui, începând cu anul 1948, o nouă organizaţie majoritar protestantă, numită şi astăzi World Council of Churches (Consiliul Mondial al Bisericilor), cu sediul la Geneva.

Însă unitatea se arată a fi străină CMB-ului, fiindcă în ultimul veac, nu numai că nu a reuşit să aducă vreo umbră de unire printre dezbinatele grupări protestante, dar nici nu a putut stăvili naşterea altor sute de noi secte „creştine”.

Ideea care trebuie reţinută este  că un grup restrâns de socialişti protestanţi conduşi de un mason, a pus bazele ideologiei ecumeniste şi a CMB – un fel de sectă extinsă la nivel global, cu „drepturi” religioase, statut  şi preşedinte (din 2004 metodistul Samuel Kobia), ce caută să atragă cât mai mulţi catolici şi ortodocşi în lupta pentru uniformizarea creştinismului.

Altfel spus, ecumenismul este o manifestare religioasă a unor ideologii politice, un unionism socialist cu faţă creştină, un centru de comandă şi control al tuturor religiilor, teologiilor şi grupărilor ce vorbesc despre  Hristos şi creştinism, astăzi.

La fel ca şi politicienii din Parlamentul European, reprezentanţii „creştinilor”[3] din Consiliul Mondial al Bisericilor  supun în chip „democratic”, la vot, învăţătura Scripturii despre Hristos, despre Sfânta Treime, despre Sfintele Taine, aici adevărul fiind al majorităţii, „minoritarii” trebuind să asculte şi să primească „Hristosul”, „Treimea”, „dumnezeirea” care satisface gustul „celor mulţi”.

Scriptura, însă, nu ne descoperă şi nu ne vorbeşte de un „dumnezeu lumesc[4], de dreptatea sau calea mulţimilor[5], de un adevăr al „democraţiei”, al logicii  şi echităţii, de o biserică „a celor mulţi”[6], ci de un singur Dumnezeu, un singur adevăr  şi o singură credinţă mai presus de lume  şi de oameni: Dumnezeu-Omul Iisus Hristos.

De departe, un Hristos plăcut lumii  (şi sectarilor, evreilor, musulmanilor, masonilor, yoghinilor, new age-iştilor) ar trebui  să fie o pricină de sminteală şi nu de extaziere pentru ortodocşii ecumenişti: «Deci le-a zis Iisus: […] Pe voi lumea nu vă poate urî, dar pe Mine Mă urăşte, pentru  că Eu  mărturisesc despre ea  că lucrurile ei sunt rele.» Ioan 7. 6-7

Fără de  tăgadă, acest  nou model de creştinism care-şi schimbă neîncetat formulele pentru a fi pe placul tuturor, devine o victimă a „democraţiei”, a „pluralismului creştin” în care „hristosul” ecumenismului dobândeşte atâtea feţe, înţelesuri şi înfăţişări pe cât are şi „marele arhitect” – zeul masoneriei. 

Nu întâmplător, principiul  „unitate în diversitate” este o invenţie a masoneriei preluată ca slogan „creştin” de către ecumenişti. Dacă în spatele Marelui Arhitect masonii înţeleg o „divinitate” nenumită, misterioasă şi ascunsă care poate lua totodată şi chipul lui Allah, Budha, Beelzebul sau Hristos, la fel şi ecumeniştii, în spatele numelui „hristos”, vestesc de fapt creştinilor naivi chipul noului hristos – tolerant cu ereziile, bun cu păcatul, reconciliant şi îngăduitor cu „slăbiciunile” oamenilor – adică definesc teologic”  persoana Antihristului. 

Privind ideologia, principiile şi activitatea ecumenismului de la rădăcini şi până la roade, vedem cum acestea sunt asemenea cu cele ale Masoneriei, cea care stăpâneşte de la început, prin liderii grupărilor  protestante şi  neoprotestante, întreaga direcţie a „creştinismului” ecumenist.

 

Este ecumenismul religie?

Nu este şi nici nu poate fi religie, dar pretinde  că este o religie. Ecumenismul nu este şi nici nu poate fi creştin, însă se prezintă ca un creştinism. Ecumenismul nu este teologie, ci propagandă.

În înţelegerea ecumenismului trebuie să deosebim două lucruri. În primul rând, aparenţele înşeală, deoarece deosebirile sunt fine şi vin sub chipul binelui. De aceea asemănător nu înseamnă identic, iar similar nu înseamnă la fel; şi iarăşi, nu toţi care vorbesc de Hristos sunt ai lui Hristos, nu toţi care vorbesc de creştinism sunt creştini. 

Cei care fac astăzi „bun” sau „bine”, cei care „unesc”, „iubesc”  şi se „înfrăţesc”, în numele dar nu după adevărul lui Hristos, sunt cei care amestecă binele cu răul, adevărul cu minciuna, virtutea cu păcatul, sunt cei despre care Hristos spune: «Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea.» Matei 7.22-23

Dacă ecumenismul a  căpătat astăzi o oarece putere, influenţă şi autoritate este pentru  că a amăgit pe mulţi, folosind un vocabular creştin ascunzând o ideologie socialistă, a reinterpretat citate din Scriptură pentru a se îndreptăţi şi a vorbit în numele lui Dumnezeu pentru a-şi „prooroci” o chemare mesianică în unirea tuturor creştinismelor şi a tuturor religiilor.

În al doilea rând, ecumenismul nu a fost întemeiat de Hristos, ci de oameni. Dacă ecumenismul ar fi venit de la Hristos, înseamnă că vreme de 1900 de ani, pe  pământ nu ar fi existat nici un creştinism autentic, nu ar fi fost o singură Biserică,  că toţi sfinţii ar fi trăit în înşelare, că nu ar fi existat sfinţenie şi mântuire, ar însemna  că lucrarea apostolilor s-a netrebnicit şi porţile iadului au biruit Biserica, iar în al XX-lea secol Hristos a fost nevoit  să reîntemeieze o nouă biserică (ecumenistă) şi să trimită noi apostoli (liderii ecumenişti din CMB) pentru a reîncreştina lumea. A crede o aşa mare grozăvie[7] înseamnă lepădare cu totul de Hristos şi de Sfânta Treime.

Scriptura însă ne învaţă  că Hristos a întemeiat un singur Creştinism dreptmăritor, o singură Biserică nepieritoare şi a arătat o singură Treime Sfântă. Creştinism înseamnă o singură credinţă apostolică veşnică şi neschimbată, nu mai multe biserici, nu mai multe creştinisme, nu mai mulţi hristoşi, nu mai multe treimi, nu mai multe religii. 

Unitatea, unicitatea  şi a-tot-cuprinderea credinţei celei adevărate întru Iisus Hristos sunt fundamentele care o fac esenţial deosebită de ideologia ecumenismului aşa-zis creştin.

 

Ce înţelege atunci ecumenismul prin unire sau unitate?

 

Chemarea la unimea credinţei nu este ceva nou, ci arată mărturisirea cea una a Apostolilor peste veacuri, este lucrarea de până acum a Bisericii la a-i aduce pe toţi şi pe toate[8] la «un Domn, o credinţă şi un Botez»[9],  la lepădarea credinţelor vechi, păgâne şi a crezurilor eretice hulitoare de Hristos.

Unitatea credinţei însemnează ca toţi creştinii să  mărturisească acelaşi Crez, să se împărtăşească cu Sfântul Trup  şi Sânge al lui Hristos din acelaşi potir şi  să se mântuiască în aceeaşi Biserică.

Însă toate acestea există deja de două mii de ani în Ortodoxie, nu trebuieşte inventată o altă unitate, o altă credinţă, un alt creştinism pentru a împlini cuvântul Mântuitorului  «ca toţi  să fie una»,  căci toţi ortodocşii sunt deja, alcătuiesc deja Biserica cea „una, după cum Scriptura luminat grăieşte: «Ca toţi  să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa  şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.» Ioan 17.21

Cu adevărat, numai ortodocşii, dimpreună vii şi adormiţi, din toate timpurile şi din toate locurile, alcătuiesc Trupul Bisericii celei veşnice al  cărei Cap este Iisus Hristos Dumnezeu-Omul.

În schimb, unitatea credinţelor[10] este vederea ecumenistă prin care în lume viază acum mai multe credinţe „creştine” care trebuiesc transformate într-una singură, atenţie, nu aducându-le la Credinţa cea una a Bisericii lui Hristos, ci luând din fiecare „creştinism” câte ceva  şi alcătuind o nouă dumnezeire, o nouă biserică, un nou „hristos” care să-i împace şi pe ereticii protestanţi,  şi pe  căzuţii catolici, şi pe hulitorii uniaţi  şi monofiziţi,  şi pe ortodocşii  ecumenişti.

Bineînţeles, în această amestecare, fiecare trebuie să renunţe la ceva al său pentru a primi pe ale celorlalţi. Însă protestantismul a renunţat deja la tot: nu are rădăcină istorică, nu are Predanie, nu are sfinţi şi sfinţenie, nu are Sfântă Împărtăşanie, nu are har şi preoţie, nu se închină la Sfânta Cruce şi huleşte pe Maica Domnului, cu ce să „îmbogăţească” Ortodoxia? Cu democraţii teologice, teorii raţionaliste şi un hristos umanist, un hristos creat după chipul omului căderii?

Catolicismul în imperialismul său se foloseşte de ecumenism pentru a-i aduce pe ortodocşi şi protestanţi la supunere faţă de infailibilitatea papală, investind sume colosale şi deţinând acum un rol de lider în propagarea ecumenismului în plan mondial.

În schimb, „unirea” ecumenistă impune Ortodoxiei să fie în rând cu „celelalte creştinisme”, adică tolerantă, reconciliantă, maleabilă, lumească, să renunţe la învăţăturile apostolice de credinţă ce „dezbină”, să anuleze anatemele Bisericii date asupra ereziilor papiste şi sectare, să nu se mai călăuzească după Sfintele Canoane, să modifice anumite pasaje din Scriptură şi din cărţile de slujbă, să nu mai boteze, dar să-i împărtăşească pe toţi catolicii şi protestanţii la Sfânta Liturghie. 

Chiar dacă nu o recunosc, ecumeniştii ortodocşi tocmai  către „negocierea ortodoxiei” s-au îndreptat şi se îndreaptă, spre deosebire de protestanţi şi catolici, care nu numai că nu au schimbat absolut nimic din ideologiile lor, dar au şi făcut ca ereziile apusene să fie primate drept „învăţături noi”, drept „dogme” în teologia ortodoxă.

Însă aceasta înseamnă pentru Ortodoxie renunţarea pe faţă la cele mântuitoare, înseamnă transformarea ortodoxiei în erezie, a dreptei credinţe în apostazie, înseamnă demolarea «Bisericii Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie a adevărului.» Timotei 3.15

 

Bine, dar în cadrul Liturghiei, nu se spune  „încă ne rugăm …  şi pentru unirea tuturor”, sau „unirea credinţei  şi împărtăşirea Sfântului Duh”? Scopul Bisericii nu e acela de a-i împărtăşi pe toţi cu Hristos?

 

Sfânta Liturghie este un întreg, un tot unitar, o manifestare  văzută a tuturor dogmelor credinţei ortodoxe. Dacă pe undeva Sfânta Liturghie este adăugită, modificată sau ciuntită, înseamnă că mai-nainte, anumite dogme ale credinţei ortodoxe au suferit „înnoire” sau prescurtare.

Ca să înţelegem cine sunt acei „toţi” care se împărtăşesc de Hristos, trebuie să cunoaştem că Sfânta Liturghie începe cu Sfânta Proscomidie, unde pe sfântul disc, preotul în altar preînchipuie prin bucăţele de prescură, alcătuirea Bisericii, adunând în chip simbolic în jurul lui Hristos-Agneţ pe cei ce sunt ai lui Hristos: Maica Domnului, Sfântul Ioan Botezătorul, toţi Sfinţii, Cetele Îngereşti, prescură, alcătuirea Bisericii, adunând în chip simbolic în jurul lui Hristos-Agneţ pe cei ce sunt ai lui Hristos: Maica Domnului, Sfântul Ioan Botezătorul, toţi Sfinţii, Cetele Îngereşti, Ierarhul locului, ctitorii bisericii, precum şi numele celor de pe pomelnice – creştinii botezaţi cu botezul Bisericii în credinţa ortodoxă, vii sau adormiţi.

Apoi Sfânta Liturghie începe cu mărturisirea Preasfintei Treimi – care nu este aceeaşi cu Treimea din Catolicism din cauza ereziei Filioque[11], nici cu Treimea sectelor protestante, care nici  măcar nu au un crez sau o viziune comună asupra lui Hristos, aceştia crezându-L când om, când înger, când un iniţiat.

Urmează apoi citirea Sfintei Evanghelii, glasul Cuvântului făcut Om, Evanghelie care nu este aceeaşi cu cea a catolicilor[12] sau a protestanţilor[13]. Rostirea Crezului, iarăşi, reprezintă  mărturisirea credinţei Trupului Bisericii, a dreptcredincioşilor ortodocşi, Crez care nu este acelaşi cu cel al catolicilor, pe când în protestantism lipseşte cu desăvârşire.

Până acum, despre ce unire sau unitate ecumenistă  să fie vorba în Liturghia Bisericii, când nici Treimea, nici Evanghelia, nici Crezul, nici toate ale Ortodoxiei nu sunt crezute şi nici mărturisite  de catolici  şi protestanţi? Cuminecarea din Trupul  şi Sângele Mântuitorului o pot face doar acei care mainainte s-au botezat crezând în Mântuitorul Bisericii,  mărturisind Hristosul Evangheliei, şi cu „o gură şi o inimă” au rostit cuvintele Crezului.

Se pot oare împărtăşi de Hristos hulitorii de Hristos? Se pot cumineca cu Hristos cei ce se scârbesc să rostească Crezul Apostolic? Pot fi ai Bisericii duşmanii Bisericii? Pot fi ai Ortodoxiei cei ce neagă şi hulesc Ortodoxia? Sau pot fi mai multe ortodoxii, mai multe treimi, mai multe scripturi sau mai multe crezuri? Unde este în Scriptură acea „iubire” care socoteşte mlădiţe ale adevărului pe fiii minciunii? Ce numim atunci „pace”,  călcarea esenţei şi promovarea aparenţelor? Unde este aici „unirea”, în prietenia dintre oamenii care văd creştinismul ca pe o formulă sau ca pe împlinirea unui ritual?

Iată de ce Ecumenismul nu iubeşte ci defaimă Dogmatica, vorbind numai de iubirea dintre oameni  şi nu despre adevărul  dumnezeiesc. Marea piatră de poticnire a ecumeniştilor va rămâne Mărturisirea de credinţă, fiindcă în Biserică,  Crezul ortodox este cel ce străjuieşte Sfânta Împărtăşanie şi o apără de cei ce par creştini dar pe dinlăuntru sunt potrivnici.

 

Dar Biserica Ortodoxă nu face parte din Consiliul Mondial al Bisericilor?

 

Niciodată Biserica Ortodoxă nu a făcut şi nici nu va face parte din vreun consiliu sau alianţă pământească. Hristos Domnul nu poate fi făcut părtaş adunărilor hulitoare şi nici nu poate fi chemat  să „voteze” la  şedinţele adunărilor ecumeniste.

Biserica este un trup divino-uman al  cărui cap este Hristos. Prin însăşi alcătuirea firii sale, Biserica nu poate face alianţe sau uniri cu vreo grupare sau organizaţie omenească. Cu atât mai mult cu cât „centrul” Creştinismului nu poate fi undeva pe acest  pământ – ca în catolicism la Roma sau în ecumenism la Geneva – ci în Biserica unde se mărturiseşte Crezul apostolic şi se săvârşesc Sfintele Taine.

Unde este Biserica, acolo este  şi Hristos. Atunci, ce justificare  să poată avea prezenţa Bisericii în acel consiliu al ecumeniştilor, atâta vreme cât cele ale Bisericii sunt desăvârşite, limpezi  şi statornicite de două mii de ani? Sfinţenia Bisericii arată desăvârşirea credinţei, ca una ce nu mai are nici o trebuinţă de vreo împuţinare, de sporire sau adăugire. De la Cincizecime, Biserica lui Hristos este deja pe culmile „progresului”  şi ale „evoluţiei”. Mai multă sfinţenie sau mai multă teologie decât cea dintotdeauna nu este şi nu poate fi în Biserică.

Cei chemaţi la preschimbare sunt oamenii, nu Biserica. Omul trebuie să împlinească nu  să cântărească, să drămuiască, să disece, să împartă sau  să negocieze cele ale credinţei dreptmăritoare.

Este adevărat  că anumiţi ierarhi sau teologi  ortodocşi, urmărind anumite interese politice sau financiare, s-au înscris în CMB, însă au făcut-o netrimişi de nimeni, în numele personal  nu al Bisericii, drept dovadă stând faptul că s-au întors din Apus hotărâţi  să pună în aplicare ordinele de schimbare a Ortodoxiei.

Biserica nu este a ierarhilor sau a teologilor ecumenişti, ci a lui Hristos Iisus, a Apostolilor, a Mucenicilor, a Sfinţilor, a tuturor creştinilor dreptmăritori.  Biserica  şi Credinţa Ortodoxă nu sunt proprietatea personală a nimănui! Nimănui, nicăieri  şi niciodată nu i se va îngădui a sacrifica, pentru binele  său, vreo părticică din Credinţa cea Ortodoxă.

Iar dacă s-ar  găsi vreunii care  să creadă  că sunt stăpânii Bisericii şi pot face orice poftesc cu credinţa, le amintim de „râvna” lui Arie, Macedonie, Nestorie, Eutihie, Luther, a papei şi a tuturor celor dimpreună cu dânşii, care, în „infailibilitatea” lor, au amăgit poate câteva  suflete şi au câştigat ceva ziduri sau clădiri, dar au sfârşit lepădaţi de Biserică şi despărţiţi pe veci de harul Duhului Sfânt pe care L-au hulit.

Să nu uităm un lucru! Spre deosebire de ecumenism, Biserica recunoaşte un ierarh, un teolog sau un mirean drept ortodox atâta vreme cât acesta  mărturiseşte, oriunde s-ar afla, chiar cu preţul vieţii, Ortodoxia.

 

Însă la facultate am învăţat  că Biserica lui Hristos este ecumenistă…

Biserica lui Hristos este ecumenică nu ecumenistă. Cutremurător este faptul  că tăticul ecumenismului, John Mott, nu a împrumutat la întâmplare, pentru denumirea mişcării sale, termenul  grecesc  „oecumenicos”  – care arată lucrarea veşnică şi a-tot-cuprinzătoare a propovăduirii apostolilor, adică unicitatea  şi universalitatea Bisericii.

Scopul vădit al acestei substituiri a fost cel de a masca intenţiile mişcării sub un termen creştin specific ortodox, ca mişcarea ecumenistă să poată afişa lumii o înfăţişare „creştină”, să-şi  poată invoca în chip viclean o descendenţă apostolică şi istorică, iar la un anumit grad al „înfrăţirilor”,  şedinţele CMB  să capete o autoritate la fel cu cea a celor şapte Sfinte Soboarele ale Bisericii.

 

A reuşit ecumenismul  să schimbe cu ceva Ortodoxia?

Ecumenismul nu va reuşi niciodată  să schimbe Ortodoxia, ci doar credinţa ortodocşilor care cred în ecumenism. Şi pentru cei ce nu cred  că ecumenismul sapă la temelia credinţei, dăm mai jos o listă cu câteva din apostaziile  săvârşite în Biserică de către ortodocşii ecumenişti:

X 13 cântări din  Prohodul Domnului au fost scoase, pe motiv că sunt „antisemite”[14];

X Liturghiile  săvârşite de preoţii  şi arhiereii ecumenişti nu mai conţin ecteniile  şi rugăciunile pentru cei chemaţi[15], ceea ce arată că preoţii  şi arhiereii ecumenişti nu mai  văd pe catolici, uniaţi, protestanţi, monofiziţi ca făcând parte din ceata „celor chemaţi” de Biserică la pocăinţă şi botez, adică ereticii de ieri sunt deodată, peste noapte, creştinii de astăzi.

Vedeţi cum ecumenismul nu se poate ridica în Biserică decât schimbând cele ale Bisericii? Liturghia – icoana dogmelor este atât de înrădăcinată în Ortodoxie, încât nu poate fi transformată în „liturghie ecumenistă” fără a fi ciuntită.  Scoaterea ecteniilor arată de fapt cum ecumenismul a  şters mai înainte, din conştiinţele unor clerici, învăţăturile de credinţă ale Bisericii, „clerici” care mai apoi s-au apucat  să ciuntească pasajele dogmatice ale Sfintei Liturghii.

Sfinţii numeau pe catolici, protestanţi, monofiziţi etc. drept apostaţi pentru ca aceştia să se deosebească de turma cea dreptcredincioasă, arătându-le totodată uşa Botezului, singura cale ca aceştia să rămână mai departe şi să se împărtăşască la Sfânta Liturghie.

X Molitfelnicele tipărite până în anul 1992 conţineau rânduiala lepădărilor care trebuiau rostite  şi scrise înainte de botez de cei ce mai înainte au fost evrei, respectiv catolici, luterani, calvini, baptişti sau alţi eretici protestanţi. Prin scoaterea acestor rânduieli, ecumenismul a câştigat două lucruri: ca preoţii ortodocşi, nemaivăzând rânduiala,  să creadă  că latinii, uniaţii  şi protestanţii sunt creştini, sunt „biserică”, deci nu mai trebuiesc botezaţi, şi ca nici o carte de cult să nu mai poată aduce vreo mărturie a Bisericii împotriva ereziilor hulitoare de Hristos.[16]

X La anul 1982, ortodocşii ecumenişti din cadrul comisiei „Credinţă şi organizare” întrunită la Lima, au semnat documentul B.E.M., care constituie baza dogmatică şi liturgică minimă după care se face acum unirea creştinilor ecumenişti, prin recunoaşterea „reciprocă” a Botezului, Euharistiei şi Ministeriului (adică a preoţiei). La nici zece ani, încep să dispară din cărţile de cult ortodoxe pasajele şi slujbele care se împotrivesc hotărârii BEM…

X În fiecare an la sfârşitul lunii ianuarie, timp de  şapte zile, ecumeniştii desfăşoară pe tot cuprinsul  ţării o repetiţie generală pentru a-i obişnui pe ortodocşi cu viitorul chip al bisericii ecumeniste. În această „Săptămână de rugăciune în comun” se fac solemne procesiuni de stradă la care se îmbulzesc cei amăgiţi de duhul „unităţii în diversitate”, se fac alternativ slujbe mixte cu ectenii şi rugăciuni, când în bisericile ortodoxe, când în  lăcaşurile catolice  şi protestante, încheiate cu predici cu tentă unionistă.

Catolicii  şi protestanţii niciodată nu se vor întoarce la Biserică dacă sunt întăriţi în convingerea  că şi ei au biserică şi sfinte taine, prin participarea ortodocşilor ecumenişti la rugăciunile în comun cu dânşii. Limpede trebuie  să fie pentru oricare dintre ortodocşii – ierarhi, preoţi,  călugări, teologi sau mireni – ce se pleacă spre comuniunea cu ereticii,  că se leapădă pe faţă de Trupul cel Viu al Bisericii lui Hristos, fapt pentru care aceştia se vor judeca laolaltă cu ereticii alături de care s-au rugat şi împărtăşit, dar mai ales se vor osândi pentru sminteala ce o arată celor neîntăriţi în credinţă;

X Toţi sfinţii care au murit muceniceşte în veacul XVIII  mărturisind ortodoxia împotriva uniaţiei catolice (Sofronie, Oprea, Visarion, Iosif, Sava), au vieţile rescrise sau cenzurate, fiind descrişi acum ca nişte înflăcăraţi „paşoptişti” care au murit pentru  păstrarea hotarelor  ţării, pentru ieşirea românilor din iobăgie, pentru o viaţă mai bună, pentru năzuinţe politice,  nicidecum pentru mărturisirea Ortodoxiei  şi îmbărbătarea ortodocşilor în faţa tunurilor cu care papalitatea făcea „propovăduire creştină”.

Iată un extras dintr-o informare uniată a vremii despre  mărturisirea Sfântului Visarion Sarai (+1701) în Ardeal, citat din Proloage vol.I, ediţia 1991, an după care pasajul a fost eliminat…  „La îndemnul lui [al sfântului Visarion], în multe locuri poporul nu mai merge la biserică, nu se serveşte de preoţii uniţi [cu Roma], morţii  şi-i îngroapă  fără prohod  şi  fără mângâieri duhovniceşti, copiii şi-i botează prin femei bătrâne şi se întâmplă şi alte pagube duhovniceşti de felul acesta.”

Dacă  Mărturisitorii de mai sus ar fi murit pentru crezuri politice sau pentru naţie, ar fi astăzi cel mult nişte eroi. Însă Biserica îi cinsteşte drept Sfinţi Mucenici cu sfinte moaşte, ca unii ce s-au adus drept jertfă pentru mărturisirea credinţei ortodoxe, omorârea lor arătând virtuţile „creştinilor” cu care ecumeniştii vor acum să ne înfrăţească.

  1. a) Mineiele, sinaxarele şi cărţile de cult de astăzi nu mai pomenesc deloc viaţa  şi învăţăturile sfinţilor arhierei  mărturisitori  şi biruitori împotriva ereziilor catolicismului, Fotie cel Mare (6 februarie) şi Marcu al Efesului (19 ianuarie), cei care prin iscusinţa teologiei lau biruit pe papă,  răbdând cu vitejie constrângerile  şi lepădând până la moarte propunerile unirii, împreună-slujirii  şi „înfrăţirii” cu Roma, fiind etichetaţi drept „ultraortodocşi” sau „antiecumenişti”, adică„nevrednici” de a mai  rămâne în calendare  şi pomeniţi la slujbe, pentru ca ortodoxul simplu auzind viaţa şi  mărturisirea lor  să nu înţeleagă„greşit” ecumenismul de astăzi.
  2. b) Amintim aberantul complex de la VulcanaBăi, judeţul Târgovişte, unde cu fonduri CMB sa ridicat în cadrul unui centru ecumenic-pilot o sinagogă, o moschee şi o catedrală ortodoxă, prin care ecumenismul inter-religios pune hotărât în România bazele „religiei speranţei”, o credinţă universală care să funcţioneze şi după norme mozaice  şi musulmane adică „religia curcubeului”,  binecunoscut simbol al ideologiei sincretiste new-age;
  3. c) În zece din cele paisprezece facultăţi de teologie din România, din anul 1996, o nouă materie a devenit obligatorie: „Ecumenismul”, care – profitând de răstălmăcirile istorice şi de desfiinţarea catedrelor de Apologetică, Spiritualitate şi Mistică -, reaşează Ortodoxia într-o nouă viziune, desprinsă de „balastul” dogmatic şi învechitele” canoane, promovând în schimb halucinaţiile „sfinţilor eretici” din Apus, sau legalizează „împlinirea” Bisericii numai prin aderarea Ortodoxiei la normele şi etica apostată ale celorlalte „creştinisme”;
  4. d) Pe lângă principalele facultăţi de teologie sau înfiinţat „institute ecumenice”, unde, cu importante finanţări venite din Apus, se pun bazele „teologice” şi se creează infrastructura viitoarei biserici ortodoxo – catolico – protestant – ecumeniste, institute  care prin conferinţe  şi cursuri inter-confesionale, editări de ziare, excursii  şi vizite reciproce de apropiere  şi recunoaştere, sumedenii de seminarii, tabere şi pelerinaje, proiecte, emisiuni radio-TV, dezinformează, cenzurează, propagă mesaje  şi manifestări ce caută  să amăgească înţelegerea cea după adevăr a ortodocşilor;
  5. e) La 7 decembrie 1965, Patriarhul Athenagoras împreună cu Papa Paul al VI-lea au declarat că nu mai există nici o deosebire între Ortodoxie şi Catolicism, şi drept urmare au „ridicat” reciproc anatemele anului despărţirii Răsăritului de Apus, 1054. Însă, ceea ce ecumeniştii nu ne spun este  că anatemele Bisericii ortodoxe asupra eresurilor romano-catolice au fost date soborniceşte, cu legătură de nedezlegat  şi cu tărie  „Maranatha”, adică blestemul poate fi  ridicat doar de Hristos la sfârşitul veacurilor.[17]

Dincolo de aceste acte teatrale ale ecumeniştilor, de „ridicare” a anatemelor sau anulare a canoanelor, Biserica vede marea înşelare a celor ce se cred creştini prin faptul că nesocotesc şi „anulează” peste noapte  mărturia de mii de ani a Ortodoxiei.

  1. F) Ecumenismul a găsit „pozitivă şi nediscriminatorie” prezenţa şi „slujirea” femeilorpreoţi şi a femeilor-episcop din anglicanism şi mai nou din luteranism, precum  şi „cununia” cuplurilor de homosexuali  şi lesbiene, CMB recomandând cu  tărie  şi celorlalte „biserici” aceste practici. Nu întâmplător, acele „biserici creştine” liberaliste  şi apostate fac parte din „majoritarii” CMB.

Prins între  fălcile  „libertăţii de exprimare” şi ale  „egalitarismului”, ecumenismul „creştin” nu face auzit în nici un fel cuvântul Scripturii despre sexualitatea  «împotriva firii» (Romani 1.26), însă sprijină şi legitimează pe faţă aberaţii ca recunoaşterea „familiilor” monogame şi căsătoria „homosexualilor creştini”, în dauna adevăratei familii creştine  şi a fiinţei umane zămislită după chipul  şi asemănarea lui Dumnezeu.

Unirea  „diversităţii religioase” cu  „diversitatea sexuală” era de  aşteptat, atâta timp cât scopul ecumenismului „pluralist” este  să împreuneze din gros, sub numele de „creştinism”, toate ereziile, blasfemiile, apostaziile, gnosticismele şi păgânismele istoriei acestei lumi.

Majoritatea ortodocşilor nu cunosc aceste sminteli din Biserică, ceea ce nu-i face mai puţin vinovaţi de apostazia în care au ajuns să trăiască, căci biruiţi fiind de  păcatul neştiinţei ajung  să ajung  să guste odată cu „virtuţile”  văzute  şi  păcatele ascunse ale ecumenismului, osândindu-şi astfel  sufletul la despărţire de Hristos şi la moartea cea veşnică.[18]

 

Învaţă ecumenismul o învăţătură diferită de cea a Bisericii Ortodoxe?

Ecumenismul promovează  aşa-zisa „teorie a ramificaţiilor”, potrivit  căreia Biserica este ca un trunchi comun din care, în timp, s-au desprins ramuri (romano-catolicismul, uniaţii, protestantismul, monofiziţii etc.) care deţin, fiecare în parte, sfinţenie şi har mântuitor.

Sub această nouă viziune, mulţi dintre ortodocşi ajung să creadă că Biserica Apostolică cea Una poate fi „refăcută” (adică alcătuită din nou!!) în deplinătatea ei, printr-o unire globală a tuturor cultelor, grupărilor şi sectelor care au legătură sau tangenţă cu ideea de creştinism, astăzi.

Din fericire, toţi aceşti ecumenişti sincer, dar înşelaţi, nu fac altceva decât să ne arate prin aceste strădanii  că „bisericile” din afara Bisericii, că „bisericile” din CMB nu sunt deloc Biserica Apostolică cea Una, de vreme ce tânjesc în a o realcătui.

Să vedem ce spune Hristos în Evanghelie despre „ramurile” ecumeniştilor, despre mlădiţele din afara rupului Bisericii:

«Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine. Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard (Ioan 15.4-6)

Dacă ortodocşii ecumenişti s-ar opri să vadă cum o simplă „idee” unionistă – aparent nobilă şi nevinovată, ca cea a „ramurilor” – încalcă toată învăţătura Sfinţilor Apostoli, credem că sar cutremura:

X Canonul 10 al Sfinţilor Apostoli ~ Dacă cineva s-ar ruga, chiar şi în casă, cu cel afurisit (scos din comuniunea Bisericii) acela să se afurisească.”

X Canonul 45 al Sfinţilor Apostoli ~ Episcopul, presbiterul sau diaconul, dacă numai sar ruga împreună cu ereticii,  să se afurisească, iar dacă le-ar îngăduit acestora să săvârşească ceva ca şi clerici (să slujească cele sfinte), să se caterisească.” 

X Canonul 46 al Sfinţilor Apostoli ~ Episcopul sau presbiterul care primeşte botezul sau jertfa ereticilor, poruncim să se caterisească. Căci ce înţelegere poate să fie între Hristos şi Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul? ” 

X Canonul 64 al Sfinţilor Apostoli ~ Dacă vreun cleric sau laic intră în sinagoga iudeilor sau a ereticilor ca  să se roage,  să se caterisească şi  să se afurisească.

X Canonul 6 al Sinodului V local de la Laodiceea (343) ~  Nu este îngăduit ereticilor a intra în casa lui Dumnezeu, dacă stăruie în eres.” 

X Canonul 32 al Sinodului V local de la Laodiceea ~  Nu se cuvine a primi binecuvântările ereticilor, care sunt mai mult blasfemii decât binecuvântări.” 

X Canonul 15 al Sinodului din Constantinopol (861) ~  Cei ce propovăduiesc public eresul sau îl învaţă în Biserici,  să fie îndepărtaţi de comuniunea cu credincioşii şi afurisiţi, ca unii ce fac schismă şi sfărâmă unitatea Bisericii.”

Încă de la începuturile sale, ecumenismul a definit noi ideologii  şi concepte, descrise  şi prezentate „frumos”, învelite în „dragoste”, încât  să nu pară a contrazice Sfânta Predanie, cuvântul Scripturii, hotărârile Apostolilor  şi învăţătura Sfinţilor. Prin imitarea  şi repetarea celor creştine, ecumenismul a ajuns  să fie confundat cu cele ale Creştinismului, ortodocşii ecumenişti arătându-se de departe a fi „creştinii” cei mai râvnitori în a ciopârţi învăţătura Bisericii, spre a o aduce la un minim dogmatic[19], necesar împlinirii planurilor „unităţii în diversitate”.

Şi ecumenismul vorbeşte despre pace  şi  iubire, însă le vede într-o formă exterioară, ca pe o prietenie între oameni, o frăţietate între indivizi, între naţiuni, ca pe o renunţare la luptă şi  războaie. Însă aceasta nu este deloc pacea Evangheliei, pacea adusă de Hristos pe pământ: «Pace  vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu.» Ioan 14.27

Împăcarea omului cu Hristos, nu a omului cu omul, este esenţa şi sursa păcii celei adevărate în lume. Omul  lăuntric unit cu Hristos nu mai este un rebel, un apostat, un individ al acestei  lumi,  ci omul din care izvorăşte pacea. Utopia ecumenismului stă în faptul  că Hristos nu este un luptător pentru pacea şi bunăstarea lumii, ci dimpotrivă, credinţa întru Dânsul va fi pricină de sminteală, dezbinare şi război, de prigonire a credincioşilor de către cei necredincioşi. Pentru cei datori să întoarcă şi celălalt obraz, Hristos nu a instaurat un  „jihad creştin”  sau o „luptă pentru uniune şi pace”, ci un Creştinism care va  părea nebunie celor mulţi din această lume:  «Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa.» Matei 10.34-35

De aceea,  căutând pacea  şi dragostea prin unirea celor exterioare, de suprafaţă, dintre oameni, ecume-nismul calcă peste esenţă  – împăcarea  lăuntrică întru dreapta credinţă a omului cu Hristos: «Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace  să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.» Ioan 16.33

 

În ce stadiu se află încercările unioniste ale ecumenismului faţă de Ortodoxie?

Cu paşi grăbiţi către marea înfrăţire religioasă, „reprezentanţii” cei trădători ai Ortodoxiei fac promisiuni şi angajamente din ce în ce mai smintitoare privind unirea credinţelor.

Se urmăreşte acum adoptarea aşa-numitei Charta Oecumenica, ce se doreşte a fi un fel de lege peste Canoane şi dogmă a Dogmelor, un fel de statut (ales „democratic” de CMB) după care se va conduce viitoarea „biserică ecumenistă”.

Charta conţine, printre altele, toate hotărârile prin care „reprezentanţii ortodocşi”, de-a lungul timpului, s-au lepădat de învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi de dreapta credinţă, şi în chip viclean au semnat apostazia în numele nostru, al  poporului dreptcredincios şi al Bisericii Ortodoxe!

Cu alte cuvinte, ecumeniştii ortodocşi au lucrat „taina fărădelegii” în tot acest răstimp, în ascuns de ochiul credincioşilor, ca aceştia habar să nu aibă de hotărârile luate, încât atunci când se vor trezi „înfrăţiţi” peste noapte cu ereticii, să nu mai poată face nimic.

Şi dacă tot vorbim despre duplicitatea ecumenismului, a se vedea lupta protestanţilor împotriva icoanelor din  şcoli, sau în Ardeal şantajele politice şi sutele de procese pe rol intentate de către greco-catolici parohiilor şi mănăstirilor ortodoxe (ridicate dinainte de 1700), în vederea retrocedării pe baza unor semnături luate sub tortură de la ortodocşi în timpul cotropirii austro-ungare.  Şi la puţină depărtare, pe celelalte meleaguri româneşti, aceiaşi catolici se sărută şi se îmbrăţişează, se roagă şi slujesc împreună cu ierarhii ortodocşi.

Unde este atunci sinceritatea protestanţilor sau a catolicilor, în timpul rugăciunilor în comun când împreună cu ortodocşii rostesc Tatăl nostru sau în faţa sălilor de judecată şi a tribunalelor?

Iată câteva din miile de feţe ale ecumenismului şi marea amăgire în care zac sufletele ortodocşilor ecumenişti.

 

De ce ecumenismul este numit erezia ereziilor?

Abaterea de la adevărata învăţătură de credinţă ortodoxă este  căderea în erezie, adică propovăduirea unei învăţături diferite faţă de cea adevărată. Aceasta nu înseamnă că învăţătura sănătoasă se împuţinează, suferă schimbare sau încetează să mai existe, ci că o altă învăţătură, nouă şi contrară, este propovăduită în locul celei sănătoase. Ereziile au vicleşugul că nu se împotrivesc pe faţă cuvintelor evanghelice, ci se arată foarte de acord cu Scripturile, numai că le tâlcuiesc după voia lor, nu după cugetul Bisericii soborniceşti.

Însă după dumnezeiasca purtare de grijă, prin apariţia şi  dăinuirea în timp a unei erezii, nu trupul cel  sănătos al Bisericii este cel vătămat, ci doar persoane sau grupuri, ca foste mădulare ale Bisericii-Trup, se desprind prin hulele rostite – ca nişte mlădiţe secătuite de „seva” Duhului Sfânt, punându-şi în mare primejdie propria mântuire.

Erezia însemnează ascunderea, deformarea, negarea adevărului de credinţă al Bisericii celei una. Aici a fost marea piatră de poticnire a tuturor întemeietorilor de erezii: faptul că adevărul Bisericii, dincolo de învăţătură şi dogmă, este de fapt Însuşi Hristos, iar pe Hristos poţi  să-L ascunzi,  să-L negi,  să-L biciuieşti,  să-L huleşti, dar nu poţi  să-L birui sau să-L desprinzi de Biserica Sa. A încerca să „legalizezi” eresul în Biserică este ca  şi cum ai umbla să-L decapitezi pe Hristos

Şi din „neputinţa” de a schimba Ortodoxia Bisericii, ecumeniştii  şi-au întemeiat, pe baza propriilor inovaţii  şi hule, un nou creştinism, ridicând o nouă biserică prin unirea falselor biserici, în numele unei credinţe într-un fals hristos.

Atâta timp cât o adunare – oricum s-ar numi – neagă făţiş Hotărârile celor  Şapte Sinoade ale Bisericii Ortodoxe, nu reprezintă pentru turmă glasul ortodox şi cugetul Bisericii. Drept aceea, Biserica socoteşte pe cei care nu  mărturisesc ortodox credinţa întru Hristos, că sunt în afara Bisericii, precum lepădată de Biserică este socotită şi gruparea ecumeniştilor eretici.

Pe de altă parte, ecumeniştii sunt cea mai periculoasă grupare eretică din istoria Bisericii, deoarece au făcut pe mulţi ortodocşi să creadă că primind cele ce li se par „creştine” ale ereticilor, iar aceştia primind o spoială de „ortodoxie”, vor deveni „fraţi” întru Hristos!

În mare amăgire sunt cei care renunţând la iubirea pentru Adevărul lui Hristos cred că vor deveni mai „convingători” că au dragoste de om.

Bineînţeles  că pentru gândirea lumii de astăzi, a-L lega pe Dumnezeu de dogme, canoane şi bariere religioase înseamnă învechire şi barbarie. A considera că doar în Biserica Ortodoxă există mântuire înseamnă pentru lumea de astăzi îngustime şi ură.

Între Protestantismul care spune  că Hristos este undeva în ceruri şi Hristosul Catolicismului care viază numai prin papa de la Roma, Ortodoxia spune că Hristos cel văzut în icoană este viu, aici printre noi, în Sfintele Taine.

Iar pentru ca Pâinea şi Vinul să se prefacă în Trup şi Sânge trebuie ca şi preotul (săvârşitorul) şi credinciosul (cel ce se împărtăşeşte)  să mărturisească singura credinţă cea dreaptă şi apostolică. Atât de simplu  şi nimic mai mult. Unde este aici ura, bigotismul, fanatismul, decât în gurile ecumeniştilor care vor să defăimeze şi să facă dispreţuită rânduiala Bisericii.

Nu e o dovadă de neiubire din partea Bisericii Ortodoxe, anatemizarea ecumenismului?

Dimpotrivă, anatema este cea mai limpede dovadă de iubire a Bisericii, care caută înainte de toate la mântuirea sufletului. Anatema arată tuturor deosebirea ereticilor de binecredincioşi, a celor dinlăuntrul Bisericii de cei din afara Bisericii, aşa cum Apostolul Pavel învăţă în Scriptură:

«Chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema! Precum v-am spus mai înainte, şi acum vă spun iarăşi: Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit – să fie anatema! » Galateni 1.8-9

Asemenea Apostolilor,  Părinţii Sfintelor Soboare ale Bisericii au folosit aceste legături de nedezlegat numite anateme pentru a stăvili eresul care voia  să sfâşie turma lui Hristos. Anatema osândeşte erezia şi nu omul, deosebind astfel dreapta credinţă de cea mincinoasă.

Dacă unii, în priceperea lor oarbă, nu au putut înţelege tainele lui Dumnezeu şi au adus numaidecât schimbări în credinţă, înseamnă că acolo a dispărut iubirea, căci adevărul şi iubirea o credinţă sunt. Iar credinţa cea adevărată şi vie nu este de două, trei, zece sau mii de feluri, ci una singură: credinţa în Hristos şi Hristos întru Credinţă. Pretinsul drept de a adăuga Crezului Bisericii sau Sfintei Scripturi explicaţii particulare şi înţelesuri omeneşti, reprezintă un atentat la sfinţenia Bisericii.

Erorile strecurate în învăţăturile despre fiinţa şi lucrarea lui Dumnezeu alcătuiesc o credinţă nouă şi otrăvită, care, ajunsă crezută şi mărturisită, duce la pierderea mântuirii sufletului. Iar Biserica, drept una şi singura care se îngrijorează întâi de mântuirea omului, a considerat drept o dovadă de dragoste combaterea şi anatemizarea tuturor credinţelor eretice şi a învăţăturilor schismatice care, vorbind despre Dumnezeu, îndepărtează sufletele de la calea mântuirii.

Ecumenismul cade în păcat de moarte pentru că respinge ori ascunde adevărul Bisericii, adevăr pe care mulţi neortodocşi se străduiesc să-l afle. După dreptate, cuvântul lui Hristos rostit fariseilor se potriveşte şi ecumeniştilor: «Vai vouă, cărturarilor  şi fariseilor  făţarnici! Că închideţi împărăţia cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intraţi, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi.» Matei 23.13

Biserica Ortodoxă este Biserica Sfintelor Sinoade A-Toată-Lumea. Cine nu primeşte acest lucru se leapădă de Soboarele Bisericii, de sfinţii care le-au pecetluit, de Predania şi învăţătura lor.

Biserica a dat anateme pentru a apăra Ortodoxia tocmai de ceea ce ierarhii, preoţii şi teologii părut ortodocşi refuză să o mai apere astăzi, adică de concilieri şi reconcilieri, de înfrăţiri şi simbioze, de adevăruri comune şi interferenţe doctrinare, de intercomuniune confesională, eforturi comune  şi viziune pluralistă etc.  – toate feţe ale ereziilor, multiple forme elegante şi viclene ale uneia  şi aceleiaşi fapte: lepădarea de Mântuitorul Hristos şi de Biserica Sa.

 

Ce cred  şi spun ecumeniştii ortodocşi despre anatemele şi afuriseniile date de Biserică tuturor „cultelor”, „confesiunilor” şi „creştinismelor”?

 

Ecumeniştii nu cred că Însuşi Hristos, prin gura Sfinţilor Săi, este Cel ce afuriseşte, blestemă şi dă anatemei orice „religie”, „închinare”, „cinstire” şi „slujire” în afara credinţei apostolice, credinţa ortodoxă. De obicei ecumeniştii evită aceste subiecte, ori spun  că acei „oameni” (nu Sfinţi) sunt cei care au hotărât sfintele canoane ale Bisericii, determinaţi de  interese de castă, prozelitism religios, dorinţa de dominare  şi expansiune, ambiţii politice etc., nu pentru că ar fi fost insuflaţi de Duhul Sfânt, purtători ai adevărului dumnezeiesc.

Ecumeniştii cred că blestemele, anatemele şi afuriseniile nu au putere adevărată, deplină, lucrătoare  şi  că aceste legări  şi pecetluiri duhovniceşti sunt simple convenţii bisericeşti, „intimidări”  şi „abuzuri ale popilor”, ce trebuiesc înlăturate în scopul „reconcilierii” şi al „comuniunii” ortodoxiei cu ereticii şi păgânii.

Toţi ortodocşii ecumenişti nu cred că blestemele, anatemele şi afuriseniile (mai) sunt valabile în zilele noastre. Cu alte cuvinte, ei dau de înţeles că păgânii şi ereticii, vădiţi în trecut drept apostaţi de  către Sfinţii  Părinţi ai Bisericii, nu ar mai fi aceiaşi păgâni şi eretici ca cei de astăzi, deşi păstrează neschimbate aceleaşi rânduieli apostate.

Ortodocşii ecumenişti cred că blestemele, anatemele şi afuriseniile sunt regretabile erori, greşeli ale istoriei, mărturii ale extremismului fanatic, fapte nechibzuite, atitudini pripite.

Biserica însă a dat anateme pentru a deosebi Ortodoxia de orice erezie, adică de înnoirile şi schimbările învăţăturilor statornicite despre Sfânta Treime, Naşterea, Răstignirea şi Învierea Mântuitorului; Maica Domnului, Apostoli  şi Sfinţi, Cruce, icoane – învăţături care odată răstălmăcite, abat sufletele de la calea mântuirii.

 

Bine, dar atunci numai ortodocşii au „monopol” asupra creştinismului? Nu e aceasta o viziune îngustă, discriminatorie, egocentrică şi exclusivistă?

 

Dacă privim comparativ lucrurile, între sectarii care spun  că doar ei se vor mântui şi ecumenismul care spune că toţi se vor mântui, tocmai viziunea ortodoxă este cea echilibrată atunci când zice că nu toţi ortodocşii se vor mântui şi nu toţi ceilalţi se vor osândi[20]. Biserica nu lasă mântuirea sufletului în raţiunile oamenilor, ci în judecăţile tainice ale lui Dumnezeu.

În al doilea rând, nu omul ortodox, ci Hristos are cârma Creştinismului. Însă Hristos nu e undeva în cer, de unde a  lăsat Papei sau lui Luther,  Iehoviştilor, Mormonilor sau ecumeniştilor din CMB conducerea Creştinismului. Hristos e printre noi, e aici în lume, de la Facere până la Apocalipsă, e Trupul cel Viu în Tainele Bisericii.

Ceea ce ecumenismul nu vrea să arate lumii este virtutea de căpătâi a Creştinismului: că nu e al oamenilor, nu e un partid sau o fundaţie, să fie al cuiva. Creştinismul întemeiat de Hristos nu e o unire a oamenilor cu oamenii, ci e o chemare la viaţă, o înviere, o restaurare lăuntrică, este o luptă a omului cu sinele pătimaş pentru „a fi” sau „a nu fi” întru Hristos, e (re)naşterea omului înnoit în harul Duhului Sfânt.

Într-adevăr, în Creştinism un „monopol” există, însă nu e al oamenilor, ci este lucrarea (minunea)  văzută a harului lui Dumnezeu, săvârşită doar prin dreapta credinţă. Aşa se face că NUMAI în Ortodoxie avem sfinţi cu sfinte moaşte, NUMAI în Ortodoxie apa sfinţită (agheasma) nu se strică şi NUMAI la ortodocşi vine de Paşti Sfânta Lumină a Învierii. Este oare „îngustă”, „fanatică” sau „habotnică” Ortodoxia pentru că Dumnezeu a binevoit ca aceste minuni văzute să se petreacă doar într-însa?

Creştinismul dreptmăritor e unic, ca o comoară de mult preţ pe care o dobândeşti sau nu, ca o haină de nuntă (botezul) pe care o îmbraci sau nu, e un untdelemn (faptele bune) prin care-ţi luminezi candela sufletului sau nu. E vinovată atunci Biserica pentru că Hristos a întemeiat o singură cale, un singur adevăr  şi o singură credinţă, sau că cei botezaţi vor câştiga Împărăţia Cerurilor şi numai cei împărtăşiţi cu Hristos vor avea viaţă întru dânşii?

Când cuvântul vestirii e străin, când chemarea la viaţă e rostită de glasul morţii, când Evanghelia este  măsluită şi cuvintele Apostolilor falsificate, atunci nu mai putem vorbi de creştinism autentic, de adevăratul  Hristos, de mântuire.

Aşa cum unii oameni, la o bucată de sticlă spun diamant, când despuiaţi fiind cred că sunt îmbrăcaţi, când la apă spun vin, când lui Antihrist îi spun Hristos, credem  că nu e îngustime sau egoism să-i contrazicem spunând minciunii minciună, ereziei erezie, apostaziei apostazie, să-L numim pe Hristos viaţă şi pe Antihrist moarte.

Da, pentru această lume, singura cale mântuitoare a lui Hristos va fi întotdeauna „exclusivistă”, pentru că cere dreapta credinţă şi fapte bune. Numai iadul nu „discriminează”, ca unul ce aşează ereticul alături de sodomist şi ecumenistul alături de păgân.

Atâta timp cât Ortodoxia cea veche înseamnă jertfă, răstignire, unire cu Biserica cea Una, răzvrătire împotriva păcatului şi neîmpăcare cu duhul acestei lumi, iar Ortodoxia cea nouă înseamnă schimbarea rânduielilor, înnoirea învăţăturilor de credinţă, transformarea Creştinismului în creştinisme  şi a Bisericii în biserici, nemărturisirea adevărului, împăcarea cu apostazia  şi apostaţii acestui veac -, cu uşurinţă vom putea deosebi adevărul de minciună, lumina de întuneric, calea strâmtă către Împărăţia Cerurilor de drumul universal şi „nediscriminatoriu” către iad.

Ca să învieze, Hristos a murit răstignit de mâna celor care Îl aşteptau să I se închine. Ca să fie răstignit, Hristos a fost trădat de cel care ar fi trebuit  să-L propovăduiască lumii. Dacă Adevărul a stat întemniţat în numele „dreptăţii”, dacă umaniştii au ucis pe Fiul Omului şi Creatorul a fost scuipat şi pălmuit de făptură, înseamnă că Ortodoxia în creştinismul său este cea mai de preţ „nebunie” şi „rebeliune”, este de fapt răsturnarea „normalităţii”, „virtuţilor” şi „credinţelor” acestei lumi.

Un „creştinism” atractiv şi plăcut, prieten al lucrurilor lumeşti, descătuşat de rigiditatea Evului Mediu şi de judecăţi pesimiste privind oamenii  şi păcatele lor, ei bine, un astfel de creştinism nu va mai considera  creştini pe cei „anti”, pe cei „învechiţi”, pe cei care-şi apără Biserica şi credinţa invocând „istoria” sau „umbre ale trecutului”. Sub asemenea mentalităţi, încet-încet, atitudinea trădătorilor devine normală, corectă, „ortodoxă”.

 

 

Prin manifestările lor, nu antiecumeniştii, nu habotnicii, nu ultraortodocşii sunt cei care se opun dialogului, deschiderilor religioase, absolut normale într-o societate emancipată?

 

Dacă termenii de antiecumenist şi ultraortodox de mai sus înseamnă respectarea, păstrarea şi propovăduirea învăţăturii de credinţă şi a rânduielilor Sfinţilor Părinţi, răspunsul la întrebare este negativ.  Ortodocşii nu se împotrivesc dialogului Ortodoxiei cu diverse culte şi religii, ci negocierii credinţei şi schimbării Ortodoxiei.

Din păcate, ortodocşii naivi aud informaţiile despre ecumenism din exterior, filtrat, amestecat, neînţele-gând prea bine ce înseamnă „roadele dialogului”, „intercomuniunea”, „charta oecumenică”, decât că e ceva „de bine”.

Ortodocşii de rând nu-şi dau seama  că nu pot avea o părere reală şi obiectivă, atâta vreme cât nu pot participa la întrunirile, dezbaterile şi negocierile ecumeniste şi nici nu li se arată documentele oficiale pe care „reprezentanţii” le semnează.

La fel ca şi în Masonerie, structura Ecumenismului este piramidală, adică cei de jos habar nu au ce hotărăsc şi ce fac cei de sus, cei micuţi „ştiind” doar ceea ce li se spune. Manipularea este evidentă, atâta timp cât sunt ţinuţi în beznă şi îndemnaţi să „asculte” şi să se supună, indiferent ce ar însemna aceasta.

Ortodocşii de rând nu  văd  că avalanşa de adunări, simpozioane, misiuni  şi dialoguri există numai într-o singură direcţie, între ortodocşii „aleşi” şi ecumenism, pe când între ortodocşii ecumenişti şi ortodocşii „tradiţionalişti” nu se organizează nici măcar o singură conferinţă. Începe să se resimtă acel duh ticălos în care „alesul” vorbea de la tribună iar toţi ceilalţi, supuşi, trebuiau să aplaude frenetic absurdităţile debitate.

Dacă ortodocşii ecumenişti se laudă cu idei noi, cu teologii salvatoare, să vină cu ele în areopag, să le supună dezbaterilor, să vedem dacă rezistă argumentelor patristice, nu să ni le comunice pe un ton grav, „oficial” şi implacabil, după ce sunt puse în practică. Aceasta credem că ar fi o atitudine corectă şi de bun-simţ într-o societate creştină „emancipată”.

Vedem cum în rândul ortodocşilor, întradins se menţine o atmosferă tainică, ceţoasă, o tăcere vinovată ca pe vremea comunismului, în care nimeni nu avea voie să scrie, să vorbească sau să gândească „potrivnic”.  Aşadar, dorinţa noastră este de a chema pe ortodocşii ecumenişti la dialog cu ortodocşii, altfel nu suntem departe de cel mai crunt totalitarism religios „creştin”.

Dacă ortodocşii ecumenişti vor continua, ca şi până acum, să ţină cu dinţii de frâiele cu care mână turma Bisericii spre progres, evoluţie şi preschimbare, vor ajunge să ridice mari schisme şi să pricinuiască grele apostazii în Biserică.

Credinţa în Hristos nu se negociază, ci se crede. Adevărul întru Hristos nu se demonstrează, ci se  mărturiseşte. Iubirea întru Hristos nu duce la păcat şi dezbinare.

 

Întotdeauna ultimul cuvânt în Ortodoxie îl au sfinţii, modelele autentice de credinţă şi iubire pentru Hristos.  Ce spun aceştia despre ecumenism?

 

Toate învăţăturile sfinţilor sunt soborniceşti, împărtăşind deopotrivă aceeaşi dogmă a credinţei. În timpurile de prigoană, dintotdeauna Biserica a rânduit spre apărarea turmei dreptcredincioase ridicarea unor ierarhi vrednici şi hotărâţi, care  să taie de la rădăcină tot eresul şi dezbinarea.

Cunoaştem viaţa şi minunile Sfinţilor Trei Ierarhi – Vasile cel Mare, Ioan Hrisostom  şi Grigorie Teologul, care în secolul IV au dus o luptă grea și fără încetare pentru adevărata înţelegere şi păzire a dreptei credinţe apostolice, cu privire, îndeosebi, la dogma Sfintei Treimi, cea mai de seamă Taină a credinţei creştine. Şi învăţătura lor a  rămas învăţătură ortodoxă, de atunci, de azi şi de totdeauna.

Atunci când în veacul al XI-lea, episcopul Romei a  căzut în erezie şi împreună cu el un întreg Apus, Biserica a rânduit iarăşi învăţători neînfricaţi ai dreptei credinţe, cei  Trei Noi Ierarhi  – Fotie cel Mare (+898), Marcu al Efesului (+1444)  şi Grigorie Palama (+1362). La vremea lor, nimeni din cei iscusiţi în catoliceasca filozofie – ridicată de papi la rang de teologie – nu a reuşit a le sta împotrivă sfinţilor în credinţă şi dragoste, în  răbdare  şi dreaptă mărturisire,  «alegând mai bine să  pătimească cu poporul lui Dumnezeu, decât  să aibă dulceaţa cea trecătoare a păcatului.» Evrei 11.25

Pentru acest veac al şi mai marilor înşelări şi căderi din credinţă, Biserica a rânduit noi Stâlpi ai Ortodoxiei, ridicarea unei noi treimi de ierarhi – Ioan Maximovici (+1966), Nectarie de Eghina (+1920) şi Nicolae Velimirovici (+1956) – cei care cu bucurie  şi-au pus sufletul pentru oile cele cuvântătoare, nefiind clătinaţi de temeri omeneşti, nebătând în retragere în ce priveşte mărturisirea  adevărului  şi slujind voia singurului Hristos.

Ei bine, toţi aceşti neînfricaţi luptători mărturisesc cu toată hotărârea, în cuvântul şi scrierile lor, deşertăciunea unirilor pământeşti şi eresul în care se zbate prins ecumenismul.

 

Dacă toţi sfinţii mărturisesc ecumenismul drept erezie, înseamnă atunci că toţi ierarhii şi preoţii ecumenişti de astăzi sunt eretici şi că trebuie să fugim de bisericile unde aceştia slujesc?

 

Se cuvine ca în tot ceea ce facem să avem scrierile sfinţilor drept ajutătoare şi povăţuitoare spre a împlini porunca apostolească:  «Să fiţi într-un suflet, cugetând una şi fiind părtaşi la pătimirile cele pentru Hristos.» (Filipeni 2.2; 3.10)

În Ortodoxie, esenţială este lupta pentru a păstra unitatea Bisericii în dreapta credinţă. Dacă fugind de o erezie, dezbinăm Biserica, pe o altă cale scopul diavolului a fost atins: schisma şi despărţirea de Biserică.

Sfinţii ierarhi pomeniţi mai sus nu anatemizau de la început neregulile, pentru a nu se face tulburare înainte de vreme, ci vărsau lacrimi şi povăţuiau cu blândeţe înainte de a se ridica pentru  tăierea din  rădăcină a mlădiţelor veştejite. Sfinţii erau primii care luau poziţie împotriva practicilor necanonice sau eretice, dar niciodată nu au făcut schismă în Biserică. Mântuitoarea cale de mijloc este cea care nu se abate nici în indiferenţă sau nepăsare, dar nici în judecată rece sau zelotism.

Scriptura învaţă ca «de omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi păcătuieşte, fiind sieşi osânditor.» (Tit 3.10-11) E limpede că episcopul sau preotul ecumenist uşor îi influenţează pe cei din jur cu atitudinea neduhovnicească şi îi trage în slăbiciune şi pe alţii, prin propria slăbiciune şi neorânduială.

Însă Scriptura povăţuieşte mai întâi la calea iconomiei, «la întâia  şi a doua mustrare» ca o coborâre vremelnică la slăbiciunea celuilalt, pentru a-l ridica la adevărul din care a căzut. Un singur cuvânt este de ajuns celor sinceri spre a (re)veni la calea mântuirii.

Este uşor a vedea sminteala altora în Biserică, dar înainte de a osândi, să întrebăm ce am făcut noi pentru a opri sminteala. Nimeni să nu aibă dreptul de a  tăia uscata mlădiţă dacă înainte nu a făcut nimic pentru înzdrăvenirea sa, ca sănu se asemuiască celor cu râvna bună, dar fără de dreaptă socoteală, despre care Apostolul spune:  «Căci le  mărturisesc  că au râvnă pentru Dumnezeu, dar sunt  fără cunoştinţă.»Romani 10.2 Zelotismul fanatic, chiar pentru dreapta credinţă, este la fel de primejdios ca şi călcarea adevărului.

«Depărtează-te»  este calea acriviei,  lăsată acolo unde iconomia nu a izbutit, pentru a nu rămâne  şi legiui slăbiciunea ecumeniştilor ca normă. Depărtarea nu înseamnă fugă, ci luptă.

Stăpânirea celor mari asupra celor mici este dată de rânduiala ascultării tuturor de autoritatea Sfintelor Canoane. Neascultătorii de Hotărârile Sfinte se fac astfel lipsiţi de autoritate. Deci, în Biserică, nu poate episcopul să dispună, contrar canoanelor, contrar credinţei, de credincioşi  şi de cler. De aceea nu adevăraţii ortodocşi trebuie  să fugă din bisericile ecumeniştilor, ci ecumeniştii trebuiesc fugăriţi din biserica cea ortodoxă.

Şi pentru ca nimeni  să nu se smintească înainte de vreme sau  să lucreze după cugetul său, arătăm hotarul ce desparte iconomia de acrivie, mustrarea de depărtare,  răbdarea de luptă, în cazul ecumenismului eretic: împărtăşirea ereticilor din acelaşi potir cu ortodocşiiCând veţi vedea pe eretici (catolici, uniaţi, protestanţi, monofiziţi) împărtăşindu-se din potirul ortodox[21],  să cunoaşteţi  că acolo se lucrează toată hula şi apostazia.

Ereticii au amăgit pe mulţi cu  uşurinţă, rostind formulele ortodoxe de rugăciune, deşi nu credeau deloc în conţinutul lor, la fel cum ecumeniştii reproduc citate din Sfinţii  Părinţi, dar nu le primesc în chip real înţelesul.

De pildă, alături de un ortodox, catolicii sau protestanţii pot foarte  uşor  să rostească rugăciunea „Tatăl nostru”, chiar dacă nu cred în acelaşi „tată”,  căci de ar crede, s-ar lepăda de ereziile lor  şi ar veni la botezul Bisericii Ortodoxe. Însă puşi să rostească Crezul Bisericii, cu siguranţă toţi ereticii vor da înapoi fiindcă «ei mărturisesc că-l cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele lor Îl  tăgăduiesc»Tit 1.16, căci această scurtă mărturisire a Crezului arată nu numai forma, ci şi esenţa Hristosului din Treimea Bisericii.

De aceea ecumenismul este cea mai perfidă manifestare a eresului, fiindcă lucrează formele evlaviei creştine într-un alt duh, căutând o altă unitate, „împărtăşind” înşelător din potirul ortodox pe cei care nu mărturisesc Crezul şi nu cred în Hristosul Ortodoxiei.

Iar ierarhii  şi clericii ecumenişti care vor «păcătui vânzând sânge nevinovat» Matei 27.4 se vor face asemenea lui Iuda, cel care L-a „dăruit” pe Hristos „religioşilor” vremii zicând: «Ce voiţi să-mi daţi şi eu Îl voi da în mâinile voastre? Iar ei i-au dat treizeci de arginţi.» Matei 26.15  

Aceşti clerici nu vor fi «făcătorii de pace», ci trădătorii  «prin care vine sminteala»Matei 18.7 în Biserică, cei despre care Scriptura povăţuieşte: «Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi  răpitori. După roadele lor îi veţi cunoaşte.» Matei 7.13-16 De aceea  intercomuniunea, adică împreună-împărtăşirea ortodocşilor cu ereticii este apogeul căderii  şi semnul de început al luptei pentru apărarea dreptei credinţe în Biserică.

Din păcate, strădaniile ecumeniştilor ortodocşi spre aceasta se îndreaptă, spre căderea sub ocara Mântuitorului atunci când vor oferi Mărgăritarul Împărtăşaniei ereticilor.

Însă nu vor dobândi cununile virtuţii, ci pătimi-vor  întocmai ca cei despre care Evanghelia spune:  «ca nu cumva să-l calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi.» Matei 7.6

 

PARTEA A DOUA

DESPRE ECUMENISMUL  ORTODOX

 

„Refuzăm a primi ideea ca măcar una din Tocmelile Bisericii ar fi perimată, ori cel puţin  căzută în desuetitudine  şi ca atare supusă revizuirii. Aceasta înseamnă a te aşeza pe tine deasupra Bisericii  şi a opune experienţa ta personală – limitată de contingenţele fizice – experienţei  sfinte, veşnice  şi călăuzită de Duhul Sfânt, a Bisericii. Niciodată Sfintele Soboare A-Toată-Lumea n-au afirmat perimarea vreunuia din canoanele formulate mai înainte, chiar dacă mai sunt unii care caută  să reducă Biserica la măsura lor personală, nu pe sine la măsura Bisericii – situându-se prin aceasta în afara Bisericii şi încetând de a mai participa la viaţa harului.”

                                       Cuviosul Arhiereu Tit Simedrea (†1971)


Există ecumenism ortodox?

Această formulare este foarte înşelătoare. Vedeţi,  „ecumenismul ortodox”  există  aşa cum auzim  că există şi biserica … baptistă, adventistă, iehovistă etc., partid creştin, sfânta Românie, naţie mesianică, evoluţionism teist, unitate în diversitate, homosexuali creştini, masoni creştini, yoga creştină, fundamentalism creştin etc. „Ecumenism ortodox” este o formulare înşelătoare  şi nelegitimă,  născocită pentru a înşela prin auz înţelegerea minţii.

Trebuie să deosebim aici două lucruri:

  1. Esenţa problemei este de fapt ce ortodoxie propovăduieşte „ecumenismul ortodox”, despre ce Hristos vorbeşte biblia ecumenistă, adventistă, iehovistă, etc. În adevărata Scriptură, în adevărata Ortodoxie, în adevărata Biserică nu poate încăpea eresul, minciuna şi înşelarea, de aceea toţi catolicii, sectarii, sodomiştii, masonii şi ecumeniştii au fost nevoiţi să-şi rescrie propria biblie, propriul creştinism, să-şi redefinească propriul  „hristos” care să-i „mântuiască” cu tot cu  păcatele lor de erezie, hulă şi apostazie.
  2. Ortodocşii care cred în „ecumenismul ortodox” sunt înşelaţi de o metaforă, de un concept. Practic, ecumenismul ortodox este antiortodox, creştinismul Consiliului Mondial al Bisericilor este anticreştin, „ceilalţi” hristoşi sunt antihrişti.

Căutând doar la formă, doar la auz, „ecumenismul ortodox” pare «frumos la vedere şi bun la gust» (Facere 3.6), însă oprindu-ne doar aici, pierdem înţelesul, nu mai vedem dincolo de masca „binelui” chipul diavolului, cel iscusit în a îmbrăca blasfemia în frumoase cuvinte creştineşti.

De fapt, „ecumenismul ortodox” este numele unui plan, al unei lupte dusă dinlăuntrul Bisericii prin ortodocşii trădători  şi înşelaţi, prin ortodocşii neobişnuiţi cu citirea Sfinţilor Părinţi, prin ortodocşii care învaţă creştinismul de la televizor, prin ortodocşii care se spovedesc la duhovnici delăsători sau ecumenişti, prin acei ortodocşi prostiţi de formulările antagoniste ale noului veac:  «Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura  sănătoasă, ci – dornici  să-şi desfăteze auzul –  îşi vor grămădi învăţători după poftele lor, şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme.» (Timotei 4.3-4)

 

Cum poate un ortodox  să devină ecumenist?

 

Vedem cum ecumenismul sapă în minţile ortodocşilor un anumit tipar, o schimbare de mentalitate  uşor de identificat. La început, ortodoxul ecumenist crede  că toate religiile, respectiv toate „creştinismele”  şi „bisericile” sunt bune, drepte, adevărate, mântuitoare. Mai departe totul e „logic”,  căci ajunge  uşor la convingerea  că toţi „dumnezeii” sunt Dumnezeu, că toţi hristoşii sunt Hristos, că toate „creştinismele” sunt Creştinism şi că toată suflarea se închină, se roagă şi cinsteşte acelaşi Dumnezeu  căruia I se închină şi ortodocşii, ceilalţi însă numindu-l cu nume diferit, fiecare pe limba lui.

Deja aici ortodoxul a gustat din  mărul eresului, fiind atras nu de dreptatea şi adevărul credinţei celei una, ci de lucrarea universalizării, de râvna socială către globalizare, de dorinţa de a înfăptui o credinţă democratică, pe toate gusturile, un nou creştinism care să-i împace şi să-i unească pe toţi „creştinii”, chiar şi pe cei necreştini.

Citind prin Scriptură că «în cer multe locaşuri sunt» (Ioan 14.2), ortodoxul ecumenist înţelege după o simţire umanist-pietistă că toţi se vor mântui în credinţa lor, că Dumnezeu, milostiv fiind, îi va mântui pe toţi,  că doar toţi au crezut, toţi s-au rugat, toţi au postit, toţi au făcut bine, toţi sunt buni. Sau că în nesfîrşita-I bunătate, Dumnezeu nu va avea „curajul” şi „răutatea” să fie (şi) drept, că Hristos nu gândeşte egoist şi nu va osândi la iad pe „cei ce cred”, nici nu va judeca lumea „după dogme, canoane şi norme”.

Că cel mai important e să ai „inimă bună”, să fii „bun la suflet”, trecând peste dreaptacredinţă, care, în opinia ortodoxului ecumenist, e doar o „treabă popească”, „convenţionalism rigid şi absurd”.

Inima ortodoxului ecumenist este mânată de acelaşi „bine” ca al marilor eretici ai vremii, care au crezut  că apără şi fac un mare bine creştinismului dacă aduc înnoiri şi schimbări în învăţătura Apostolilor.

Numai  că un astfel de „bine” umanist, o astfel de  ortodoxie după mintea omului nu mai este nicidecum mântuitoare pentru sufletul înşelat al ecumenistului.

 

De ce aleg atunci ortodocşii  să fie ecumenişti?

 

Ortodocşii ecumenişti sunt de două feluri: naivi şi trădători. Trădătorii sunt acei ortodocşi care cunosc adevărul, însă aleg minciuna asemenea lui Iuda, de dragul unui profit sau câştig lumesc: bani, putere, medalii, recunoaştere, intrarea în cercuri influente, respect din partea celorlalţi, senzaţia că participă la hotărâri ce vor schimba întreaga lume, că li se vor ridica statui şi le va rămâne numele scris în istorie[22]. Evident  că ecumenismul „investeşte” mai ales în profesori de teologie şi clerici cu trecere şi influenţă în lumea ortodoxă.

Cei naivi sau simpli sunt masa de manevră a primilor, fiindcă în simplitatea lor  păcătuiesc prin necunoaştere, de vreme ce nu cunosc nimic (ori vag) despre Credinţa Ortodoxă şi sunt convinşi că „fac bine”. Aceştia nu ştiu şi nu cred că Ortodoxia vine de la Hristos prin Apostolii care au întemeiat şi dat rânduielile Bisericii.

Naivii sunt racolaţi dintre cei „corecţi civic”, dintre cei care respectă „adevărul mulţimilor”, „pacea lumii”, „dreptatea democraţiei”,  dintre cei care pun mai presus de Ortodoxie sau o înţeleg prin  armonia, pacea, reconcilierea, progresul, democraţia şi unitatea acestei lumi.

Aceşti sărmani ajung nişte reeducaţi care nu cunosc nimic despre vieţile Sfinţilor, nu  ştiu cum şi cu cine au luptat Mărturisitorii pentru apărarea Ortodoxiei, nu  ştiu că Mucenicii cu însuşi sângele lor au pecetluit această Ortodoxie de care astăzi se leapădă aşa uşor.

Toţi ortodocşii ecumenişti se tem de părerile lumii şi de dispreţul „majorităţii”, le e frică de „puterea” trădătorilor, se înfricoşează să contrazică oficialităţile (civile, bisericeşti, europene) care impun legi sau hotărâri apostate, se tem  să nu „discrimineze”, se înfricoşează de greaua cruce a răbdării batjocurii şi ocărilor, le e ruşine  să fie numiţi  „extremişti”, „fanatici”, „fundamentalişti”,  „expiraţi”,  „provinciali”, „răzvrătiţi”  şi „habotnici” pentru credinţa cea dreaptă întru Hristos.

Ortodocşii ecumenişti nu-şi riscă pentru mărturisirea Ortodoxiei liniştea, confortul, comoditatea, salariul, prieteniile, nu-şi dau nimic pentru apărarea lui Hristos, nici sângele şi nici viaţa.

 

Nu are nevoie Ortodoxia de ecumenism, ca  să fie mai cunoscută de lume, mai respectată, mai apărată?

 

Ortodoxia nu are nevoie de respectul  şi de admiraţia oamenilor, ci de pocăinţa lor.  Sunt ierarhi şi preoţi care sunt de acord cu ecumenismul motivând că aşa apără şi păzesc Biserica. Dar Biserica nu poate fi apăratăcu armele  păcatului,  căci ea este ocrotită de Însuşi Hristos cu armele cele dumnezeieştiomeneşti. Nu poţi dobândi cele ale Harului lucrând cu cele ale hulei.

Ecumenismul nu propovăduieşte Ortodoxia, ca să o poată face cunoscută celor neortodocşi, ci ecumenismul  popularizează pe întinsul pământului  un amestec  (sincretism)  de creştinism, un amalgam de ortodoxie cu protestantism şi cu new-age, o nouă ortodoxie blazată, reconciliantă, tolerantă,  căldicică, searbădă, pragmatică, o cu totul altă ortodoxie, cea  pătrunsă de binele antihristic  şi pe gustul acestei lumi.

Drept dovadă, ecumenismul nu a adus până acum pe nimeni la Botezul ortodox, în schimb a dus pe mulţi ortodocşi la lepădarea de Crezul  Ortodoxiei.

Cunoaşterea Ortodoxiei nu vine prin reclamă şi publicitate, ci prin credinţa cea sinceră şi adevărată, iar „cartea de vizită” a Ortodoxiei stă de două mii de ani la vedere pentru toţi: păstrarea adevărului, minunile credinţei, sângele Sfinţilor şi iubirea care mântuieşte întru Iisus Hristos. Ortodoxia fiind sfântă şi desăvârşită, nu caută vreun ecumenism sau vreo credinţă „salvatoare” în afara ei.

Nu ecumenismul sau ecumeniştii reprezintă glasul Ortodoxiei, ci viaţa, cuvintele şi minunile Sfinţilor. Ortodoxia nu are nevoie de organizaţia ecumeniştilor ca  să fie a-tot-cuprinzătoare, căci universalitatea  credinţei celei una este de două mii de ani desăvârşită prin propovăduirea Apostolilor,  făcând ca până astăzi Biserica lui Hristos cea Ortodoxă  să fie prezentă în fiecare ţară şi pe fiecare continent al acestui pământ.

 

Cum putem deosebi un arhiereu, preot, stareţ, teolog ortodox de unul ecumenist?

 

Cel ecumenist, în loc  să arate credincioşilor  şi necredincioşilor (public  şi în taină)  că toate credinţele, spiritualităţile, cultele, confesiunile, religiile  şi „bisericile” din afara Bisericii sunt mincinoase  şi viclene, el dimpotrivă, participă la întruniri, conferinţe şi programe socio-culturale, încheie tratate şi alianţe, caută  că câştige simpatii  şi laude linguşitoare din partea ereticilor, deformând învăţăturile sfinţilor şi adevărul întru Hristos.

Ortodocşii ecumenişti  cred şi spun (public ori în taină) că adevărul, dragostea, dreptatea lui Hristos Dumnezeu există nu în singura Biserică apostolică, ci în toate credinţele, în toate „bisericile” sau în toate religiile acestei lumi.

În general, ecumeniştii ortodocşi au o replică favorită, cea a  „iubirii necondiţionate”, în care Dumnezeu îi iubeşte pe toţi, aşa cum sunt. Înşelare mai mare nici că se poate, deoarece Însuşi Hristos a arătat că iubeşte omul, dar urăşte păcatul omului, iubeşte pe eretic, dar urăşte erezia, iubeşte pe  păgân, dar urăşte păgânismul.

Iubirea lui Hristos nu este despărţită de adevărul lui Hristos. Hristos nu iubeşte împotriva adevărului  şi nu ucrează adevărul  împotriva iubirii. Hristosul Bisericii ne-a arătat o iubire de adevăr şi un adevăr al iubirii, nu o iubire oarbă, globală, o iubire care îmbrăţişează totul de-a valma, dimpreună cu minciuna, hula şi apostazia.

Ortodocşii ecumenişti sunt duplicitari, voind să slujească şi lui Mamona  şi lui Hristos: cinstesc icoanele, însă se roagă împreună cu cei ce hulesc icoana, se roagă Maicii Domnului, însă se îmbrăţişează cu hulitorii Maicii Domnului şi ai Sfinţilor, poartă la gât crucea, dar aprobă învăţătura hulitorilor de Sfânta Cruce.

Ecumeniştii români sunt de obicei instruiţi, trimişi la „specializare” în instituţiile protestante sau catolice. Aşa s-a ajuns ca teologii ortodocşi, viitorii preoţi sau episcopi, să nu mai crească la sânul Bisericii, ci să se trezească bursieri sau masteranzi în mijlocul campusurilor universitare apusene, pline de duhoarea raţionalismului  şi a decăderii  spirituale, fără putinţa de a mai gusta din viaţa duhovnicească întru Hristos, singura care naşte adevărata Teologie. Şi aşa s-au înălţat ca fumul  în Biserică, „teologi de şcoală nouă”, cu minţile pline de filozofie protestantă şi cu inimile golite de taina ortodoxă, ajungând să vadă învăţăturile dogmatice drept simple formulări rituale, nu adevăr revelat şi mântuitor.

De aceea, orice cleric sau laic, ce vrea  să se numească ortodox  fără a urma Predania vie a Sfinţilor  Părinţi, este un intrus, un  păstor năimit în turma lui Hristos.

 

Cum vorbeşte  şi cum arată un episcop, preot, duhovnic, profesor sau teolog ecumenist? Care le  sunt expresiile preferate în limbajul zilnic?

 

Grăirea ecumeniştilor este moale, sensibilă, grijulie,  duplicitară, presărată cu exagerată  căldură şi vizibilă prefăcătorie, uneori dimpotrivă – limbaj de cancelarie, prompt  şi funcţionăresc, rece  şi expeditiv; în predici – pacifişti şi lacrimogeni, imploră şi înduioşează, exagerat de slugarnici sau trufaşi. Seamănă izbitor cu nişte politicieni îmbrăcaţi în veşminte.

După înfăţişare arată prosperi, bine hrăniţi, deseori tunşi, raşi sau cu barbă de artist. Umanişti convinşi şi niţel filantropi, sunt mari ctitori de spitale, azile, instituţii culturale (cu banii CMB). Sunt prezenţi în primele rânduri la întruniri, conferinţe şi simpozioane, în care nu se pomeneşte nimic despre Hristos,  pătimire, mucenicie, dreapta-credinţă. Evită cu grijă subiecte precum: erezie, apostazie,  păgânism, materialism, sincretism, laicism, globalism, liberalism, pecetluire, sionism, comunism, new-age, masonerie.

Totdeauna se recomandă penibil sau nu scapă  să amintească  că sunt absolvenţi a două-trei facultăţi, masteranzi sau doctori ai unor universităţi, bineînţeles occidentale (în special Franţa, Germania, Anglia, Italia, Elveţia).

Ecumeniştii ortodocşi sunt neutri, vorbesc ambiguu, la modul general, folosind cuvinte multe  şi frumoase din care nu înţelegi nimic concret;  văd un viitor paşnic  şi liniştit al Bisericii (o să fie bine, e bine aşa, să fim buni), dar îi trădează o supunere superstiţioasă faţă de oficialităţi (religioase şi politice), venerează tot ce înseamnă  mărire, putere, legislaţie, ordin şi ordine, chiar dacă prin acestea se aduc prejudicii Bisericii lui Hristos.

Sunt liberalişti şi progresişti, nu îndeamnă la o nevoinţă trupească (post, rugăciune, metanii, citire din Sfinţi Părinţi) mai hotărâtă, ci la una simbolică, dezleagă  uşor la împărtăşanie, dezleagă posturile, scurtează Liturghia  şi slujbele, silind în schimb la a cumpăra multe lumânări şi a face multe donaţii bisericii.

Sunt  „şmecheri”, „descurcăreţi”, corupţi, grijulii cu mofturile „puternicilor” şi osârdnici cu săracii. Trăiesc în lux şi huzur, propovăduind sărăcia şi milostenia.

Nu sunt frământaţi de problemele prin care trece Biserica[23], nu dau nici un răspuns ferm şi nu au vreo atitudine hotărâtă faţă de invazia sataniştilor, a masonilor, a  desfrânaţilor, apostazia Europei  şi ofensiva  împotriva creştinismului şi a creştinilor[24].

Altminteri,  majoritatea  ecumeniştilor ortodocşi sunt masoni, membri în  Lions Club sau Rotary Club[25], sau teozofi, yoghini, practică radiestezia, reiki, bioenergia  şi alte terapii alternative (îl văd pe Hristos şi nu pe dracul în spatele  „energiilor” sau a „forţei”),  ori „cercetează”  şi sunt „pasionaţi” de practici orientale şi păgâne.

Văd Biserica şi Ortodoxia ca pe o proprietate personală, cu care pot face orice. Exploatează financiar superstiţia  şi obedienţa ortodocşilor naivi sau ameninţă cu blesteme şi mari necazuri pe cei ce le spun adevărul în faţă sau li se împotrivesc.

Sunt râvnitori în a dobândi un anume pragmatism „creştin”, similar celui catolic  şi protestant, acela de a zidi cât mai mult, de a ridica cât mai sus, de a construi Împărăţia Cerurilor aici pe  pământ.  Aşa ajung  să fie biruiţi de spiritul antreprenorial, confundând marketingul  şi abilitatea managerială cu virtuţile creştineşti.

Nu au graiul bisericesc, cel al Patericului, ci un limbaj prea „teologic”, unul încărcat, modernist, politicianist, plat,  amestecat, europenizat, cu referinţe  şi modele de morală lumeşti (artă, modă, filme etc.) sau cu „sfinţi” şi personaje din alte credinţe şi religii. Le e ruşine să umble în reverendă şi cu barbă.

Ceea ce ei socotesc a fi dragoste de oameni  nu este, în esenţă, nimic altceva decât dragoste pentru lume. Dacă-i priveşti adânc în ochi, vei vedea o ruşinare, o ezitare, o ascundere, o mustrare lăuntrică a conştiinţei care vine din trădarea credinţei întru Hristos.

Atenţie, când vorbesc despre Biserică sau creştinism nu folosesc precizarea  Biserica ortodoxă sau  Creştinism ortodox! Totdeauna vorbesc cu dublu-înţeles, concluzia putând fi interpretată în mii de sensuri.

 

Cum se comportă un episcop, preot sau duhovnic ecumenist?

 

Evită cu îndârjire orice adunare unde ar putea fi întrebat sau ar trebui  să dea lămuriri publice  despre erezia ecumenistă, despre valabilitatea dogmelor ortodoxe astăzi, despre actualitatea şi aplicarea Canoanelor Bisericii, despre înnoirile şi schimbările din Ortodoxie, despre inovaţiile eretice din învăţământul teologic, seminarii  şi facultăţi, despre noua legislaţie internă a Bisericii.

Sunt lideri, organizează sau iniţiază programe de „înfrăţiri” cu diferite culte (erezii) sau religii, vizite „bi-” sau „trilaterale”, tabere ecumeniste de „reeducare” în  aşezămintele sociale sau religioase din Apus (Assisi, Fatima, Medjugorie, Taizé, Bose etc.); leagă strânse relaţii de prietenie şi ajutorare cu societăţi, frăţii şi fundaţii cu nume obscure, în care nu se pomeneşte nimic de Hristos  şi de dreapta credinţă, ci doar de pace, conciliere, „convieţuire”, „egalitate”, „fraternitate” etc., idealuri omeneşti în care nu se caută mântuirea.

Se feresc ca de foc de  răspunsuri clare şi curajoase pentru apărarea Ortodoxiei, răspunsuri care ar supăra pe eretici  şi ar îmbărbăta pe ortodocşi.  Nu cred în negreşelnicia Bisericii, nici în sfinţenia Sfinţilor, numindu-i  „extremişti”, „habotnici”, „fanatici”, „expiraţi”, „cuprinşi de delir mistic”.

În discuţii, ecumeniştii teologi încearcă să intimideze, să-şi impună  părerile, să-şi creeze o „autoritate” prin invocarea numărului de facultăţi, masterate  şi de doctorate  făcute, a limbilor străine  ştiute, a numărului de  cărţi scrise, a diplomelor şi medaliilor dobândite prin a sinelui „cultură şi ştiinţă”.

Amintim aici teologilor ortodocşi implicaţi în tentativele ecumeniste de recunoaştere eclezială, că o diplomă de carton sau o medalie de tablă nu le conferă infailibilitate pe viaţă sau imunitate la eresuri,  că ştiutorii de citate  şi definiţii sunt primii  răpuşi de neînduplecatul duh al raţionalismului. Dimpotrivă, să ia aminte la marile  căderi ale ereziarhilor, toţi ierarhi, arhimandriţi, preoţi cu multă carte, care din prea multă teologie înaltă au  căzut din cele ortodoxe şi smerite.

Ecumeniştii ortodocşi promovează înnoiri în Biserică, laicizează, scurtează, umanizează, fac mai practice, mai confortabile, mai comode: slujbele, predicile, scrierile, pictura Bisericii, portul  şi graiul monahilor. Au o deosebită plăcere să modernizeze mănăstirile prin internet şi TV, prin tehnică şi industrie, să le transforme în exploatări agro, zoo sau forestiere, îndeletniciri aducătoare de grijă şi împrăştiere, sau de trândăvie şi confort, adică ucid cu totul vieţuirea călugărească.

 

Ce legătură pot avea  călugării cu ecumenismul?

 

Monahii ortodocşi sunt primii care pătimesc din cauza ecumenismului şi ultimii care vor rezista în calea lui.

În primul rând, monahul ortodox este creştinul care nu are ce pierde,  căci toate le-a lăsat pentru Hristos – casă, mamă, tată, funcţie, avere, influenţă, putere. Singurul lucru de preţ pentru care se nevoieşte, se roagă, vieţuieşte şi  moare este Hristosul Ortodoxiei.

Monahul ortodox este creştinul care, auzind zilnic glasul Evangheliei, viaţa  şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi, dobândeşte „cugetul Bisericii”, înţelegerea cea după adevăr a dreptei credinţe.

Dintotdeauna credinţa Bisericii a rezistat prin mărturia monahilor[26] şi mucenicia lor. Până astăzi, orice abateri sau înnoiri întru cele ale credinţei sunt semnalate şi combătute mai întâi de monahii Ortodoxiei, care    într-un cuget mărturisesc într-un glas adevărul cel neştirbit al Bisericii lui Hristos.

Nu întâmplător,  călugării Sfântului Munte Athos, cu cei din Grecia, Serbia, Bulgaria, Rusia, America, România şi din toate celelalte ţări ortodoxe, împărtăşesc astăzi aceeaşi gândire asupra ecumenismului, numindu-l hotărât  şi fără ezitare erezia ereziilor.

Însă contra-ofensiva ecumeniştilor este perfidă şi amăgitoare, căci văzând că pe tărâmul teologiei, al Scripturii  şi Predaniei pot pierde ruşinos lupta datorită lipsei de argumente, au ridicat o luptă de denigrare a monahismului.

Astfel, sub un îndemn făţarnic la ascultare şi supunere, unii ierarhi ecumenişti trădători caută să bage pumnul în gură şi să instaureze cu sila, sub ameninţări, teroare şi şantaj, dictatura ecumenismului în monahism şi în Biserică.

Deja pentru  cei mulţi[27] ecumenismul a devenit „politică de stat”, a devenit „ortodoxie”, aşadar rezistenţa împotriva „noii ortodoxii” este socotită drept schismă şi  răzvrătire, monahii antiecumenişti devenind „oficial” nişte personaje mai periculoase decât teroriştii.

Vedem cum roadele ecumenismului s-au copt, iar viclenia, duplicitatea, dublul-gândit şi dublul-vorbit au atins maximul: trădătorii au ajuns  să strige „trădare”, ereticii au ajuns să acuze pe dreptmăritori de erezie, apostaţii pe ortodocşi de apostazie,  călcătorii de adevăr vor „dreptate”,  schismaticii strigă „nu faceţi schismă”, iar iubirea ecumeniştilor varsă sânge de frate.

În chip ciudat, toleranţa şi dragostea cu care reprezentanţii ortodocşi se laudă atât de mult şi pe care o arată ereticilor peste hotare, se transformă în cea mai cruntă prigoană atunci când „liderii” se întorc acasă la fraţii care nu sunt de un cuget cu dânşii.

Nu e greu de înţeles de ce astăzi Monahismul românesc a ajuns să nu mai aibă voie să existe, să scrie  şi  să  mărturisească  fără a avea „legitimaţie” sau „autorizaţie”. Iar cei care nu se supun „directivelor” ajung  să  pătimească tratamente desprinse din cunoscutul tipic comunist: bătăi, daţi afară din mănăstire sau din eparhie, dezbrăcaţi, opriţi de a mai sluji ca preoţi, de a mai spovedi, denigraţi ca „inculţi”, „răzvrătiţi”, „proşti”, „bolnavi de misticism”, „schismatici”, „talibani”, „fundamentalişti”, „nebuni”, „înşelaţi” etc.

Nu putem trece cu vederea nici credinţa cea vie  şi nezdruncinată a  părinţilor români contemporani, prigoniţi prin cele mai mârşave mijloace pentru viaţa  şi  mărturisirea lor ortodoxă:  Arsenie Papacioc din Techirghiol, Adrian  Făgeţeanu (fost) la Antim, Iustin Pârvu din Petru Vodă, Antim de la Sihăstria, Calistrat Chifan de la Bârnova, Eftimie Mitra de la Huta – şi lista este din ce în ce mai lungă.

Pătimirile Părinţilor de mai sus sunt de fapt ispitele noastre, cu care alegem  să ne luăm sau nu la trântă, ispitiri care lasă deocamdată  să se vadă doar vârful ascuţit al unui aisberg ecumenist care caută  să scufunde în adâncurile pierzaniei corabia  şi corăbierii Bisericii. A început vremea unor noi prigoniri  şi viclene defăimări ale adevăraţilor ortodocşi, venite din partea „fraţilor” care au trădat de mult adevărul şi iubirea dreptei credinţe întru Hristos Cel Răstignit şi Înviat.

Întristătoare este această faţă ascunsă a ecumenismului şi a ecumeniştilor, atâta timp cât aceştia cred  că prin prigoană, silnicie, manipulare  şi batjocură, credinţa cea dreaptă din inimile adevăraţilor ortodocşi poate fi „reeducată” sau „convertită”.

 

E bine  să ai duhovnic ecumenist? Te poate învăţa dreapta credinţă şi-ţi poate călăuzi sufletul către mântuire?

Duhovnicul ecumenist este cea mai mare primejdie pentru creştinul ortodox  sincer  şi neştiutor. Duhovnicul ecumenist, deşi are harul preoţiei, nu poate arăta nimănui calea mântuirii, atâta timp cât sufletul  său nu mai deosebeşte dreapta credinţă de reaua credinţă, ortodoxia de erezie, adevărul de minciună. Sunt ca nişte doctori bolnavi, despre care Hristos spune: «Lăsaţi-i pe ei; sunt călăuze oarbe, orbilor; şi dacă orb pe orb va  călăuzi, amândoi vor cădea în groapă.» (Matei 15.14)

Prin alipirea sa de ecumenism, clericul a căzut în erezie, lepădându-se deci de Hristos, fiind astfel blestemat de Sfinţii Părinţi şi scos în afara Bisericii, chiar dacă mai-marii Bisericii (mulţi dintre ei tot ecumenişti) nu i-au luat preoţia caterisindu-l.

Duhovnicul ecumenist, fiind egal în rătăcire şi apostazie atât cu ereticii, cât şi cu păgânii, e cu adevărat duşman al Sfinţilor şi al Bisericii, vrăjmaş al lui Hristos şi al oricărui ortodox doritor de mântuire. În consecinţă, a avea duhovnic ecumenist e totuna cu a te lepăda de bunăvoie de Hristos.

 

Cum cunoşti că ai duhovnic ecumenist?

 

Cel mai „vizibil” este faptul  că duhovnicul ecumenist nu consideră ecumenismul o erezie. În al doilea rând, acesta nu crede  că mai există erezii şi eretici în zilele noastre, ci doar „altfel” de creştini sau „diferite” creştinisme.

Duhovnicul ecumenist nu vorbeşte deloc, sau rareori şi vag despre Sfinţii  Părinţi ai Bisericii, neîndemnând la urmarea vieţuirii lor sfinte, nu vorbeşte despre mântuirea prin pocăinţă, curaj, suferinţă,  pătimire, mucenicie, cruce şi moarte pentru credinţa ortodoxă.

Nu pomeneşte nimic despre: apostaţi, eretici, atei,  păgâni, hulitori şi lepădaţi de Biserică, de anatemele, blestemele  şi afuriseniile date de Sfinţii  Părinţi tuturor confesiunilor, cultelor, credinţelor şi bisericilor cu tot cu întemeietorii lor ucigaşi de mucenici, astăzi înfrăţiţi cu arhiereii zişi ortodocşi.

Duhovnicul ecumenist nu-ţi arată ce este şi cum  să aperi dreapta-credinţă; nu-ţi vorbeşte despre duşmanii Bisericii, ci dimpotrivă, biruit de trai bun şi viaţă lungă, spune că totul e „bine şi frumos”, iar Biserica are numai „surori”  şi „prieteni”.

Sau crede  şi spune (public ori în taină) că „biserici” sunt mai multe, numindu-le părţi ale întregului, ramificaţii ale adevărului, rudenii spirituale, surori ale Ortodoxiei, care ortodoxie nu ar fi altceva decât o  părticică a „marii biserici universale” care încă nu ar exista, dar creşte, se dezvoltă, „evoluează” în timp şi se desăvârşeşte în viitor.

Duhovnicul ecumenist leagă prietenii cu slujitori  şi credincioşi ai altor „culte”, admirându-le „ritualurile”,  „pregătirea”, „cultura”, „seriozitatea”, „educaţia”, „trăirea”, „corectitudinea”,  „hărnicia”, „emanciparea” etc., virtuţi omeneşti netrebuincioase ortodocşilor pentru a se mântui, ci proprii ereticilor şi păgânilor.

Duhovnicul ecumenist nu discută niciodată la spovedanie despre ecumenism, ori îl tratează îngăduitor, afirmând  că ecumenismul nu se arată a fi o primejdie adevărată pentru Biserică, ba uneori  lăudându-i încântat  şi  fără ezitări „binefacerile” pacifiste.

 

Când este bine a mustra pe episcopul, preotul sau duhovnicul ecumenist, a nu mai participa la slujbele lor şi nici a te mai împărtăşi din mâna lor?

 

În chip neobişnuit, creştinul de rând a deprins o anume „sfială” în a-şi apăra credinţa ortodoxă, o lipsă de atitudine hotărâtă şi demnă atunci când cele ale credinţei sunt batjocorite. Cu adevărat, îndemnul Sfântului Apostol Pavel este mai actual ca oricând:  «Deci, nu te ruşina de a mărturisi pe Domnul nostru, nici de mine, cel pus în lanţuri pentru El, ci  pătimeşte împreună cu mine pentru Evanghelie după puterea de la Dumnezeu» (II Timotei 1.8)

Sfinţii  Părinţi ne-au arătat  că ascultarea, respectul, prietenia, cuminţenia  sunt până la păcat, până când  episcopul, preotul ori duhovnicul se roagă, slujeşte, liturghiseşte şi se împărtăşeşte la un loc cu slujitorii altor credinţe: catolici, greco-catolici, armeni, copţi, protestanţi (luterani şi calvini), anglicani, neoprotestanţi (baptişti, adventişti, evanghelişti), şi alţi eretici (penticostali, iehovişti, mormoni, masoni) apostaţi şi ecumenişti.

Păcat este când, în nenumărate rânduri, simplii ortodocşi au fost invitaţi sau obligaţi să participe (şi eventual să se împărtăşească) la împreună-slujirea cu ereticii.

Păcat este şi atunci când episcopul, preotul ori duhovnicul aduce în biserică aşa-zişi prelaţi, pastori, preotese, cardinali, episcopese ori alte oficialităţi eretice (profesori, pedagogi, educatori, instructori) pentru a propovădui, a predica, a boteza, a cununa, a înmormânta sau a săvârşi orice altă ceremonie ecumenistă.

Păcat este şi atunci când episcopul, preotul, duhovnicul merge el însuşi în capiştile (lăcaşurile) ereticilor, pentru a predica, a propovădui, a boteza, a cununa, a înmormânta după rânduieli ortodoxe ori neortodoxe, dovedind astfel că este ecumenist.

Clericii ecumenişti s-au abătut de la calea Evangheliei, dar doresc  să se arate drept propovăduitori ai celor sfinte,  «voind  să fie învăţători ai Legii, dar neînţelegând nici cele ce spun, nici cele pentru care dau adeverire.» (I Timotei 1.7) 

Trebuie  să cunoaştem  că episcopului, preotului sau duhovnicului ecumenist nu îi este frică nici de Dumnezeu (altfel nu L-ar fi trădat), nici de moarte (altfel s-ar înfricoşa de osânda cel  aşteaptă). Ecumeniştilor ortodocşi le e frică numai de poporul cel binecredincios, de glasurile care se ridică şi îi mustră atunci când săvârşesc fărădelegi în Biserică.

Dacă glasurile dreptmăritorilor se vor acoperi mai departe de  tăcere, nu peste mult timp vor ajunge să trăiască într-o ortodoxie ecumenistă, în care nici călugării, nici preoţii şi nici creştinii nu vor mai avea curajul şi râvna Sfântului Prooroc Ilie sau asprimea Sfântului Ioan Botezătorul, care mustrau, certau, ameninţau, strigau, îndreptau, tocmai pentru a „tulbura”, „deranja” şi „supăra” pe cei  rătăciţi, indiferent de rang şi breaslă.

Să nu credeţi  că ortodocşii care privesc cu nepăsare la problemele prin care trece astăzi Biserica,  că acei ortodocşi care  îşi ascund laşitatea în spatele cuminţeniei, a „ascultării”, a „neştiinţei” sau a „neputinţei”, că acei ortodocşi care se „smintesc” sau întorc capul atunci când fraţii lor întru credinţă sunt prigoniţi – vor scăpa de tăvălugul ecumenismului, vor scăpa la rându-le de  răspunsul la întrebarea „vitală”: te lepezi sau nu de Hristos… Nimeni nu va scăpa neîntrebat sau necercetat, mai devreme sau mai târziu.

Nu credinţa Bisericii, ci credinţa noastră este supusă ispitirii şi căderii. Dreapta credinţă este adevărul de care nu trebuie să ne dezlipim, este chipul lui Hristos din noi care trebuie apărat cu orice preţ.  Şi toţi trebuie să fim pregătiţi  să ne apărăm la nevoie credinţa, după dreptarul  şi mărturia Sfinţilor: Nimeni să nu ne stăpânească în credinţa noastră: nici un împărat, nici un ierarh, nici un mincinos sinod, nici altcineva, ci numai Unul Dumnezeu,  şi  păstraţi sfânta ortodoxie care atât prin Hristos Iisus cât şi prin Apostolii Săi ne-a fost  dăruită nouă(Sfântul Ierarh Marcu al Efesului).

Unitatea Bisericii nu depinde doar de ascultarea faţă de o autoritate supremă, nu e o problemă de subordonare  şi supunere faţă de superiori, ci unitatea Bisericii e dată de comuniunea liturgică cu Trupul şi Sângele lui Hristos, unimea duhovnicească în Sfânta Treime.

Episcopilor le este hărăzit de Hristos a vieţui în duhul smereniei şi datorită acestui fapt nici unui ierarh nu îi este îngăduit a se crede pe sine stătător sau stăpân peste popor, ci e rânduit întro egală comuniune cu ceilalţi episcopi, ca să ţină împreună învăţătura lui Hristos  şi rânduiala liturgică şi canonică unitară a Bisericii, singura prin care Hristos voieşte a lucra  şi împlini mântuirea oamenilor.

În acelaşi duh, Apostolul Petru sfătuieşte: «Păstoriţi turma lui Dumnezeu, dată în paza voastră, cercetând-o nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru câştig urât, ci din dragoste. Nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste Biserici, ci pilde făcându-vă turmei.» (I Petru 5.2-3)

Poporul ortodox trebuie  să fie conştient de faptul  că nu datorează nici o ascultare vreunui  episcop, oricâte doctorate sau medalii ar avea, când acel episcop încetează de a mai fi ortodox în duh şi  mărturisire de credinţă, şi deschis îi urmează pe eretici sub pretenţii de „unire”, „conlucrare”  şi „iubire frăţească”. Dimpotrivă, ortodocşii sunt obligaţi să se depărteze de el şi să mărturisească dreapta credinţă, deoarece un episcop a încetat de a mai fi episcop din momentul în care a încetat a mai fi ortodox.

Adevăraţii preoţi şi episcopi vor fi cei care vor trăi, gândi şi învăţa aşa cum Sfinţii Părinţi ar fi făcut-o. Aşa se va păstra adevărata Biserică vie şi nevătămată.

  

PARTEA A TREIA

 

ECUMENISMUL ŞI VENIREA

LUI ANTIHRIST

Există doar o singură Biserică a lui Hristos, cea sfântă, apostolească şi

sobornicească. Nu mai multe, nici măcar două. Iar celelalte sunt

sinagogi ale celor ce viclenesc  şi sinod al  răzvrătiţilor. Este nevoie  să

păzeşti toate  fără de  tăgadă şi, mai presus de toate, cele ale credinţei.

Dacă te-ai abătut câtuşi de puţin de la cele drepte,  păcătuieşti  păcat de

moarte.  Şi toţi câţi  păzesc cele pe care fie unul dintre Părinţi le-a scris

în chip particular, fie un sinod local le-a statornicit, au dreapta judecată.”

                                                      Sfântul Fotie cel Mare – Patriarhul Constantinopolui (sec. X)

 

Cum va lucra Antihrist la  căderea omului, în cel de pe urmă veac?

 

Duhul lui Antihrist se piteşte acolo unde Hristos este denaturat câtuşi de puţin. Dacă vechii antihrişti erau magii şi vrăjitorii care lucrau în bezna istoriei, astăzi noii antihrişti au ieşit la lumină, luând chipul politicianului, filozofului, artistului, teologului.

Dintotdeauna a existat un  rău manifestat prin legile  şi dreptatea lumii, în filozofia, teologia, cultura  şi arta oamenilor. Faptele  şi lucrările hulitorilor de Hristos se împletesc cu istoria lumii, cu prezentul social, cu fenomenul religios, continuând şi întărind în toate formele dorinţa nebună a primului înger  căzut din ceruri: aceea de a-l înlocui pe Dumnezeu.

Înmulţind neîncetat neghinele  răului, Satan a ales ca în fiecare apariţie de crezuri creştine eretice în această lume, pe lângă crearea unei „umbre” a unei false dumnezeiri, a unui „hristos” arianist, revoluţionar, umanist, panteist, progresist, ecumenist sau liberal, să lase  şi câteva „portiţe teologice”, prin care Antihrist să-şi facă simţită la momentul potrivit – în chip „legal” şi „corect” – chemarea şi prezenţa, direct în mijlocul  şi în inima creştinilor. Altfel spus, acel „Hristos”, atent elaborat de teologiile noilor sau vechilor creştinisme eretice, nu este, în fond, decât o altă înfăţişare a Antihristului.

Nu întâmplător, firele istorice ale eresurilor creştine  şi  păgânismelor întemeietoare de crezuri, religii şi zei au ajuns astăzi mai mult ca oricând  să-şi înnoade vârfurile prin redescoperirea asemănărilor religioase.  Şi nu întâmplător există deja în vremurile noastre o organizaţie numită Ecumenism, care se străduieşte  să netezească şi  să  călăuzească drumurile tuturor religiilor acestei lumi într-un singur punct. Este  uşor de înţeles pricina, căci acelaşi duh rău care a aruncat şi la umbra căruia au crescut seminţele „necredinţelor” în lume, netezeşte acum terenul venirii triumfale a Antihristului.

Toate cele ale lui Hristos au un rost al existenţei şi o desăvârşire spre care se îndreaptă, o împlinire a Facerii în Apocalipsă. Cele aflate în afara acestui „rost” devin germenii antihristici, prin care o epocă, sau o cultură, sau o religie se umple de duh rău şi se revarsă mai apoi îmbolnăvind cele ale creaţiei.

Acum, roadele celor care „nu s-au lepădat de Satana şi de toate lucrurile lui” stau în imitarea lucrării lui Hristos în lume, tocmai pentru a-L nega şi înlocui pe Hristos. Ţine chiar de natura religioasă a lui Antihrist  să prezinte Împărăţia Cerurilor ca fiind a sa, iar împărăţia morţii ca şi când ar fi planul  eşuat al lui Hristos Cel Răstignit. De aceea Ecumenismul cel „bun” şi „iubitor” vine ca o tentativă de resuscitare a Creştinismului  cel  „învechit”,  „crud” şi „dezbinat”.

 

Ce anume a determinat naşterea ecumenismului?

 

Un un nou sistem social sau o nouă filozofie umanistă vine întotdeauna în urma unei reacţii (de negare sau de evoluţie) faţă de un concept sau o cultură anterioară. În cazul de faţă, principiilor socialiste li s-a ataşat o latură religioasă, născându-se astfel ecumenismul, „înfrăţirea” dintre cele două ideologii fiind mai mult decât evidentă:

X amândouă s-au zămislit în Apus, din gândiri revoluţionare şi sub lozinci gen „libertate, egalitate, fraternitate”;

X nu întâmplător şi comunismul şi ecumenismul au avut întemeietori  şi lideri masoni, arătând cum acelaşi duh rău îi bântuie şi le inspiră în taină sufletele;

X amândouă luptă pentru o „epocă de aur” aici pe pământ, legiferând republici şi „socialisme”, creştinisme  şi religii utopice unde fericirea umanităţii va fi desăvârşită când toate deosebirile de clasă, rasă, respectiv dogmă şi cult vor fi dispărut;

X socialismul, ca şi ecumenismul în plan religios, dincolo de propagandă, nu numai că nu a împlinit promisiunile unei „societăţi perfecte”, dar a  şi condus la ruinarea naţiilor (creştinismelor) pe care le-a stăpânit;

X ecumenismul vine ca o „scăpare” din socialism, ducând la cealaltă extremă „binefacerile” totalitariste, ca acolo unde comunismul a  eşuat, ecumenismul  să izbutească;

X ecumenismul socializează creştinismul, acesta devenind un „bun comun” al colectivităţii, în sprijinul egalizării  şi nivelării sociale (toţi sunt la fel) şi al echităţii umaniste (toţi au dreptate);

X şi comunismul şi ecumenismul au o structură piramidală care legitimează treptat „drepturile” unor „aleşi” ce pot hotărî absolut orice în numele societăţii, respectiv al creştinismului, „centralizarea” devenind încet-încet camuflajul dictaturii social-religioase;

X ca în orice dictatură, opoziţia, părerile contrare nu sunt acceptate, „dizidenţii” fiind acuzaţi de răzvrătire, de uneltire, de subminare a „valorilor comune”, de luptă împotriva  păcii, unităţii şi libertăţii universale, şi găsiţi vinovaţi de eşecurile „sistemului”;

X de fapt, nu contează cum se împlinesc idealurile, atâta timp cât scopul, finalitatea şi a comunismului socialist  şi a ecumenismului unionist rămâne aceeaşi: o singură credinţă, un singur stat, un singur conducător;

X comunismul a fost demonic, ecumenismul este antihristic – precum socialismul a asuprit creştinismul,  aşa ecumenismul pregăteşte venirea antihristului.

Stranie este însă atitudinea ortodocşilor români care, fugind de un comunism care l-a negat din  răsputeri pe Hristos Dumnezeu, se aruncă bucuroşi în braţele unui ecumenism care vine şi recunoaşte toţi dumnezeii lumii.

 

Oare nu ecumenismul de astăzi, încă neînţeles, va fi deplinătatea, împlinirea Creştinismului la sfârşitul veacurilor?

 

Scriptura ne descrie în capitolul XXIV al Evangheliei de la Matei semnele venirii lui Hristos, chipul Bisericii  şi viaţa acestei lumi în cel de pe urmă veac, în cuvinte deosebit de îngrijorătoare:  «mulţi vor veni în numele Meu … şi pe mulţi îi vor amăgi», «mulţi prooroci mincinoşi se vor scula şi vor amăgi pe mulţi».

Unde este aici viziunea încântătoare, viitorul de aur al ecumenismului creştin atunci când evanghelistul ne spune că cei mulţi (se) vor amăgi, unde este unitatea în diversitate, când Scriptura ne îndeamnă  să fugim,  să ne ascundem,  căci toată lumea va trece prin  «strâmtorarea acelor zile», unde este biserica mondială unită, în care toţi oamenii vor fi înfrăţiţi prin legătura dragostei, când Evanghelia spune că «din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci»?

Unde este  „pământul  făgăduinţei” promis de ecumenism, în care toţi oamenii vor fi fraţi în aceeaşi credinţă şi vor alerga bucuroşi ţinânduse de mână peste cuprinsul înverzit al pământului, când Evanghelia spune  că «se va ridica neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie şi va fi foamete şi ciumă şi cutremure pe alocuri…    Atunci  mulţi se vor sminti  şi se vor vinde unii pe alţii; şi se vor urî unii pe alţii»? Unde este biruinţa oamenilor „buni”  şi „credincioşi”, care vor reuni „biserica cea sfântă”  şi vor domni împreună cu Hristos pe acest  pământ, când Mântuitorul ne învaţă să fugim atunci când  «veţi vedea urâciunea pustiirii ce s-a zis prin Daniel proorocul, stând în locul cel sfânt»?

Aşadar, viitorul Creştinismului nu va fi deloc  frumos şi încântător, nu va avea nimic în comun cu progresul  şi bunăstarea lumească, cu năzuinţele unioniste ale împăraţilor şi religioşilor acestei lumi. Biserica „celor puţini” va fi prigonită de „cei mulţi”, fiindcă Ortodoxia va fi „nebunie” pentru cei  căzuţi în idolatria, deşertăciunea  şi apostazia universală.  Iar adevăraţii creştini se vor deosebi într-un singur chip de ceilalţi oameni „credincioşi”, după spusele Mântuitorului:  «vă vor da pe voi spre asuprire  şi  vă vor ucide  şi veţi fi urâţi  de toate neamurile pentru numele Meu».

De aceea nu Cristul Ecumenismului ci Hristosul Ortodoxiei este cel adevărat,  căci nu ne-a îndulcit auzurile spunându-ne că totul o să fie frumos,  călduţ şi bine, că nu trebuie  să mai avem vreo grijă, ci că vom bea paharul pătimirii.

Cei care vor să unească  aşa-numitele biserici creştine nu cred în Biserica Apostolică şi nici în Hristosul propovăduit de Apostoli şi mărturisit de Mucenici. Ecumeniştii doar se folosesc de creştinism  şi de biserică pentru a-şi atinge propriile interese imperialiste.  Ţelul lor este ridicarea unei împărăţii  pământeşti, în care să supună,  să îngenuncheze şi  să „înfrăţească” pe toţi oamenii acestei lumi.

 

Prin ce se face vinovat ecumenismul de venirea lui Antihrist? Ne  dă Scriptura o învăţătură în acest sens?

 

Capitolul XVII al Apocalipsei ne vesteşte ridicarea unui nou Babilon, în care va trona Antihristul, fiara cea roşie. Şi purtată pe spinarea fiarei va fi desfrânata cea mare, biserica apostată, cea care va mâna, prin credinţa în ecumenism, întreaga lume la închinare înaintea noului dumnezeu:

«Şi am  văzut o femeie  şezând pe o fiară roşie, plină de nume de hulă, având şapte capete şi zece coarne.  Şi femeia era îmbrăcată în purpură şi în stofă stacojie şi împodobită cu aur şi cu pietre scumpe şi cu  mărgăritare, având în mână un potir de aur, plin de urâciunile şi de necurăţiile desfrânării ei. Iar pe fruntea ei scris nume tainic: Babilonul cel mare, mama desfrânatelor şi a urâciunilor pământului.»  (Apocalipsa 17, 3-5)

Cât de limpede descrie Sfântul Ioan Evanghelistul strălucirea şi fastul în care va fi învelită necurăţia: stofă stacojie împodobită cu aur şi cu pietre scumpe,  mărgăritare, potir de aur, o urâciune întinsă peste tot pământul.

Întocmai ca în cele ale Scripturii, Sfântul Lavrentie al Cernigovului (†1950) prooroceşte, prin descoperire dumnezeiască,  arătând ortodocşilor de astăzi chipul viitoarei biserici ecumeniste:

Vine timpul, şi nu e departe, când foarte multe biserici  şi  mănăstiri se vor deschide în slujba Domnului, se vor repara, le vor reface nu numai pe dinăuntru, ci şi pe dinafară. Vor auri şi acoperişurile bisericilor cât şi ale clopotniţelor, dar preoţimea nu va lucra la sufletul credinciosului, ci numai la cărămizile lui Faraon. Preotul nu va mai face misiune. Când se vor termina lucrările, nu se vor putea bucura de slujbe duhovniceşti în ele, că va veni vremea împărăţiei lui Antihrist şi el va fi pus împărat”. 

Înţelegem aici că peste nu mult timp, biserica va căpăta o altă înfăţişare, alta decât cea de până astăzi. Multă strălucire şi fală vor avea atunci zidirile, norod mult se va îmbulzi  să se cuminece din „potire de aur”, ochii celor mulţi  vor fi  răpiţi de frumuseţea slujbelor şi strălucirea veşmintelor  „împodobite cu aur  şi cu pietre scumpe”, predicile vor vesti pe întins pământul biruinţa iubirii asupra urii, a unirii asupra dezbinării,  şi orbiţi de-atâta strălucire, „credincioşii” nu vor mai vedea  că Harul lui Dumnezeu nu va mai sălăşlui printre dânşii.

Îndestulaţi  şi slăviţi, neprigoniţi şi neosândiţi, nu vor mai preţui atunci, sărmanii, singurul lucru de trebuinţă pe care ar fi trebuit să-l  păstreze pentru a sufletului mântuire – credinţa cea dreaptă.

Cei care acum ciuntesc din Liturghie, atunci o vor preschimba cu totul; cei care acum împuţinează credinţa, atunci o vor vinde cu totul. Cei ce acum  şi-au dat sufletele ecumenismului, atunci se vor pecetlui cu semnul Fiarei. Cele ce acum par mici şi neînsemnate, vor alcătui la sfârşit lanţul robiei şi încununarea apostaziei. Numai  că atunci nu vor mai putea face nimic.

Iar harul lui Hristos se va retrage din bisericile înalte, din slujbele frumoase, din potirele aurite, şi se va pogorî acolo unde va fi mărturisit adevărul, unde se vor prigoni pentru dreptate, unde se va înseta  şi flămânzi pentru adevărata credinţă.

Şi prorocia de mai sus continuă:  Luaţi aminte la toate cele ce vă spun căci totul se pregăteşte cu mare viclenie. Toate bisericile şi toate mănăstirile vor fi într-o bunăstare imensă, pline de bogăţii ca niciodată, dar  să nu mergeţi în ele. Antihrist va fi întronat ca împărat în marea biserică din Ierusalim, cu participarea clerului şi a patriarhului. Bisericile vor fi deschise, dar creştinul ortodox trăitor nu va putea intra în ele ca să se roage, căci în ele nu se va mai aduce jertfa fără de sânge a lui Iisus Hristos. În ele va fi toată adunarea satanică.”[28]

Mult curaj le va trebui celor puţini spre a se împotrivi valurilor lumii, cu riscul de a fi socotiţi smintiţi, nebuni sau răzvrătiţi şi de a fi supuşi abuzurilor puterii. Multă înţelepciune va trebui unui ortodox ca  să discearnă adevărul, acolo unde toţi ceilalţi vor vedea o nebunie. Pentru timpurile noastre, viclenia veacurilor este necredinţa deghizată în credinţă şi otrava îndulcită. Cine se va lăsa înşelat de aparenţe, cine nu va deosebi Biserica de Babilon, va fi pierdut.

 

De ce Antihrist va alege tocmai ecumenismul şi nu gnosticismul sau satanismul, ca să-l reprezinte?

 

Fiindcă universalitatea de azi a ecumenismului va fi totalitarismul de mâine al Antihristului; hristosul ecumenismului de astăzi va fi Antihristul  religiei globale de mâine. Pofta de căpătâi a lui Antihrist este pierderea celor care sunt ai lui Hristos, nu a celor care-i pregătesc deja venirea. Celelalte religii nu prevestesc apariţia unui Anti-Krishna, Anti-Budha sau Anti-Allah, ci dimpotrivă, reîncarnarea lui Budha, venirea lui Imam Mahdi, ba chiar naşterea unui nou Mesia, fiecare dintre aceştia venind ca salvatori ai lumii  şi mari înţelepţi religioşi. Numai Creştinismul arată chipul unui Anti-Hristos care nu va fi binefăcătorul, ci nimicitorul omenirii.

Sfântul Dorotei învaţă: Nici o răutate şi nici unul dintre eresuri, nici însuşi diavolul nu poate să înşele pe cineva, decât numai dacă se preface în chipul faptei bune”, după cum şi Sfântul Apostol Pavel zice că însuşi diavolul se preface în înger de lumină.

Lumea Babilonului va fi adunarea creştinilor înfrăţiţi cu ereticii şi păgânii, o lume care nu va accepta ca cineva  să fie pesimist în privinţa „religiei universale”, pe care  aşa de încrezători astăzi o vestesc.

În regatul lui Antihrist nu se va îngădui „dezordinea”, nu vor fi credinţe „autonome” sau certuri din cauza „dumnezeilor”. Diavolul cu trup de om va sta în templul lui Dumnezeu ca dumnezeu  şi toţi oamenii de pe  pământ, ale căror nume nu sunt scrise în cartea vieţii, îi vor aduce închinare în cadrul unui cult religios, căci Fiarei  «i s-a dat  să facă  război cu sfinţii  şi  să-i biruiască, şi i s-a dat ei putere peste toată seminţia, poporul şi limba şi neamul. Şi i se vor închina ei toţi cei ce locuiesc pe  pământ, ale  căror nume nu sunt scrise, de la întemeierea lumii, în cartea vieţii Mielului celui înjunghiat.»( Apocalipsa 13.7-8)  Pentru toţi aceşti ortodocşi, catolici  şi protestanţi, doar o religie va exista – „creştinismul” lui Antihrist.

Mai devreme sau mai târziu, toate cultele, „bisericile”  şi religiile vor fi unite. În acea universalitate a necredinţelor, chiar şi cei aleşi vor fi în primejdie de a pierde calea. Când Fiul Omului va veni, îi va  găsi pe oameni închinându-se unui alt hristos, unui nou dumnezeu  căruia  mulţimile cu  inimile împietrite şi minţile înşelate îi vor îngenunchea întreaga lor viaţă.

 

ENCICLICĂ PASTORALĂ A ÎNALTPREASFINŢITULUI

MITROPOLIT SERAFIM DE PIREU

LA DUMINICA ORTODOXIEI – 2013 –

 ÎMPOTRIVA PANEREZIEI ECUMENISTE

martie 25th, 2013

  

Sf. Paisie Aghioritul (1924-1994)

Spunea fericitul întru adormire si Sfântul Stareţ Paisie AghioritulDiavolul a întins trei curse, ca să prindă întreaga lume: pe cei bogaţi, să-i prindă cu masoneria; pe cei săraci, cu comunismul, iar pe cei religioşi, cu ecumenismul. Tot el, altădată, la o sinaxa a monahiilor, semnala : ”Ecumenism şi Piaţă Comună, un stat mare, o religie la măsurile lor. Acestea sunt planurile diavolului” (Starețul Paisie Aghioritul – ”Cuvinte”, volumul al II-lea – Editura Sfintei Sihăstrii ”Evanghelistul Ioan Teologul”, Suroti – Tesalonic, 1999,  p.176.)

Însă ce este ecumenismul?

Sf. Iustin Popovici (1894-1979)

Sfântul Stareţ contemporan al Bisericii Sârbe şi Profesor de Dogmatică, Cuviosul Iustin Popovici, semnalează: „Ecumenismul este numele comun pentru minciuno-creştinismele, pentru minciuno-bisericile Europei occidentale. În interiorul lui se află inima tuturor umanismelor europene, în frunte cu papismul. Şi toate aceste minciuno-creştinisme, toate minciuno-bisericile nu sunt nimic altceva decât o erezie lângă alta erezie. Numele lor evanghelic (de obşte) este panerezie” (Arhimandrit Iustin Popovici – ”Biserica Ortodoxă și Ecumenismul”, Tesalonic, 1974, p. 234). Pe aceeaşi lungime de undă, fericitul întru adormire Stareţ, părintele Arhimandrit Haralampos Vasilopoulos, ne oferă imaginea reală a ecumenismului: „Ecumenismul este o mişcare mondială a Sionismului Internaţional şi are ca unic scop cucerirea politica si religioasa lumii! Ecumenismul este o înfricoşătoare vijelie, care se pregăteşte să dărâme din temelii – aşa cum îşi închipuie – Biserica lui Hristos cea Una, Sfântă, Universală şi Apostolică. Este un taifun sălbatic al puterilor întunericului, care îşi concentreaza mania sa destructivă îndeosebi împotriva Ortodoxiei, cu dorinţa lugubră si sumbra de a o distruge şi nimici” (Arhimandrit Haralampos Vasilopoulos – ”Ecumenismul fără mască”, Ed. Orthodoxos Typos, Atena, 1988, pp. 23, 25). De asemenea, fericitul întru adormire Stareţ, Părintele Ahimandrit Athanasios Mitilineul, numeşte ecumenismul ultimul înainte-mergător al lui Antihrist (Arhimandrit Athanasios Mitilineul – ”Omilia a cincea la Profetul Daniel”, 15.11.1981.Vezi și ”Hristianiki Spitha” – Mai 2011, 1).

Pr. Prof. Dr. Theodoros Zisis – fost decan al Facultății de Teologie Ortodoxă din Thesalonik

Profesorul emerit de Patrologie de la Facultateade Teologie a Universităţii Aristotelice din Tesalonic, eruditul si preacucernicul părinte protopresbiter Theodoros Zisis, mare nevoitor şi luptător împotriva ecumenismului, observă în legatură cu această erezie că „acest pericol (al ecumenismului) este cel mai mare, din faptul că ameninţarea nu este doar exterioară; adică nu provine doar din partea papismului şi protestantismului, care, contracarate mai demult ca erezii, avură foarte puţine probabilități, aproape nule, ca să exercite influenţă asupra credincioşilor ortodocşi. Acum, pericolul este mult mai mare, deoarece se acţionează din interior. Mulţi păstori, a căror misiune de temelie este să-i izgonească pe lupii ereziilor şi ai rătăcirilor, nu observă că există lupi, pentru a-i izgoni, de vreme ce consideră că papismul şi protestantismul nu sunt erezii, ci „biserici respectabile”, „biserici surori”, co-gestionare ale sfinţirii şi mântuirii credincioşilor”. În sfârşit, conform pururea pomenitului profesor de Drept Canonic, dl. Konstantinos Mouratidis, „Ecumenism-sincretismul nu este doar o erezie, ci panerezie, deoarece, în esenţă, duce la negarea creştinismului ca adevăr unic si exclusiv absolut al Revelaţiei şi la coborârea lui la nivelul uneia din multele religii sau la cea mai spirituală şi importantă, dar nu la unica. Așadar, ecumenism-sincretismul este cea mai mare ameninţare la adresa Bisericii Ortodoxe Universale, deoarece prin el nu este atinsă doar o singură dogmă sau un adevăr de bază, ci întreaga și desăvârșita ordine dogmatică şi canonică a Sfintei Biserici a lui Hristos” (Orthodoxos Typos, 20.05.1970).

După cum în plan politic, globalizarea vrea să unească lumea şi să făurească un stat mondial, o guvernare electronică mondială, o monedă mondială, o economie mondială, aşa şi ecumenismul în plan religios vrea să unească toate religiile (ecumenism inter-religios) şi toate ereziile (ecumenism inter-creştin) într-o religie mondială, sfidând şi marginalizând uriaşele, gigantele şi haoticele diferenţe dogmatice şi răsturnând din temelii  dogmele şi credinţa Bisericii Ortodoxe. Ecumenismul este cea mai mare erezie eclesiologică din toate vremurile, deoarece  nivelează toate religiile şi credinţele.

Îndeosebi trebuie să subliniem că sursa şi mama ecumenismului este Masoneria, care promovează prin el religia mondială a Luciferismului, după cum sursa şi mama Masoneriei este oribilul  Sionism internaţional.

Există un plan prestabilit de unire, care conduce la intercomuniunea sacramentală (intercommunio) a tuturor ereziilor şi religiilor, adică la impunerea pan-religiei, iar acest plan este constituit din trei faze. Prima fază a planului unirii este unirea tuturor confesiunilor creştine, adică ecumenismul intercreştin. A doua fază este unirea tuturor religiilor, adică ecumenismul interreligios, iar a treia fază este unirea tuturor confesiunilor şi religiilor, adică impunerea pan-religiei, avându-l în frunte pe ereziarhul Papă dela Roma, care-i va preda stăpânirea mondială lui Antihrist.

Rădăcinile Ecumenismului trebuie căutate în spaţiul protestant, la mijlocul secolului al XIX-lea. Atunci, anumite ,,confesiuni creştine”, văzându-i pe oameni că pleacă de lângă ele din cauza indiferenţei religioase crescânde şi a mişcărilor antireligioase organizate, au fost silite la o coalizare şi colaborare. Această activitate unionistă a lor a luat deja o formă organizată, ca Mişcare Ecumenică, în veacul al 20-lea, şi, mai exact, în anul 1948, prin înfiinţarea la Amsterdam (în Olanda) a aşa-numitului Consiliu Mondial al Bisericilor (C.M.B.), care-şi are sediul la Geneva(“Ecumenismul”, ed. Sfânta Mănăstire Paraklitu, Oropos – Attika, 2004, pp.5-6)

Biserica Eladei întotdeauna se împotriveşte în mod constant, ferm şi neclintit Ecumenismului şi constituie un puternic bastion antiecumenist.

Unul din mijloacele pe care le foloseşte Ecumenismul, ca să-şi realizeze scopurile sale estesincretismul, acest duşman de moarte al credinţei creştine, pe care-l promovează aşa-numitul ,,Consiliu Mondial al Bisericilor”. ,,Sincretismul este relativizarea religiilor şi a ideilor religioase. Este o sinteză religioasă panecumenică şi o joncţiune a celor mai contrare şi nelegiuite elemente” (MIHAIL MIHAILIDIS, “Sincretismul”, Orthodoxos Typos,23-7-2004, 1-2).

Ecumenismul actionează pe două niveluri: primul este intercreştin, iar al doilea este interreligios. Astfel, avem ecumenism intercreştin şi ecumenism interreligios, care constituie două din direcţiile de bază ale ecumenismului. Ecumenismul intercreştin promovează unirea diferitelor „confesiuni” creştine (catolici, protestanţi, anglicani, penticostali, monofiziţi) cu Biserica Ortodoxă după criteriul minimalismului dogmatic. Conform principiului ecumenist al sincretismului dogmatic intercreştin, diferenţele dogmatice dintre eterodocşi sunt doar tradiţii formale ale fiecărei „biserici” şi trebuie să fie ocolite pentru binele unităţii Bisericii, care poate să se exprime prin varietatea diferitelor forme şi expresii. Pe de altă parte ecumenismul interreligios, considerând că în toate religiile există elemente pozitive, promovează unirea între acestea şi îndeosebi între aşa zisele trei religii monoteiste din lume: creştinismul, islamul şi iudaismul. În câteva cuvinte promovează aşa numita pan-religie. Conform principiului ecumenist al sincretismului interreligios trebuie să observam „punctele teologice comune”, care există în toate „religiile monoteiste”, aşa încât să construim unitatea religioasă a lumii.

Ecumenismul, ca să-şi materializeze scopurile sale, se vede silit să treacă cu vederea sau chiar să revizuiască principiile de bază ale Ortodoxiei.

Promovează concepţia despre Biserica Extinsă”, conform căreia Biserica este una şi-i cuprinde pe creştinii oricărei „confesiuni”, din momentul în care au primit botezul. Astfel, toate „confesiunile creştine” sunt între ele Biserici Surori. Este vorba despre teoria teologiei baptismale.

În acelaşi spirit se mişcă şi ideea despre „Biserica Universală văzută. Biserica, care subzistă, chipurile, „în mod nevăzut” şi este constituită din toţi creştinii, se va arăta şi în dimensiunea ei văzută prin eforturile unioniste comune.

Aceste concepţii au fost influenţate şi de teoria protestantă a ramurilor, conform căreia Biserica este un „copac”, ce are ca „ramuri” toate „confesiunile creştine”, fiecare din ele deţinând doar o parte de adevăr.

Dar se adaugă şi teoria „celor doi plămâni, ce s-a dezvoltat între ecumeniştii ortodocşi şi catolici. Conform acesteia, Ortodoxia şi papismul sunt cei doi plămâni prin care respiră biserica. Ca să înceapă – chipurile – să respire corect din nou, ar trebui ca cei doi plămâni să-şi sincronizeze respiraţia lor.

O teză de bază a ecumenismului este că se îngăduie rugăciunea în comun între ortodocşi şi eretici sau cei de altă religie şi că este interzisă doar coliturghisirea între ei.

Scopul ecumenismului nu este să golească sfintele biserici de credincioşi; dimpotrivă, le vrea sufocant de pline, doar că aceşti „credincioşi” vor avea o credinţă şi o învăţătură deformată în rău şi ecumenistă.

Între metodele, pe care le foloseşte ecumenismul pentru apropierea creştinilor, se cuprinde minimalismul dogmatic şi maximalismul dogmatic. În ceea ce priveşte minima-lismul dogmatic, este vorba despre o încercare de a restrânge dogmele la cele mai necesare, la un „minimum” (= cel mai puţin), pentru a fi surmontate diferenţele dogmatice dintre „confesiuni” şi să aibă loc „unirea creştinilor”. Insă urmarea este desconsiderarea dogmei, declasarea şi minimalizarea importanţei ei. În ceea ce priveşte maximalismul dogmatic, înţelegem prin el încercarea unora de a adăuga noi cuvinte şi termeni la dogmă, pentru a se interpreta credinţa – chipurile – mai bine sau pentru a se incerca o nouă interpretare mai largă (“Ecumenismul”, Editura Sfintei Mănăstiri Paraclitu, Oropos – Attika, 2004, p. 8.)

Un copil adevarat al ecumenismului este si recent aparuta erezie postpatristica, neopatristica sau contextuala.

Erezia post-patristică sau neo-patristică vorbeşte despre depăşirea, surmontarea, marginalizarea ansamblului Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe şi înlocuirea lor de către asa-zisii ,,noii părinţi” contemporani, ecumeniştii post-patristici. Ţinta acestei patromahii este netezirea căii către falsa unire cu ereticii şi eterodocşii, din moment ce deja se mută hotarele,,,pe care Părinţii noştri le-au pus” între adevăr şi rătăcire, între Ortodoxie şi erezie, aşa cum cu succes s-a demonstrat la marele simpozion ştiinţific şi teologic, pe care l-a organizat anul trecut, în februarie 2012, Sfânta noastră Mitropolie cu tema: ,,Erezie post – patristică şi teologie patristică”.

Erezia contextuală se referă la misiune şi evanghelizare şi este înţeleasă ca evitarea diferitelor confesiuni creştine de a se prezenta înaintea necreştinilor ca dezbinate din cauza diferenţelor lor dogmatice. De aceea şi sunt chemate să demonstreze unitate, aşezând ca prioritate teme ca dreptatea sociala şi opresiunea claselor sociale. Lucrul acesta însă, are ca urmare întoarcerea misiunii şi a predicii spre formularea unor modalitati de restabilire a nedreptăţilor sociale şi nu la transmiterea adevărurilor Evangheliei (MITROPOLITUL PAVLOS DE GLIFADA, <<Cercetări “Contextuale”, ,,Post-patristice” şi alte cercetări teologice la un simpozion al Academiei Teologice din Volos>>, Theodromia  ΙΒ, octombrie-decembrie 2010, 496).

Nimeni nu ignoră că Biserica Ortodoxă în esenţa ei este deschisă dialogului. Dumnezeu întotdeauna dialoghează cu omul şi Sfinţii Bisericii n-au refuzat niciodată contactul dialectal cu lumea. Sfinţii, având conştiinţa de sine a comuniunii lor cu Dumnezeu, încercau să transmită prin dialog experienţa adevărului, pe care-l trăiau. Pentru ei adevărul nu era un obiect de cercetare. Nu-l căutau, nu-l negociau, ci doar îl ofereau. Dacă dialogul nu-i conducea pe eterodocşi la respingerea rătăcirii lor şi la primirea credinţei ortodoxe, nu-l continuau.

Dialogurile ecumeniste contemporane, care au loc între Biserica Ortodoxă, papism, protestantism, monofizism, islamism şi iudaism, diferă radical de dialogurile Sfinţilor, deoarece se desfăşoară având ca bază principiile Bisericii extinse/lărgite şi minimalismului dogmatic. De aceea sunt sterile/fără roade. O dovadă este că în aproape o sută de ani de desfăşurare a lor n-au oferit nimic remarcabil unitatii lumii creştine. Ba din contră, au reuşit să-i dezbine pe Ortodocşi! ,,Nu există un succes mai mare al vicleanului balaur, al abjectului duşman al adevărului şi al mântuirii, al vechiului demon, ce ne loveşte acolo unde suntem vulnerabili, ca tragicele manifestări de mai sus ale ecumenismului sincretist, care, sub pretextul aşa-numitei păci, subminează şi anulează cu totul adevărul Revelaţiei în Hristos a Unicului şi Adevăratului Mântuitor al lumii. Cu măreţie, dumnezeiescul Pavel „prooroceşte” şi stigmatizează ruşinea şi crima canonică a ecumenismului sincretist, care constituie ultima rătăcire şi abjectul înaintemergător al lui Antihrist. Prin urmare, au perfectă dreptate cei care protestează, stau împotrivă şi au semnat şi semnează Mărturisirea împotriva ecumenismului izgonitor de Dumnezeu [antiteist], hidos şi criminal, această pan-erezie demonică” (MITROPOLITUL  SERAFIM DE PIREU, Comunicat referitor la dialogurile intercreştine de la Munchen, 28-9-2011, http://www.impantokratoros.gr/peiraios-seraphim-oikoumenismos-monacho.el.aspx ).

Principalele puncte ale patologiei actualelor dialoguri sunt urmãtoarele:

  1. Lipsa mărturisirii ortodoxe.
  2. Lipsa sincerităţii eterodocşilor.
  3. Supra-accentuarea iubirii şi sub-acentuarea adevărului.
  4. Practica de a nu discuta cele care despart, ci cele care unesc.
  5. Tocirea criteriilor ortodoxe.
  6. Recunoaşterea reciprocă a eclesialitãţii.
  7. Dialogul în clauze egale.
  8. Semnarea de texte comune anti-ortodoxe.
  9. Rugăciunile în comun.

Ecumeniştii ortodocşi, prin tocirea criteriilor lor teologice, e foarte firesc sã participe fãrã ezitãri la manifestãri cultice şi la rugãciuni comune împreunã cu eterodocşii, care au loc adeseori în cadrul întâlnirilor inter-creştine. Cunosc cã prin aceasta co-spiritualitate ecumenistã se creazã climatul psihologic potrivit care este necesar pentru promovarea efortului unionist. Insã Sfintele Canoane ale Bisericii noastre interzic aspru rugãciunile în comun cu eterodocşii; pentru cã eterodocşii nu au aceeaşi credinţã cu noi. Cred într-un Hristos diferit, denaturat.

Amintim cã al 45-lea Canon al Sfinţilor Apostoli hotãrãşte: „Episcopul sau prezbiterul sau diaconul care doar se adunã cu ereticii sã se afuriseascã, iar de le-ar permite acestora sã sãvârşeascã ceva ca şi clerici, sã se cateriseascã”. Ce ne spune acest canon? „Ca orice episcop sau preot sau diacon care doar s-ar ruga împreună cu ereticii, fără însă a coliturghisi, să se afurisească. Dacã însã le va îngãdui sã sãvârşeascã ceva ca și clerici sã se cateriseascã”. Aşadar, rugãciunea în comun este interzisã, deoarece dovedește părtășie la credinţa celui cu care se face rugãciunea în comun şi-i dau impresia acestuia cã nu se aflã în rãtãcire, drept pentru care nu e nevoie sã se întoarcã la adevãr. <<Încălcarea nedisimulată, evidentă şi demonstrabilă a Dumnezeieştilor şi Sfintelor Canoane ale Bisericii celei Una, Sfinte, Universale şi Apostolice a lui Hristos constituie pentru cei de mai sus o ruşine şi o cădere pe care doar sângele muceniciei poate să o spele, pentru că în cunoştinţă de cauză şi în mod conştient trădează şi dispreţuiesc cuvântul Întemeietorului şi Mântuitorului lumii: „Cel ce nu cinsteşte pe Fiul, nu cinsteşte pe Tatăl care L-a trimis” (Ioan 5: 23)>>. (MITROPOLITUL  SERAFIM DE PIREU, Comunicat referitor la dialogurile intercreştine de la Munchen, 28 septembrie 2011, http://www.impantokratoros.gr/peiraios-seraphim-oikoumenismos-monacho.el.aspx )

  1. Intercomuniunea sacramentală. Dacã Sfintele Canoane interzic rugăciunile în comun cu ereticii, cu atat mai mult exclud participarea noastrã la aşa numitele lor „Taine” inexistente sau fără temei. Concepţia despre inter-comuniunea sacramentala, pentru noi ortodocşii, este absurdă şi inacceptabilă. Biserica noastră n-a considerat niciodată Dumnezeiasca Euharistie ca pe un mijloc pentru atingerea unităţii, ci întotdeauna ca pe o pecete şi încununare a ei. De altfel, Potirul comun / de obşte presupune credinţa comună / de obşte.

Un alt mijloc pentru atingerea scopurilor ecumenismului îl constituie colaborarea inter-creştinã în domenii practice sau, altfel spus, ecumenismul laic. Ecumeniştii sustin cã diversele probleme contemporane (sociale, morale, de mediu, bioetice ş.a.) ar trebui sã ne uneascã.

Cu siguranţã, Biserica a arãtat şi aratã întotdeauna o mare sensibilitate faţã de toate aceste probleme umane, însã abordarea lor în comun cu ereticii prezintã multe neajunsuri.

În ultimii ani, politica ecumenistã practica şi schimburile de vizite oficiale între confesiuni, care se fac îndeosebi de clerici de rang înalt («Ecumenismul», Editura Sfintei Mãnãstiri Paraclitu, Oropos – Attiki, 2004, pp. 11-18)

Din nefericire, astãzi, Sfintele Canoane nu sunt aplicate. Poziţia aceasta nu este proprie Bisericii, care este un aşezãmânt întemeiat de Dumnezeu şi democratic. Poziţia aceasta demonstreazã cã nu respectãm Sfintele Canoane şi moştenirile preţioase ale Sfinţilor şi de Dumnezeu purtãtorilor Pãrinţi, care au dus lupta împotriva ereziilor, iar un exemplu foarte tragic pentru evitarea respingerii Sfintelor Canoane ale Sfintelor 7 Sinoade Ecumenice este romano-catolicismul, care a ajuns un oribil cadavru mondial prin comportamentele criminale ale „slujitorilor” lui.

Poziţia de mai sus a ecumeniştilor şi deschiderile lor faţã de activitãţile ecumeniste sunt condamnabile din toate punctele de vedere, deoarece a) contestã faptic tradiţia şi credinţa noastrã ortodoxã şi patristicã, b) seamãnã îndoiala în inimile turmei şi îi clatinã pe mulţi, conducându-i la dezbinare şi schismã şi c) târãsc o parte a turmei în rãtãcire şi prin aceasta duc la ruinarea duhovniceascã. Cei ce se mişcã în aceastã iresponsabilitate ecumenistã, orice poziţie ar deţine în organismul ecleziastic, se opun tradiţiei Sfinţilor noştri şi, prin urmare, se aflã în contradicţie cu ei.

De aceea, poziţia lor trebuie sã fie condamnatã şi respinsã de totalitatea ierarhilor şi de evlaviosul popor (Sinaxa clericilor şi monahilor ortodocşi, Mãrturisirea de credinţã împotriva ecumenismului, iulie 2009 pp. 25-26), care este cel care pãstreazã si salveazã credinţa, conform Proclamaţiei celor patru Patriarhi,  din anul 1848: „La noi, nici Patriarhi, nici Sinoade n-au putut vreodatã sã introducã inovaţii, deoarece apãrãtorul credinţei este însuşi corpul Bisericii, adicã însuşi poporul, care-şi vrea credinta sa veşnic neschimbatã şi cu acelaşi chip cu cea a Pãrinţilor lui” (Ioannis Karmiris, Monumentele Dogmatice şi Simbolice ale Bisericii Ortodoxe Universale, v. II, Graz-Austria 1968, p. 920 [1000].)

Cu fierbinti rugăciuni părinteşti,

MITROPOLITUL VOSTRU

Serafim de Pireu

24 martie 2013

Traducere: http://acvila30.ro/ ; sursa: thriskeftika.gr

 

 

STRIGĂT DE AGONIE AL MITROPOLITULUI SERAFIM DE PIREU ÎMPOTRIVA EREZIEI ECUMENISMULUI

Pireu, 8 mai 2013

Atunci când se iveşte o nouă erezie, care pricinuieşte confuzie în cele ale credinţei, păstorii tuturor vremurilor, confirmând cele pe care le-au făgăduit la hirotonia lor, trec la combaterea acestei erezii, ca să traseze o linie de apărare şi să fixeze graniţele Credinţei Ortodoxe, aşa încât aceasta să se deosebească de rătăcirea ereticilor, iar în acest fel să-i protejeze pe credincioşi de necurăţia kakodoxiei (=relei credinţe). În zilele noastre, Preafericite Sfinte Preşedinte şi Înaltpreasfinţiţilor, Sfinţi Fraţi, a apărut ca unul din semnele vremurilor de pe urmă şi ca „un lup greu care nu cruţă turma”, panerezia Ecumenismului sincretist intercreştin şi inter-religios.

Motivele care fac stringentă nevoia convocării unui astfel de Sinod Local sunt descrise mai jos:

        Ecumenismul, după cum se ştie, a fost demascat ca pan-erezie de către Sfântul Stareţ contemporan al Bisericii Ortodoxe surori a Serbiei – Biserica Sfântului Sava – şi Profesorul de Dogmatică şi Dascăl al Lumii, Cuviosul şi purtătorul-de-Dumnezeu Părinte Iustin Popovici, care în excepţionala sa lucrare „Biserica Ortodoxă şi Ecumenismul”  semnalează: „Ecumenismul este numele comun pentru pseudo-creştinismele, pentru pseudo-biserici-le Europei Apusene. În el se află inima tuturor umanismelor europene în frunte cu papismul. Toate aceste pseudo-creştinisme, toate pseudo-bisericile nu sunt nimic altceva decât o erezie peste erezie. Numele lor evanghelic de obşte este pan-erezie”.

        Izvor şi pântece al Ecumenismului este Masoneria, care promovează prin el religia mondială a Luciferismului, aşa cum izvor şi pântece al Masoneriei este oribilul Sionism Internaţional care a transformat teismul Vechiului Testament şi al Profeţilor în mârşavul Luciferism prin demonica Cabală şi obscenul Talmud, lucrări al demoniacilor rabini ai decăzutului iudaism şi ai obsesiei lor despre dominaţia şi guvernarea mondială prin încă aşteptatul fals-Mesia. 

Ecumenismul, pentru a-şi materializa scopurile, inventează diferite teorii, precum kakodoxiile [ereziile] despre: „Biserica Extinsă, Bisericile surori, teologia baptismală, Biserica Universală nevăzută, teoria ramurilor, teoria celor doi plămâni, minimalismul şi maximalismul dogmatic, erezia postpatristică, neopatristică şi contextuală, teologia euharistică, teologia post-sinodală, „bisericile” deficitare şi nedepline, capacitatea Bisericii de a-i cuprinde şi pe cei din afara ei [περιεκτικότητος], misteriologia deficitară şi nedeplină, transformarea iconomiei în acrivie şi dogmă”, care, în mod sigur, sunt străine şi departe de învăţătura şi Teologia Dogmatică Ortodoxă.

      Ecumenismul promovează dialogurile teologice ecumeniste contemporane, care sunt pregătite sistematic, contrafăcute şi interminabile, dar în cadrul lor predomină lipsa mărturisirii ortodoxe, lipsa sincerităţii eterodocşilor, supra-accentuarea iubirii şi sub-accentuarea adevărului, tăinuirea şi contrafacerea textelor scripturistice, îndeosebi a celui ioaneic – „ca să fie una precum Noi” (Ioan 17, 11), practica de a nu discuta cele care despart, ci cele care unesc, tocirea criteriilor ortodoxe, recunoaşterea reciprocă a eclesialităţii, a succesiunii apostolice, a Preoţiei, a Harului, a Tainelor, dialogul în aceiaşi termeni / pe picior de egalitate, amnistierea, disculparea şi gratificarea Calului Troian al Papismului – al blestematei şi demonicei Uniaţii -, participarea la organizaţia pan-protestantă numită ,,Consiliul Mondial al Bisericilor” sau, mai bine-zis, al ereziilor, semnarea de comunicate, declaraţii şi texte comune anti-ortodoxe fără o consultare şi o hotărâre sinodală, aşa cum s-a dovedit la a XVI-a Întâlnire regulată din octombrie 2009 (de pildă, Lima – Peru din America de Sud, 1982; Balamand – Liban, 1993; Chambesy – Elveţia, 1994;  Porto Alegre – Brazilia, 2006; Ravenna, 2007; Busan – Coreea de Sud, 2013, ş.a.) şi rugăciunile în comun.

      Ecumenismul îşi înfiază şi legiferează toate ereziile ca „biserici” şi atacă dogma despre Biserica cea Una, Sfântă, Universală şi Apostolică. Dezvoltă, învaţă şi impune o nouă dogmă despre Biserică, o nouă eclesiologie, potrivit căreia nicio Biserică nu are dreptul să revendice în mod exclusiv pentru ea însăşi caracterul de Biserică universală şi adevărată. Fiecare este un fragment, o  bucată sau parte, nu întreaga Biserică. Toate împreună constituie Biserica. Însă în felul acesta se dărâmă hotarele dintre adevăr şi înşelare, dintre Ortodoxie şi erezie şi se dedică trup şi suflet întrecerii pentru dărâmarea Ortodoxiei.

      Ecumenismul pune semnul egal între toate religiile şi unica, de-Dumnezeu-dăruita şi de- Hristos-cel-înviat-descoperita cinsitire a lui Dumnezeu, cunoaştere a lui Dumnezeu şi viaţă în Hristos. În acest fel, se contestă dogma despre unica Revelaţie mântuitoare din lume şi despre iconomia Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu întrupat, precum şi înfăptuirea în continuare a lucrării Lui mântuitoare de către Una şi Unica, Sfânta, Universala şi Apostolica Biserică, prin Sfântul Duh care lucrează în Ea. De aici rezultă, fără îndoială, că Ecumenismul este în zilele  noastre cea mai mare erezie eclesiologică din toate vremurile, deoarece pune semnul egal între toate religiile şi credinţele.

      Ecumenismul contestă în mod efectiv Tradiţia şi Credinţa noastră Ortodoxă Patristică, seamănă îndoială  şi confuzie în inimile turmei şi-i clatină pe mulţi fraţi iubitori de Dumnezeu, conducându-i la dezbinări şi schisme (ex: vechiul-calendarism, dizidenţa) şi târăşte o parte a turmei în rătăcire, iar prin ea, la un dezastru duhovnicesc.

      În sfârşit, Ecumenismul constituie cea mai mare problemă pastorală şi soteriologică, deoarece zdruncină din temelii şi anulează mântuirea şi îndumnezeirea după har a omului. Desigur, pericolul nu se referă la Biserică, care nu poate fi nimicită, de vreme ce este Trupul lui Hristos, Îl are drept Cap pe Hristos, este Hristos extins în veci „şi porţile iadului nu o vor birui”, ci la membrii Bisericii, la credincioşi, care sunt în pericolul de a se pierde când se pierde credinţa dreaptă, Ortodoxia şi predomină erezia şi rătăcirea.

      După prezentarea de mai sus a fenomenului pan-ereziei Ecumenismului, a pericolelor şi a tragicelor consecinţe ale lui atât în Dogmatică, cât şi în învăţătura soteriologică a Bisericii Ortodoxe Universale, constatăm că într-adevăr acum Ortodoxia este în pericol la modul serios.

      Să păşim uniţi în lupta Mărturisirii Credinţei şi să fim convinşi că Ecumenismul „nu” va birui Biserica, după nemincinosul cuvânt al Domnului nostru, „porţile iadului nu o vor birui pe Ea”. Să avem îndrăzneală, Prefericite Stăpâne, Înaltpreasfinţiţilor şi Preadoriţilor Sfinţi Fraţi, să sfărâmăm cătuşele ecumeniste, să ieşim din temniţa ecumenistă şi să ne eliberăm din robia pan-ereziei Ecumenismului, cu puterea dumnezeiască şi cu Harul Domnului nostru Iisus Hristos Cel înviat, „urmând Sfinţilor Părinţi”.

Sfântul Sinod Permanent să procedeze la convocarea extraordinară a Sfântului Sinod al Ierarhiei pentru acuzarea şi condamnarea sinodală a ecumenismului sincretist, a acestei pan-erezii groaznice a vremurilor contemporane.

Cel mai mic frate în Hristos Cel Înviat,

† Serafim, Mitropolit de Pireu,

Pireu, 8 mai 2013

 

CEL MAI MARE PERICOL LA ORA ACTUALĂ CARE AMENINȚĂ BISERICA ESTE ECUMENISMUL

 

Fragmente din conferințele susținute în România, Constanța, mai 2013, de Părintele profesor Theodoros Zisis – fost decan al Facultății de Teologie Ortodoxă din Thessalonic

Au existat perioade în viața Bisericii, în care toți episcopii și toți patriarhii erau eretici. Dacă n-ar fi existat câțiva monahi, câțiva preoți, care să nu facă ascultare de acei patriarhi și episcopi, toată Biserica ar fi fost astăzi eretică. Biserica a fost salvată din erezie, din erezia arianistă, din erezia iconoclastă, pentru simplul motiv că anumiți preoți și monahi au făcut neascultare de episcopii care gândeau eretic și față de patriarhii care gândeau eretic.

Patriarhul Constantinopolului, ereticul Nestorie, este cel care a început erezia numită nestoriană, și care spunea că Maica Domnului nu trebuie să fie numită Născatoare de Dumnezeu, pentru că Maica Domnului nu L-a născut pe Dumnezeu (teotokos înseamnă Născătoare de Dumnezeu). Și atunci când a învățat acest lucru în Biserica din Constantinopol de la amvon, s-a ridicat în picioare un laic, un simplu credincios, și a spus: ce e asta ceea ce spui? Aceasta e erezie, ce spui, patriarhule! Aceasta ce este? Neascultare?

Atunci când în Biserică era prezentă peste tot erezia monotelită, care nu este altceva decât o urmare a monofizitismului, a fost acceptat monotelismul de către toate patriarhiile, și numai un singur simplu monah, anume Maxim Mărturisitorul, le-a spus: voi toți, toți sunteti eretici. Trebuia oare Sf Maxim Mărturisitorul să facă ascultare față de acești patriarhi eretici? Când l-a chemat patriarhul Constantinopolului, și i-a spus: bine, tu ești singur, tu de care biserică aparții? De Biserica Constantinopolului, de Biserica Antiohiei? De Biserica Ierusalimului? De Biserica Romei? Toate acestea în afară de Biserica Romei erau eretice. Sf. Maxim Mărturisitorul, un simplu monah, i-a răspuns: eu aparțin Adevărului și oriunde există adevărul, acolo există și Biserica, oriunde există neadevăr, acolo nu este Biserica și eu nu pot să fac ascultare de un patriarch eretic. Sunt foarte multe exemple din viața Bisericii, care ne arată că de multe ori și într-o singură persoană, așa cum s-a întâmplat cu Sf Marcu Evghenicul, a făcut neascultare față de toți și chiar față de Sinod, față de Sinodul eretic, și a salvat Ortodoxia…

Să avem curaj să mărturisim Adevărul.  Sf. Teodor Studitul a avut o mănăstire cu o mie de monahi , cu foarte mari clădiri. Și atunci când a început să scrie, să vorbească împotriva iconoclaștilor, și împotriva problemelor morale pe care le avea împăratul și pe care patriarhul le acoperea, … a fost exilat și a stat mulți ani în exil, în niște situații foarte grele, decât să stea în centrul Constantinopolului într-o mănăstire imensă și să păzească niște ziduri. Și au venit niște ucenici de-ai săi și au spus: dar bine părinte, dar noi să lăsăm acum mănăstirea noastră și să mergem în exil? Le-a spus: apostolatul nostru, misiunea noastră ca monahi, dar și ca laici, nu este să apărăm pietrele și clădirile, ci să apărăm credința noastră, și să ne salvăm, să ne mântuim sufletele.

Și din păcate în fața acestei mari erezii, nu există din partea capilor Bisericii noastre, din partea patriarhilor, a arhiepiscopilor, a episcopilor, decât câteva excepții, un protest puternic, și oamenii sunt necatehizați, nu cunosc nici ortodoxia, nici pericolul acestei erezii prin care ne pierdem sufletul, pentru că episcopii în general ne interzic să vorbim despre această temă.

Noi trebuie să ne rugăm la Dumnezeu să ne dea mai mult curaj, mai multă iluminare, să avem gândul martirilor, gândul mărturisitorilor. Să nu ne fie frică de presiunile unor patriarhi sau episcopi, să nu ne fie frică să mărturisim credința ortodoxă.

 

ÎNTREBĂRI ȘI RĂSPUNSURI DESPRE NECESITATEA MĂRTURISIRII ÎMPREUNATE CU RUGĂCIUNEA

 

Actualmente ascultarea este justificarea evitărilor a numeroase personae care sub acest pretext evită implicarea în problemele credinței și în special în problema ecumenismului și antiecumenismului. Puteți vorbi despre reaua ascultare și sfânta neascultare?

Lucrul acesta ne-a preocupat pe noi foarte mult în Grecia și din acest motiv foarte mulți frați m-au îndemnat și am scris o carte: “Reaua ascultare și sfânta neascultare”. Există neascultare care este sfântă și ascultare care lasă de dorit.  Și această neascultare trebuie să se manifeste, să se arate în problemele de credință. În momentul în care este luată în râs, este batjocorită credința de către ecumenism care este o foarte mare erezie, nu numai clericii și monahii, dar mai ales laicii trebuie să vorbească împotriva ereziilor. Au existat momente în istoria bisericii când toți patriarhii și episcopii erau eretici, iar cei care au salvat ortodoxia nu au fost episcopii, ci monahii și poporul drept-credincios. Când e vorba despre credință, nu facem ascultare. La celelalte probleme care țin de viața bisericească și conducerea administrativă, ne supunem. Toți suntem păcătoși și chiar daca episcopul sau staretul face vre-o greșală, noi îl iertăm și ascultam în continuare de el. Însă erezia nu se iartă, erezia conduce la pieire. Dacă episcopii vor să se piardă, să ne ducem și noi după ei? Nu. În probleme de credință nu facem ascultare.

Problema centrală a înaintării ecumenismului  este că oamenii obișnuiți, chiar și cei care merg la biserică nu cunosc conținutul ortodoxiei, deci nu se face diferența între ortodoxie și ereziile apusene.

Există un părinte în Athos asemenea părintelui Paisie Agioritul, pe nume Gavriil și pe la chilia sa trec zilnic cam trei sute de oameni. Acest monah are tot felul de hârtii, copii xerox a nenumărate manifeste antiecumeniste pe care le împarte oamenilor care îl vizitează. Și așa de mult obosește vorbindu-le oamenilor încât la un moment dat se întinde pe o bancă și așa continuă să vorbească împotriva ecumenismului. Pentru că cel mai mare pericol la ora actuală care amenință biserica este ecumenismul.

 

Ce legatură are viața mea personală cu lupta antiecumenistă? Dacă nu mărturisesc, mă pot mântui?

 

Sf. Grigorie Palama ne vorbește de trei categorii de atei: Prima este a acelora care nu cred în existența lui Dumnezeu, a doua este aceea a ereticilor care denaturează sensul  existenței lui Dumnezeu, iar a treia este a celor care sfătuiesc pe creștini să stea liniștiți în casele lor, să se roage, că nu trebuie să facă altceva. Deci dupa Sf. Grigorie Palama a treia categorie de atei sunt cei care nu vorbesc despre erezie sau credință. Cum poate un creștin să nu lupte pentru apărarea adevărului de credință și să se mântuiască? Acest lucru îl spune și Hristos în fața oamenilor: “Cel care va mărturisi despre Mine înaintea oamenilor și Eu voi mărturisi despre acela înaintea Tatălui Meu din ceruri.”

 

Dacă spui cuiva că este eretic înseamnă că nu-l iubești?

Din păcate ecumeniștii conving pe toată lumea că ei vorbesc tot timpul despre dragoste, iar pe noi tradiționaliștii ne acuză că nu avem dragoste. Patriarhii și episcopii se îmbrățișează cu papistașii, cu protestanții, sunt foarte respectuosi unii față de alții și fac impresie lumii că se iubesc, în vreme ce noi nu știm ce e iubirea.  Cine iubește un bolnav? Cel care îi spune că este bolnav și îi dă medicamente ca să se facă bine, sau cel care îi ascunde că este bolnav și îl lasă să moară? Când am participat pentru prima data la un dialog cu papistașii în Insula Creta, era un text pe care trebuia să-l semneze romano-catolicii și ortodocșii și în care se spunea că avem cu toții taine valide și că ambele confesiuni sunt biserici. Eram reprezentantul Bisericii Greciei și am ridicat mâna și am spus în special ortodocșilor: “La ce sfânt părinte ați găsit faptul că noi, ortodocșii, recunoaștem că romano-catolicii au taine valide și harul Duhului Sfânt? Eu reprezint Biserica Greciei și nu pot să semnez acest text.”

Există vre-un studiu care să lămurească aplicarea canonului 15 al Sinodului al II-lea de la Constantinopol care cere întreruperea pomenirii episcopului care învață pe față erezia?

Acest canon spune în cuvinte simple că dacă un preot anume constata că episcopul lui predică erezia pe față, atunci el poate să întrerupă pomenirea episcopului. Să ținem seama și de faptul că ecumeniștii vor ca noi să încetăm pomenirea episcopului. Dacă vom face acest lucru ne vor acuza că suntem schizmatici, zeloți sau stiliști, iar lumea va accepta această părere.

 

Cum trebuie să acționăm împotriva ecumenismului? Este suficient să ne rugăm sau trebuie să mărturisim practic prin întruniri problemele?

 

Acei duhovnici care vă spun să nu vă implicați în problema ecumenismului, să nu protestați, că este suficient să vă rugați, să vă vedeți de rânduiala voastră, să lăsați problema ecumenismului, – ceea ce vă spun acești duhovnici este total greșit și este împotriva învățăturii lui Hristos și a Evangheliei, și a Sfinților Părinți. Bineințeles că trebuie să ne rugăm și bineințeles că trebuie să ne spovedim, dar împreună cu spovedania și rugăciunea și cu metania noastră personală, e necesar să mărturisim pentru mântuirea noastră și credința noastră ortodoxă, cu putere, cu tărie, fără frică. Dacă facem numai una, adică mergem ne spovedim, ne împărtășim, dar nu mărturisim împotriva ecumenismului, atunci suntem de plâns, sau avem o lipsă, avem o mare lipsă. Mai devreme am spus că al treilea fel de ateism este: cel care nu mărturisește împotriva ereziei și care stă în nelucrare.  Cel care spune: eu nu sunt ecumenist dar nici nu mărturisesc împotriva ecumenismului, un astfel de om care are o statură neutră, de neimplicare, este un ateu, după Sf. Grigorie Palama. Dacă Sfinții Părinți ar fi fost neutri, legat de erezie, nu am fi avut nici mărturisitori, nici martiri, și atunci am fi pierdut harul Duhului Sfânt din această biserică locală. Bineînțeles că această stare de neutralitate  este total greșită. Cea mai bună stare este tot ceea ce ne spune Mântuitorul nostru Iisus Hristos în Evanghelie: “Și pe aceasta să o faci, dar nici pe aceea să nu o lași.” Și pe acestea să le faci: posturi, rugăciunea și metania, dar și mărturisirea de credință cu putere.

 

Înalt Prea-Sfințitul Mitropolit Serafim de Pireu:

Creștini sunt numai ortodocșii. Catolicii, greco-catolicii, protestanții, monofiziții – sunt înafara Bisericii, nu pot fi numiți creștini.

 

Interviul acordat de Înaltpreasfinția-Sa Serafim, Mitropolitul Pireului, Părintelui Matei Vulcănescu, pentru site-ul http://ortodoxiacatholica.wordpress.com Sursa: http://www.apologeticum.ro/2014/04/mitropolitul-serafim-de-pireu-crestini-sunt-numai-ortodocsii-catolicii-greco-catolicii-protestantii-monofizitii-sunt-inafara-bisericii-nu-pot-fi-numiti-crestini/

Înregistrarea video a acestui interviu poate fi vizionată deasemenea și la adresa de YouTube: http://www.youtube.com/watch?v=LwKpimpzGzc  8 aprilie 2014:

Părintele Matei Vulcănescu: Vă mulțumesc, Înaltpreasfinția-Voastră! În urmă cu două zile, duminică (9.02.2014), printr-o inițiativă vrednică de laudă din partea Înaltpreasfinției-Voastre, s-a sărbătorit, s-a consacrat festiv pentru prima oară în istoria Bisericii, în cadrul Sfintei Mitropolii a Pireului și cu împreună-slujirea Înaltpreasfințitului Mitropolit al Tomisului, kir Teodosie, praznicul Sinodului VIII Ecumenic întrunit în timpul lui Fotie cel Mare. Care este lucrarea principală a Sinodului VIII Ecumenic și ce mesaj transmite acesta, prin hotărârile sale, realităților ecleziale contemporane? Ce aveți să le spuneți celor care vă acuză de abuz liturgic?

Mitropolitul Serafim: Împreună-slujirea care a avut loc în Catedrala Mitropolitană a Sfintei Treimi cu Înaltpreasfințitul Mitropolit al Tomisului, Teodosie, ne-a umplut de mare bucurie, pentru că, am simțit adierea Duhului Sfânt, am primit binecuvântarea Înaltpreasfințitului Teodosie, deopotrivă clericii și poporul mitropoliei noastre, care se străduiește să dea lupta cea bună. În același timp, am sărbătorit un mare eveniment al vieții Bisericii, însă, desigur, această sărbătorire nu reprezintă o proclamare a Sinodului V I I I (8) Ecumenic. Vreau să spun că noi nu avem competența, nici responsabilitatea de a proclama un Sinod Ecumenic. Acest lucru se poate realiza doar la nivel panortodox. Noi nu am făcut decât să îi cinstim pe cei 383 de de Dumnezeu purtatori Părinți care s-au întrunit la Constantinopol în anii 879-880 și au constituit acest sinod, care este considerat de Sfinți, de mari Părinți, de mari și vestiți profesori de teologie ca al VIII-lea Sinod Ecumenic. Și ce s-a realizat prin acest Sinod? S-au realizat lucruri importante. În primul rând, s-au reconsiderat granițele canonice ale Vechii și Noii Rome și a fost condamnată încă o dată viziunea papismului potrivit căreia acesta ar reprezenta Biserica universală; și asta deoarece concepția papistașă distruge sistemul sinodal, care ne-a fost predat de Sfinții Apostoli și reprezintă așezământul administrării Bisericii, așa cum Însuși Hristos l-a voit, și Apostolii, și Sfinții Părinți, următorii Sfinților Apostoli.

În al doilea rând, a fost condamnată ca erezie și cacodoxie celebra dogmă romano-catolică a lui Filioque, care introduce dualismul în Dumnezeul Treimic, care Îl degradează pe Duhul Sfânt la nivelul de simplă creatură, care suprimă însușirile ipostatice ale Dumnezeului Treimic și care reprezintă un abuz care vine în contradicție atât cu Sinodul I Ecumenic, cât și cu cel de-al II-lea. Și, în al treilea rând, a stabilit canoane și a proclamat ecumenicitatea Sfântului Sinod VII Ecumenic. Așadar, e vorba de un sinod la care au participat toate tronurile tradiționale ale vechii Biserici, inclusiv Papa ortodox al Romei, Ioan al VIII-lea, prin reprezentanții săi, la invitația și cu participarea Împăratului de atunci al Constantinopolului, Vasilie Machedon. Și astfel, acest sinod are toate însușirile formale și esențiale ale unui Sinod Ecumenic.

Acum, de ce trebuie să prăznuim acest Sinod? Pentru că, în confuzia generală în care trăim și în această atmosferă a sincretismului, toate sunt băgate într-un creuzet și omogenizate și devin un inacceptabil bun comun, spre câștigul și prin concesia tuturor, cu rezultatul că nu mai știi care este adevărul și care minciuna. Romano-catolicismul rămâne statornic în insistența cu care îi defăimează pe acești Sfinți Părinți, căci, după cum știți mai bine decât mine, în învățătura sa dogmatică, romano-catolicismul pretinde că acest sinod pe care noi l-am sărbătorit duminică (9.02.2014) nu este un sinod întrunit de Sfinți Părinți, ci un sinod al ereticilor. Tocmai de aceea îl caracterizează drept ereziarh pe Sfântul Fotie cel Întocmai cu Apostolii, pe acest mare Luminător al Bisericii. În schimb, recunosc ca al VIII-lea Sinod Ecumenic sinodul tâlhăresc de la 870 care l-a caterisit pe Fotie și s-a întrunit la porunca Papei de atunci al Romei, Nicolae.

Prin urmare, vedeți că noi nu ne-am întrunit pentru a proclama un Sinod Ecumenic, pentru că aceasta nu este competența noastră, dar i-am cinstit bisericește și euharistic pe Sfinții Părinți ai acestui Sinod de la Constantinopol, care ne-a oferit și ne oferă toate aceste daruri mari și minunate și vine în continuitatea neîntreruptă a Sfintelor Sinoade ale Bisericii noastre, care ne-au păstrat și ne-au păzit credința predată de Apostoli. Așadar, acest act al nostru nu poate fi socotit un abuz liturgic. Suntem o Biserică Locală care dă propria mărturie față de cei doi poli ai înșelării din zilele noastre: zelotismul necugetat – pe care îl trăiește și poporul român, ca și poporul elen, de altfel, prin pseudo-Biserica vechilor calendariști –, dar și ecumenismul sincretist, pe care, din nou, poporul român, ca și cel elen, îl cunoaște prin pseudo-Biserica Uniației. Trebuie să vă spun că în Atena, într-un punct foarte central există o biserică ce în mod fals poartă inscripția de ”ortodoxă”, închinată Sfintei Treimi. Și există și un pseudo-episcop pseudo-ortodox, domnul Dimitrios Saláhas, care se poartă ca un ierarh ortodox, câtă vreme în realitate el este un credincios romano-catolic, care doar joacă rolul de episcop ortodox.

Așadar, suntem datori în acest moment toți credincioșii ortodocși să umblăm pe calea de mijloc, pe calea împărătească, a discernământului și a înțelepciunii duhovnicești, fără să recurgem la acte arbitrare sau la egocentrisme sau la înșelarea la fel de gravă de a ne considera salvatori ai Bisericii. Biserica nu este salvată de oameni, ci ea salvează, ea mântuiește și, desigur, mântuiește atunci când omul are smerenie și când aude pururea în urechi acel cuvânt al Domnului Său, pe care Domnul l-a predat cu multă dragoste Sfântului contemporan Siluan Athonitul, căruia i-a spus: ”Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui”. E nevoie de discernământ, smerenie, dar și de înțelepciune.

Pr. Matei Vulcănescu: Papismul, protestantismul și monofizitismul sunt Biserici sau sunt erezii?

Mitropolitul Serafim: Părinte Matei, răspunsul la întrebarea dumneavoastră nu îl dau eu, îl dau Sinoadele Ecumenice, îl dă Biserica cea Una, Sobornicească și Apostolească, ce a condamnat monofizitismul, monotelismul și monoenergismul ca erezie care lovește în Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, pentru că, dacă Hristos era doar Dumnezeu, dacă nu avea lucrarea-energia omenească, dacă nu ar fi avut așadar lucrare-energie omenească și voință omenească, atunci cine s-a răstignit, cine a murit pe Cruce, cine s-a pogorât la iad, cine a înviat și cine s-a înălțat? Fără îndoială, Dumnezeu Cuvântul nu a murit, Dumnezeu Cuvântul nu a înviat, Dumnezeu Cuvântul nu S-a înălțat, pentru că Dumnezeu Cuvântul este a doua Persoană a Sfintei Treimi ci firea umană a DumnezeuCuvantului a murit, a înviat și s-a înălțat. Prin urmare, monotelismul, monoenergismul și monofizitismul constituie o teribilă erezie, pe care a condamnat-o Sinodul IV Ecumenic întrunit la Calcedon în 451.

Acum, cât privește romano-catolicismul, toate dogmele care s-au elaborat în acest spațiu în al doilea mileniu lovesc în credința Sinoadelor Ecumenice. Primatul și infailibilitatea? Ce să spun? Să menționez canoanele prevăzute de Sinoadele II și IV Ecumenice care se referă la ”întâietățile cinstirii” acordate patriarhatelor Pentarhiei și care se bazează pe însemnătatea politică a orașelor respective, iar nu pe vreo presupusă intervenție din partea lui Dumnezeu, nici pe vreo succesiune moștenită de la Apostoli, pentru că toți Apostolii sunt egali între ei, așa cum egali sunt între ei și toți episcopii, urmașii Apostolilor. Așadar, aceste întâietăți se întemeiază doar pe superioritatea administrativ-politică a orașelor respective. Dreptul nostru canonic spune foarte clar că Roma, Vechea Romă, a fost proclamată prima în ”întâietățile cinstirii” tronurilor patriarhale ale Bisericii vechi, pentru că era capitală a Imperiului. Pentru nici un alt motiv. Nu pentru că episcopul ei ar fi fost, chipurile, urmaș al lui Petru sau vicar al lui Hristos sau orice altceva. De aceea, romano-catolicismul a născocit o serie întreagă de istorii false, de plastrografii, după cum știm cel puțin din critica acestora, precum sunt Donația Pseudo-Constantiniană (Constitutum Donatio Constantini), Donația Pseudo-Pepiniană, Pseudo-Clementinele, Decretaliile Pseudo-Isidoriene și multe altele, care nu au alt scop decât să justifice un inexistent primat al puterii asupra întregii Biserici și jurisdicții.

Să vorbim despre Filioque? care, așa cum am spus, a fost condamnat de Sinodul de la Constantinopol [879-880], dar și de Sinodul III, care interzice adaosurile la Simbolul de la Constantinopol. Să vorbim despre imaculata concepție a Maicii Domnului? care în fapt creează un om eteric, de la care Dumnezeu Cuvântul nu ar fi putut asuma firea omenească așa cum este ea, ci ceva magic, ceva inexistent. Să vorbim despre purgatoriu? care nu există nicăieri în Tradiția Bisericii. Cu alte cuvinte, toate dogmele pe care romano-catolicismul le-a dezvoltat în cel de-al doilea mileniu sunt cu totul false, inexistente și lezează eclesiologia, triadologia, teologia Bisericii, dar și viețuirea și ethosul ei, desigur. Să vorbim despre războaiele religioase, despre “sfânta“ Inchiziție? Ce să spunem despre acest spațiu? Este, cu adevărat, o mare tragedie.

În ce privește protestantismul, simplul fapt că acesta contestă pururea-fecioria Maicii Domnului, sfintele icoane, tainele Bisericii, preoția, fac din protestanți niște lepădați de Biserică și îi pun sub incidența anatemelor Sfintelor Sinoade Ecumenice, ale celui de-al III-lea, ale celui de-al VII-lea și ale altora. Deci, ce să spunem despre eclezialitatea acestor spații? Sunt erezii, sunt cacodoxii, sunt, din păcate, și o spun cu durere, căderi cumplite ale unor oameni care se consideră creștini și reprezintă o rană grozavă în creștinism, mai general. Nu în Biserică, pentru că Biserica nu este un organism omenesc, ci dumnezeiesc-omenesc, teandric, dar creștinismul, pentru că este o entitate religioasă la nivel mondial, de bună seamă, cunoaște o mare rană din pricina tuturor acestor abateri de la Adevăr, abateri care se întemeiază pe cuvântul demonic și, desigur, pe semeție și pe părerea de sine. De aceea, în acest moment simțim o adâncă amărăciune, pentru că lumea creștină cunoaște aceste căderi, care sunt adevărate tragedii și care compromit propovăduirea acestor comunități creștine. Știți, la nivel mondial, în cadrul altor religii, nu se precizează adevărul că Ortodoxia este Biserica. Acești oameni îi consideră pe toți creștini, indiferent ce sunt ei, cine sunt, ce cred, îi consideră creștini și când îi văd pe acești creștini… Să iau un exemplu recent: acești creștini, care invocă numele lui Hristos, cad în cumplite fărădelegi, așa cum sunt cunoscutele fărădelegi ale pederastiei săvârșite de pseudo-clerul romano-catolic. Autoritatea acestei comunități religioase, Vaticanul, în loc să pedepsească aceste comportamente după cum prevede dreptul canonic al Bisericii, le acoperă și se ajunge la scandaluri de nivel mondial, încât ajunge ONU să pronunțe vinovăția unora dintre reprezentanții acestui sistem romano-catolic pentru această mare fărădelege.

Omul simplu, care nu are o cunoaștere amplă, cum poate deosebi între Biserică și erezie? El vede creștini, nu poate să știe că acești așa-ziși creștini, romano-catolicii, au încălcat și încalcă hotărârile Bisericii, de pildă, Canonul 13 al Sinodului VI Ecumenic care interzice celibatul general al clerului sau chiar Sfânta Scriptură, pe Însuși Hristos, Care spune că celibatul total nu îl poate ține oricine: ”Nu toţi pricep cuvântul acesta, ci aceia cărora le este dat” (Matei 19:11), sau pe Apostolul Pavel care spune că preotul sau diaconul trebuie să fie ”bărbat al unei singure femei” (I Timotei 3:2, 12) și atâtea alte lucruri, încalcă hotărârile Părinților și altele.

Așadar, cât de mare alterare și cât de mari probleme creează aceste formațiuni religioase pseudo-creștine, care sunt cunoscute sub numele de creștinism. Prin urmare, nu sunt Biserici, pentru că Biserica este Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească și, neîndoielnic, este Una, pentru că Unul este Hristos și, pentru că Hristos este Capul Bisericii, nu e posibil ca Hristos să aibă mai multe trupuri sau mai multe capete. Este, carevasăzică, o ”urâciune a pustiirii” (Matei 24:15, Marcu 13:14) din zilele noastre acest pluralism ecumenist, după cum se numește, care are ca scop să submineze Adevărul și să facă din Adevăr o mărime matematică, însă Adevărul este Persoană, este Hristos. El a spus: ”Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14:6).

În privința validării Adevărului, și un singur om, care crede în El, constituie majoritate, iar în ce privește Biserica, oricât de puțini membri ar avea, acest lucru nu are nici o importanță în raport cu numărul mare al aderenților concepțiilor religioase ale romano-catolicismului, protestantismului și monofizitismului. Ei ating în jur de 1,5 miliarde, dar faptul acesta nu are nici o importanță, pentru că Biserica nu este o mărime matematică, ci este comuniune cu Adevărul Care este Hristos.

Părintele Matei Vulcănescu: Rezultatele dialogului dintre ortodocși și monofiziți îi determină pe mulți clerici și teologi de nivel academic să afirme că monofiziții alcătuiesc o Biserică egală și de aceeași valoare cu Biserica Ortodoxă. Acest lucru reiese din Acordul de la Chambesy din 1993, pe care Patriarhia Română, prima dintre toate Bisericile Ortodoxe, l-a acceptat în urma unei decizii sinodale din 1994, dar și din practica contemporană de recunoaștere a monofiziților în cadrul Patriarhiilor Alexandriei și Antiohiei, ca și în America. Care este poziția Înaltpreasfinției-Voastre cu privire la acest subiect?

Mitropolitul Serafim: Noi, ca Biserică Locală, și vorbesc despre Biserica Greciei, nu am acceptat la nivel sinodal acordurile de la Chambesy. La nivel sinodal, repet, pentru că reprezentanții noștri le-au semnat, din păcate, dar noi nu le-am acceptat la nivel sinodal, pentru că ele contravin Sinoadelor Ecumenice.

Așa-numiții monofiziți, monoteliți și monoenergiști, adică copții egipteni, etiopienii Abisiniei, ”Biserica” malankară (sud-vestul Indiei), armenii și siro-iacobiții, nu recunosc Sinoadele Ecumenice IV, V, VI, VII. Ei nu acceptă că Hristos este Dumnezeu desăvârșit și Om desăvârșit după unirea firilor prin Întrupare, nu acceptă hotărârile Sinodului IV Ecumenic. Am încercat aici în Grecia, în urmă cu un deceniu, să iau poziție față de această problemă. S-a publicat atunci un studiu hristologic al răposatului Papă și ”Patriarh” al copților din Egipt, Shenuda, apărut la Editura Armos. În această lucrare, Shenuda consemnează credința “bisericii” copte, a monofiziților, și menționează foarte limpede că nu crede în cele două firi, după întrupare, dumnezeiască și omenească, ale lui Hristos, în cele două voințe, dumnezeiască și omenească. Așadar, ceea ce se spune, anume că Biserica Ortodoxă, Sobornicească și Apostolească, și ”Bisericile” orientale ale monofiziților au aceeași credință, nu este adevărat, pentru că monofiziții răstălmăcesc cuvântul Sfântului Chiril al Alexandriei, care, referindu-se la Hristos, spune: ”o fire a lui Dumnezeu Cuvântul întrupată” Nu e vorba de o fire compusă ce nu are cum să ne mântuiască, ci de două firi ce rămân distincte după întrupare. Aceste noțiuni subtile nu pot fi înțelese de lumea monofizită-miazită – coptă, etiopiană, indiană, armeană sau siro-iacobită. Și din acest motiv ne confruntăm cu o problemă uriașă.

Prin urmare, pe temeiul spus mai sus, nu este posibil să acceptăm comuniunea, intercommunio, cu aceste grupări eretice, care nu sunt biserici, nici nu putem găsi o justificare, pentru acceptarea intercomuniunii cu ei, în faptul că această epocă contemporană plină de multe greutăți ne-ar impune să găsim locuri comune, să găsim ceea ce ne leagă, așa încât să depășim dificultățile dogmatice și să ajungem astfel la o falsă unitate.  Aceasta,  pentru că monofizitismul,  chiar și  în forma lui actuală [erezia conform căreia Hristos are o singură fire compusă din cele doua firi dumnezeiască și omenească-miafizitism], a lui Sever al Antiohiei, lezează Întruparea lui Dumnezeu Cuvântul, căci, dacă Dumnezeu Cuvântul nu s-a făcut Om desăvârșit, cum îl va mântui El pe om? În aceasta stă marele secret al acestei chestiuni, și marea taină. Dacă, așadar, negăm firea dumnezeiască și firea omenească, faptul că Hristos este Dumnezeu adevărat și Om adevărat, atunci negăm posibilitatea îndumnezeirii omului și mântuirea lui de către Dumnezeu. Din acest motiv, deci, consider că trebuie să fim foarte atenți când vorbim despre aceste lucruri. De aceea, singura cale dreaptă în abordarea acestor subiecte este să îi urmăm pe Sfinții și de Dumnezeu purtătorii Părinți, nu pe noi înșine, nu gândirea și judecata noastră, să îi urmăm pe Părinți, care sunt îndumnezeiți, adică vorbesc fiind în părtășie cu energia necreată a lui Dumnezeu. Și astfel ei păstrează și păzesc dreapta slăvire, adevărul care mântuiește, căci, luați aminte!, toate păcatele se iartă, toate, afară de erezie și de schismă – pe care nu le iartă nici sângele martiriului, după cum prevede dreptul nostru canonic. Prin urmare, e foarte serioasă problema, de aceea trebuie să o abordăm cu credincioșie și cu multă frică, iar nu cu ușurătate sau mânați de buna intenție de a comunica cu unii oameni, care oameni însă nu primesc Adevărul lui Dumnezeu, așa cum a fost el formulat de Sfântul Sinod al IV-lea Ecumenic.

Trebuie să spun că șarpele cel începător al răutății, diavolul, după prigoanele primelor secole, a găsit alte căi de ispitire, ca să îl dezorienteze pe om și să îl îndepărteze de mântuirea sa – anume, atât arianismul care atacă dumnezeirea lui Dumnezeu Cuvântul întrupat, cât și monofizitismul, monotelismul, monoenergismul, care lezează omenitatea Lui – țintind să nimicească șansa mântuirii omului și a îndumnezeirii lui, pentru că scopul omului nu este să devină un om mai bun, ci să devină dumnezeu după har, să se asemene lui Dumnezeu, să dobândească asemănarea cu Dumnezeu.

Tocmai din acest motiv consider că avem datoria să fim simpli și smeriți ucenici ai Sfinților și de Dumnezeu purtătorilor Părinți.

Părintele Matei Vulcănescu: Vă mulțumesc foarte mult. 

Citiți integral pe Ortodoxia Catholica

Interviul acordat de Înaltpreasfinția-Sa Serafim, Mitropolitul Pireului, Părintelui Matei Vulcănescu,

pentru site-ul http://ortodoxiacatholica.wordpress.com

Traducerea din limba greacă: Tatiana Petrache

 

Mărturiile Sfinților Părinți privind erezia ecumenistă

 

  1. CANONUL 10 al Sfinţilor Apostoli – „Dacă cineva s-ar ruga, chiar şi în casă cu cel afurisit (scos din comuniune) acela să se afurisească.”
  2. Canonul 45 al Sfinţilor Apostoli – „Episcopul, presbiterul sau diaconul, dacă numai s-ar ruga împreună cu ereticii, să se afurisească, iar dacă le-a permis acestora să săvârşească ceva ca şi clerici (să săvîrşească cele sfinte), să se caterisească.”
  3. Canonul 46 al Sfinţilor Apostoli – „Episcopul sau presbiterul care primesc botezul sau jertfa ereticilor, poruncim să se caterisească. Căci ce înţelegere poate să fie între Hristos şi Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul?”
  4. Canonul 64 al Sfinţilor Apostoli – „Dacă vre-un cleric sau laic intră în sinagoga iudeilor sau a ereticilor ca să se roage, să se caterisească şi să se afurisească.”
  5. Canonul 6 al Sinodului V local de la Laodiceea (343) – „Nu este îngăduit ereticilor a intra în casa lui Dumnezeu dacă stăruie în eres.”
  6. Canonul 32 al Sinodului V local de la Laodiceea – „Nu se cuvine a primi binecuvântările ereticilor, care sunt mai mult absurdităţi decât binecuvântări.”
  7. Canonul 15 al Sinodului al Nouălea din Constantinopol (861) – „Cei ce propovăduiesc public eresul sau îl învaţă în Biserici, să fie îndepărtaţi de comuniunea cu credincioşii şi afurisiţi, ca unii ce fac schismă şi sfărâmă unitatea Bisericii.”
  8. Din cuvântul Sinodului al VII-lea Ecumenic (Niceea, 787): „Să nu faceţi nici inovaţie, nici omitere în Predania pe care am păzit-o cu evlavie până acum. Deoarece toţi câţi s-au păstrat înlăuntrul Sfintei Biserici Universale, nu au primit nici adaosuri, nici omiteri. Şi cu mare pedeapsă va fi condamnat cel ce va face fie adăugiri, fie omiteri.”
  9. Sinodul de la Constantinopol din anul 1724: „Cei care vor dezerta de la Ortodoxie şi vor părăsi părinteştile şi dreptele dogme ale credinţei şi Predaniile obşteşti ale Bisericii şi vor decădea şi se vor îndepărta cu inovaţii şi cu credinţe absurde şi cu obiceiuri eterodoxe şi vor falsifica şi vor măslui adevărul Ortodoxiei, aceştia nici nu mai sunt, nici nu se mai numesc creştini cu adevărat, ci se taie şi se despart de totalitatea mădularelor Bisericii şi a creştinilor, ca nişte eterodocşi şi inovatori şi se izgonesc afară din sfântul staul ca nişte oi râioase şi mădulare putrede.”
  10. Anatema împotriva ecumenismului a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei:

 „ANATEMA celor ce atacă Biserica lui Hristos învăţând că Biserica Sa este împărţită în aşa-zise „ramificaţii” ce se deosebesc în doctrină şi în felul de viaţă, sau că Biserica nu există vizibil, ci va fi formată în viitor când toate „ramificaţiile” – sectele, denominaţiunile şi chiar religiile – vor fi unite într-un singur trup, şi care nu deosebesc Preoţia şi Tainele Bisericii de cele ale ereticilor, ci spun că botezul şi euharistia ereticilor sunt eficace pentru mântuire, prin urmare, celor ce cu bună-ştiinţă sunt în comuniune cu aceşti eretici  119 înainte-menţionaţi sau celor ce susţin, răspîndesc sau păzesc erezia lor ecumenistă sub pretextul dragostei frăţeşti sau al presupusei uniri a creştinilor despărţiţi, să fie Anatema!”

Dată de Sinodul Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din diaspora, Vancouver – Canada, august 1983, iscălită de toţi episcopii, spre a fi adăugată la sfîrşitul anatemelor din Credinţa Ortodoxiei, şi pomenită mereu în prima Duminică a Postului Mare, Duminica Ortodoxiei.

  1. Avva Pamvo, sec.V: „Că iată iţi zic ţie fiule, vor veni zile când vor strica creştinii cărţile Sfintelor Evanghelii şi ale Sfinţilor Apostoli şi ale dumnezeieştilor Prooroci, ştergând Sfintele Scripturi şi scriind tropare şi cuvinte elineşti. Şi se va revărsa mintea la acestea, iar de la acelea se va depărta. Pentru aceasta Părinţii noştri au zis: „Cei ce sunt în pustia aceasta să nu scrie vieţile şi cuvintele părinţilor pe pergament, ci pe hârtii, că va să şteargă neamul cel de pe urmă vieţile părinţilor şi să scrie după voia lor, fiindcă mare este necazul ce va să vină.” Şi i-a zis lui fratele: „Aşadar se vor schimba obiceiurile şi aşezămintele creştinilor şi nu vor fi preoţi în biserică să facă acestea?” Şi a zis bătrânul: „În astfel de vremuri se va răci dragostea multora şi va fi necaz mult. Năpădirile păgânilor şi pornirile noroadelor, neastâmpărul împăraţilor, desfătarea preoţilor, lenevirea călugărilor. Vor fi egumeni nebăgând seama de mântuirea lor şi a turmei, osârdnici toţi şi silitori la mese şi gâlcevitori, leneşi la rugăciuni şi la clevetiri grabnici, gata spre a osândi vieţile bătrânilor şi cuvintele lor, nici urmându-le, nici auzindu-le, ci mai vârtos ocărându-le şi zicând: De-am fi fost şi noi în zilele lor ne-am fi nevoit şi noi. Iar episcopii în zilele acelea se vor sfii de fetele celor puternici, judecând judecăţi cu daruri, nepărtinind pe cel sărac la judecată, necăjind pe văduve şi pe sărmani chinuindu-i. Va intra încă şi în norod necredinţă, curvie, urâciune, vrajbă, zavistie, întărâtări, furtişaguri şi beţie.” Şi a zis fratele: „Ce va face cineva în vremile şi anii aceia?” Şi a zis bătrânul: „Fiule în acele zile cel ce îşi mântuieşte sufletul său mare se va chema în împărăţia cerurilor.” (Patericul Egiptean, pg. 209 cuv. 15)
  2. Sfântul Preacuvios Isidor Pelusiotul (n.360): „Acei care cutează să scoată sau să adauge ceva la, cuvintele inspirate de Dumnezeu, suferă de o boală sau alta: ori nu cred că Dumnezeiasca Scriptură a fost dictată de Duhul Sfânt, ceea ce îi arată necredincioşi, ori se cred mai înţelepţi decât Sfântul Duh, şi asta înseamnă că sunt smintiţi” (Migne 78 A)
  3. Sfântul Efrem Sirul (379): „Vai acelora care se întinează cu blasfemiatorii eretici! Vai acelora care batjocoresc Dumnezeieştile Scripturi! Vai de cei câţi murdăresc sfânta credinţă cu eresuri sau încheie vre-o înţelegere cu ereticii!

Atunci, la a doua venire a Domnului, se va cere de la fiecare din noi mărturisirea credinţei şi unirea Botezului. Şi dacă am păstrat credinţa curată de orice eres şi pecetea neştearsă şi haina neîntinată… Se cuvine ca toţi cei ce se apropie de Dumnezeu şi vor să se învrednicească vieţii celei veşnice, să păzească mai înainte de toate Credinţa Ortodoxă neîntinată. Dar nu trebuie să fie trădată nepreţuita comoară a credinţei nici în schimbul dobândirii vreunei vrednicii, nici pentru linguşirile ocârmuitorilor, nici pentru a evita frica de ei.”

„Cuvine-se deci, să dispreţuim orice osteneală pentru dreapta mărturisire a Domnului nostru Iisus Hristos… Să fugi de purtarea familiară faţă de schismatici şi eretici! Mai mult, să te fereşti de erezia acelora care Îl despart în două pe unicul nostru Domn Iisus Hristos! Aceştia cred în chip contrar celor 318 Sfinţi Părinţi care s-au întrunit la Niceea.” „Pe eretici, ca pe nişte blasfemiatori şi vrăjmaşi ai lui Dumnezeu, Scriptura nu i-a numit oameni, ci câini şi lupi şi porci şi antihrişti, după cum zice Domnul: Nu daţi cele sfinte câinilor! (Matei 7:6). Şi Ioan zice că mulţi antihrişti s-au arătat (I Ioan 2:18). Pe aceştia deci, nu se cuvine să-i iubim, nici să ne întreţinem cu ei, nici să ne rugăm împreună cu ei, nici să mâncăm împreună, nici să-i primim în casă, nici să-i salutăm, ca să nu ne facem părtaşi faptelor lor celor viclene.”

„Păcatul fără iertare e fapta care se îndreaptă împotriva Duhului Sfânt şi păcatele tuturor ereticilor, pentru că au blasfemiat si blasfemiază pe Duhul Sfânt. Acestora nu li se va ierta păcatul nici în viaţa aceasta, nici în viaţa ce va să fie, pentru că s-au opus lui Dumnezeu Însuşi, de la Care se dă izbăvirea.”

  1. Sfântul Vasile cel Mare (380) „Vădita necredinţă a ereticilor ne vatămă puţin. Cu toate acestea, cei ce poartă piele de oaie şi se prezintă pe dinafară cu chip paşnic, sfâşie dinăuntru oile cele înţelegătoare ale lui Hristos şi vatămă mult, înşelîndu-i pe cei mai simpli. Aceştia sunt mai periculoşi şi greu se apară cineva de ei. Ce lucru îndrăzneţ nu au făcut aceşti înnoitori? Din această pricină, i-a despărţit Biserica şi s-au rupt de ortodocşi şi au făcut mincinoasa adunare… Totuşi, trebuie să cunoaşteţi că, prin harul lui Dumnezeu, nu sunteţi singuri, ci aveţi pe mulţi împreună cu voi care apără Ortodoxia Sfinţilor Părinţi, care au alcătuit la Niceea evlavioasele dogme ale Credinţei.”

„Una este crima care se pedepseşte acum cu asprime: nepăzirea Predaniilor Părinţilor. Să ne luptăm până la sfârşit … nu pentru bani, nu pentru slavă… ci pentru a dobândi de obşte comoara credinţei sănătoase şi să rămânem luptându-ne…”

  1. Sfântul Grigorie Teologul (389) „Unde-i evidentă necredinţa, trebuie să preferăm mai bine focul şi sabia şi situaţiile critice şi mâinile tiranilor – şi toate cu dăruire – decât să luăm parte la aluatul păcatului şi să ne unim cu cei care bolesc în credinţă… De mii de ori este mai bună dezbinarea care se face pentru cuvintele bunei credinţe ortodoxe decât pacea, când aceasta este unită cu patimile.”
  2. Sfântul Ioan Gură de Aur (407)Dacă cineva contraface măcar o mică parte a chipului regelui pe moneda regală, în felul acesta o falsifică; la fel şi în credinţa cea adevărată, acel care va schimba chiar cât de puţin în ea, o vatămă pe toată. Căci dacă, pe de o parte, dogma este răstălmăcită, şi înger de ar fi, să nu-l credeţi. Nimic nu foloseşte viaţa virtuoasă, dacă credinţa nu este sănătoasă.”

„Dacă episcopul sau clericul este viclean în chestiunile credinţei, atunci fugi şi leapădă-te de el, nu numai ca de un om, ci chiar şi înger din cer de-ar fi. Cel care doreşte mântuire personală, cel care vrea să fie un adevărat fiu al Bisericii Ortodoxe, acela caută la corabia lui Noe scăpare de potop. Cel care are teamă de trăsnetul straşnic al anatemei, care omoară sufletul şi trupul, acela să ia asupra-i dulcele jug al dogmelor Bisericii lui Hristos, să-şi îmblânzească îndărătnicia cugetului său, cu ajutorul legilor bisericeşti şi să se supună în toate maicii sale – Biserica… După mine, pacea nu este aceea care se ţine pe saluturile şi mesele comune fără rost, ci pacea întru Dumnezeu este cea care vine de la unirea duhovnicească. Mulţi distrug astăzi tocmai această  unire, când, dintr-o râvnă nechibzuită,  neluând în seamă  hotărârile noastre şi dând mai multă importanţă celor iudaice, socotesc pe iudei drept învăţători care merită o încredere mai mare decât Părinţii noştri.”

  1. Sfântul Chiril al Alexandriei (444) „Dacă cineva schimbă ceva în sfintele şi dumnezeieştile dogme patristice, acest lucru nu trebuie să-l luăm drept clarviziune, ci drept crimă şi abatere de la dogmă şi păcătuire împotriva lui Dumnezeu.”

„Atunci se măreşte numele păcii, când nu ne vom împotrivi părerilor Sfinţilor, nici nu vom făptui împotriva hotarelor acelora.” (Migne, PG 68-77)

  1. Sfântul Maxim Mărturisitorul (662) „A tăinui cuvântul adevărului înseamnă a te lepăda de el. Bine este să trăim în pace cu toţi, dar numai cu aceia care cugetă aceleaşi despre buna credinţă ortodoxă. Şi este mai bine să ne războim, atunci când pacea lucrează conglăsuirea către rău.” (Vieţile Sfinţilor din greacă, 21 ianuarie)
  2. Sfântul Ioan Damaschin (749) „Să ne păzim cu toate puterile noastre să nu primim împărtăşire de la eretici, nici să Ie-o dăm acestora…, ca să nu ne facem părtaşi relelor lor credinţe şi pentru a nu fi condamnaţi împreună cu ei.” „Auziţi popoare, seminţii, limbi, bărbaţi, femei şi copii, cei mai mari, cei mai tineri şi pruncii, sfântul neam al creştinilor! Dacă cineva va învăţa, în afara acestora pe care lea primit Sfânta Biserică Sobornicească, de la Sfinţii Apostoli, de la Părinţi şi de la Sinoade, să nu-l ascultaţi, nici să primiţi sfatul şarpelui, după cum l-a primit Eva şi a cules moarte. Şi chiar dacă v-ar învăţa un înger sau un împărat în afara acestora pe care le-aţi primit, astupaţi-vă urechile.”
  3. Sfântul Tarasie, patriarhul Constantinopolului (806) „Să aducem aici în mijloc cărţile distinşilor Sfinţi Părinţi, ca să le ascultăm. Şi din acestea să extragem şi să adăpăm fiecare dintre noi turma noastră…, deoarece hotarele pe care le-au aşezat Părinţii noştri nu se mută; ci, după ce am învăţat Predania apostolică, să păzim Predaniile pe care le-am primit.”
  4. Sfântul Teodor Studitul (826) „Atunci când Credinţa e primejduită, porunca Domnului este de a nu păstra tăcere. Dacă e vorba de Credinţă, nimeni nu are dreptul să zică: „Dar cine sunt eu? Preot, oare? N-am nimic de-a face cu acestea. Sau un cârmuitor? Nici acesta nu doreşte să aibă vreun amestec. Sau un sărac care de-abia îşi câştigă existenţa?

… Nu am nici cădere, nici vreun interes în chestiunea asta. Dacă voi veţi tăcea şi veţi rămâne nepăsători, atunci pietrele vor striga, iar tu rămâi tăcut şi dezinteresat?” „Sinodul nu este aceasta: sa se întrunească simplu ierarhi şi preoţi, chiar dacă ar fi mulţi; ci să se întrunească în numele Domnului, spre pace şi spre păzirea canoanelor… şi nici unuia dintre ierarhi nu i s-a dat stăpînirea de a încălca canoanele, fără numai să le aplice şi să se alăture celor predanisite, şi să urmeze pe Sfinţii Părinţi cei dinaintea noastră… Sf. loan Gură de Aur a spus deschis că duşmani ai lui Hristos sunt nu numai ereticii, ci şi cei aflaţi în comuniune cu ei.”

„Avem poruncă de la însuşi Apostolul Pavel că, atunci cînd cineva învaţă ori ne sileşte să facem orice alt lucru decât am primit şi decât este scris de canoanele Sinoadelor ecumenice şi locale, acela urmează a fi osândit, ca nefăcând parte din clerul sfinţit. Nici un sfânt nu a încălcat legea lui Dumnezeu; dar nici nu s-ar fi putut numi sfânt, dacă ar fi călcat-o.”

„Şi chiar dacă am fi păcătoşi în multe, totuşi suntem ortodocşi şi mădulare ale Bisericii Universale, îndepărtândune de orice erezie şi urmând oricărui Sinod recunoscut ca ecu-menic sau local. Şi nu numai acestora, ci şi hotărârilor pe care le-au luat şi le-au propo-văduit Sinoadele. Nici nu este ortodox desăvârşit, ci pe jumătate, cel care crede că are dreapta credinţă, dar nu se alătură dumnezeieştilor Canoane.” (Migne, PG Epistola II, 81)

  1. Sfântul Nichifor Mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului (828) „Şi chiar dacă foarte puţini rămân înlăuntrul Ortodoxiei şi a bunei credinţe, aceştia sunt Biserica şi în mâinile lor se găseşte autoritatea şi apărarea aşezămintelor Bisericii. Şi dacă aceştia ar trebui să sufere pentru buna credinţă, aceasta va fi veşnica laudă pentru ei şi li se va dărui mântuirea sufletului.” (Stupul Ortodox, 2000)
  2. Sfântul Fotie cel Mare, Patriarh al Constantinopolului (sec.X) „Cea mai bună comuniune este comuniunea în credinţă şi în dragostea cea adevărată… Nu există nimic mai minunat decât Adevărul! Există doar o singură Biserică a lui Hristos, apostolească şi sobornicească. Nu mai multe, nici măcar două. Iar celelalte sunt sinagogi ale celor ce viclenesc şi sinod al răzvrătiţilor. Noi, dreptcredincioşii creştini, acestea gândim, aşa credem, pe acestea le vestim. Este nevoie să păzeşti toate fără nici o excepţie şi, mai presus de toate, cele ale credinţei. Pentru că dacă ai devia cât de puţin, păcătuieşti păcat de moarte… Şi acestea care au fost hotărâte la Sinoadele ecumenice şi de obşte, trebuie ca toţi să le păzească. Şi toţi câţi păzesc cele pe care fie unul dintre Părinţi Ie-a scris în chip particular, fie un sinod local Ie-a statornicit, au dreapta judecată. Dar pentru cei care nu le primesc este înfiorătoare neglijenţa.” (Epistola I către papa Nicolae)
  3. Sfântul Cuvios Teodosie de la Pecerska (1073) „Păzeşte-te, fiule, de cei cu credinţă strâmbă şi de toate discuţiile lor, căci şi pământul nostru s-a umplut de ei! Numai cel ce trăieşte în Credinţa Ortodoxă îşi va mântui sufletul. Fiindcă nu există o altă credinţă mai bună, decât curata şi sfânta noastră Credinţă Ortodoxă … De asemenea, fiule, nu se cade să lauzi o credinţă străină. Cine laudă o credinţă străină face la fel ca şi cel care-şi huleşte propria credinţă. Cine laudă credinţa sa şi pe cea străină e un făţarnic şi apropiat de erezie … Dacă cineva îţi spune: ‘Credinţa noastră şi a voastră este de la Dumnezeu,’ atunci, fiule, răspunde-i aşa: ‘Făţamicule! Cum pot fi amândouă de la Dumnezeu? Nu ştii ce spune Scriptura: Este un singur Domn, o singură Credinţă, un singur Botez. (Efeseni 4, 5) Aşadar, fiule, fereşte-te de aceştia şi întotdeauna apără-ţi credinţa ta! Nu te înfrăţi cu ei, ci fugi de ei şi întăreşte-te în credinţa ta prin fapte bune! … Fiule, chiar dacă va trebui să mori pentru credinţa ta sfântă, du-te cu îndrăzneală la moarte! Aşa au murit şi sfinţii pentru Credinţă, iar acum vieţuiesc întru Hristos.” (Pate/7ci// peşterilor de la Kiev, 1806)
  4. Sfântul Grigorie Palama (1359) „Cei ce sunt în Biserica lui Hristos aparţin adevărului, iar câţi nu aparţin adevărului, nu sunt nici în Biserica lui Hristos.”
  5. Sfântul Marcu Eugenicul, Mitropolitul Efesului (1444) „Credinţa noastră este dreapta mărturisire a Părinţilor noştri. Cu ea, noi nădăjduim să ne înfăţişăm înaintea Domnului şi să primim iertarea păcatelor; iar fără de ea, nu ştiu ce fel de cuvioşie ne-ar putea izbăvi de chinul cel veşnic. Toţi Dascălii, toate Sinoadele şi toate dumnezeieştile Scripturi ne îndeamnă să fugim de cei ce cugetă în mod diferit şi să ne îndepărtăm de împărtăşirea cu ei.” „învăţăturile dascălilor apuseni nici nu le cunosc, nici nu le primesc, încredinţat fiind că sunt înşelătoare. În materie de credinţă ortodoxă nu există concesie. Distrugerea credinţei obşteşti este pierzarea de obşte a tuturor. Chestiunile credinţei ortodoxe nu admit iconomia. Niciodată nu s-au îndreptat cele bisericeşti prin soluţii de mijloc. între lumină şi întuneric poate cineva să spună că există ceva de mijloc, numit înserare sau amurg; dar intermediere între adevăr şi minciună nu poate nimeni să gândească, oricât s-ar strădui. Mijloc de împăcare între adevăr şi minciună nu există! în problemele de credinţă nu încape pogorământul şi iconomia, deoarece pogorământul provoacă împuţi-narea credinţei. Asta ar fi egal cu a spune: Taie-ţi capul şi du-te unde vrei.”

            „Noi pentru nimic altceva nu ne-am despărţit de latini, decât pentru că sunt nu numai schismatici, dar şi eretici. Pentru aceasta nu trebuie nicidecum să ne unim cu ei!” „Acela care îl pomeneşte pe papă ca arhiereu ortodox este vinovat şi latino-cugetătorul trebuie considerat ca un trădător al credinţei. Prin urmare, fugiţi de ei, fraţilor, ca şi de împărtăşirea cu ei, pentru că unii ca aceştia sunt apostoli mincinoşi, lucrători vicleni. Nu este altceva de mirare dacă şi ispititorii lui Satana se preschimbă în îngeri ai dreptăţii, al căror sfârşit va fi după faptele lor.” „Îi rugam, şi ce nu le spuneam care să poată să atragă chiar şi inimile de piatră: să revină la acea bună conglăsuire pe care o aveam mai înainte şi între noi şi cu Părinţii noştri, când toţi puneam aceleaşi şi nu exista în mijlocul nostru schisma… căci altfel părem „a cânta în gol” sau „a coace pietre” sau „a semăna pe pământ pietros” sau „a scrie deasupra apei” sau câte altele spun proverbele despre cele imposibil de realizat.”(ScL/rfa scrisoare, P G 159, 1931C)

  1. „Nu voi face aceasta niciodată, orice s-ar întâmpla! Nu voi semna niciodată unirea, chiar dacă ar trebui să-mi primejduiesc însăşi viaţa mea!” – a răspuns Sfântul Marcu împăratului Bizanţului care căuta să-l înduplece a semna mincinoasa şi trădătoarea unire cu ereticii catolici la sinodul tâlhăresc de la Ferrara-Florenta, 1438-1439.
  2. Declaraţiile vremii despre misiunea sfântului Visarion Sărai (1701) în Ardeal: „La îndemnul lui, în multe locuri poporul nu mai merge la biserică, nu se serveşte de preoţii uniţi, morţii şi-i îngroapă fără prohod şi fără mângâeri duhovniceşti, copiii şi-i botează prin femei bătrâne şi se întâmplă şi alte pagube duhovniceşti de felul acesta.” (din Proloage, vol.l, ediţia din anul 1991, după care citatul a fost scos…)
  3. Text din „Memoriul” din anul 1757 al credincioşilor ortodocşi transilvăneni: „A venit vremea că ne-am dus la mormintele morţilor şi am zis: Ieşiţi morţi din gropi, să intrăm noi de vii, că nu mai putem răbda pedepsele ce ne vin de la popii uniţi şi de la domnii ţării. Pe nimeni nu-i doare de noi, nici pe domnii cei săseşti, nici pe domnii cei nemţeşti, nici pe cei ungureşti. Că toate temniţele le-au umplut de noi pentru legea cea grecească (ortodoxă, n.n.) şi atâta ne-au prădat, venind cu cătane pe capul nostru, cât nu ştim cu ce o să plătim porţia împăratului.”
  4. Sfântul Cuvios Mucenic Cosma Etolianul (1779): „Eu, creştinii mei, mi-am cheltuit viaţa studiind timp de cincizeci de ani, am citit şi despre preoţi şi despre necredincioşi, şi despre atei şi despre eretici, am cercetat adâncurile înţelepciunii. Toate credinţele sunt mincinoase, calpe, toate sunt ale diavolului. Am înţeles şi acest lucru adevărat, dumneze-iesc, ceresc, desăvârşit şi pentru mine şi pentru voi: numai credinţa creştinilor ortodocşi binecredincioşi e bună şi sfântă, ca să credem şi să ne botezăm în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Aceasta v-o spun acum, la sfârşit, ca să vă bucuraţi şi să vă veseliţi de mii de ori, că v-aţi învrednicit să fiţi creştini ortodocşi, şi să plângeţi şi să vă tânguiţi pentru cei necinstitori de Dumnezeu, necredincioşi şi eretici, care umblă în întuneric, în mâinile diavolului.”

            „Evreul îmi spune că Hristosul meu e un copil din flori şi Preasfânta Fecioara a mea e o desfrânată, iar Sfânta Evanghelie îmi spune că acest lucru e de la diavolul. Mai am acum ochi să mă uit la evreu? Dacă un om mă ocărăşte, îmi omoară mama, fraţii, copiii, după care îmi scoate ochii, ca şi creştin am datoria să-l iert. Dar să-L ocărască ei pe Hristosul meu şi pe Preacurata Fecioara a mea! Eu nu vreau să-i mai văd, dar domniile voastre cum vă rabdă inima şi mai faceţi afaceri şi tocmeli cu evreii? De ce v-am spus acestea, creştinii mei? Nu ca să-i omorâţi pe evrei şi să-i prigoniţi, nu, ci ca să-i plângeţi că L-au lăsat pe Dumnezeu şi s-au dus cu diavolul. V-am spus ca să ne căim acum până mai avem vreme, ca să nu se întâmple să se mânie Dumnezeu pe voi si să ne lase din mâna Lui şi să păţim şi noi ca evreii şi chiar mai rău.” „Pe papa Romei să-l blestemaţi, fiindcă el e cauza.” „Antihristul e unul papa, iar nu altul, cel care e în capul nostru. înţelegeţi cine, fără să-i spun numele.”

            „Noi avem o poruncă ce spune să anatematizăm pe oricine adaugă sau nu crede în ceva mic din cele pe care le-au legiuit Părinţii Bisericii noastre.” (Stupul Ortodox, 1999)

  1. Sfântul Paisie de la Neamţ (1794): „Oare eretici sunt râmlenii (romano-catolicii) cu al lor papă? Bine ştiu că vei zice că sunt eretici. Şi de vreme ce sunt eretici, precum şi cu adevărat sunt, atunci Sfânta noastră Biserică îi afuriseşte pe dânşii. Şi pe care Sfânta Biserică îi afuriseşte şi eu, împreună cu Biserica, fiul ei fiind, îi afurisesc.”

„Iară preacuviosul asupra tuturor celor ce veneau de supt stăpânirea papii, săvârşea această mare taină a Botezului, fără de nici o împiedicare sau îndoire, ca pe o prea mare nevoie la mântuirea omului,” iar despre uniaţi: „Ca pentru alte rătăciri şi erezii râmleneşti, ce nu se cuvine de acum să-ţi mai vorbim ca şi cu toate ereziile cele râmleneşti s-au amestecat şi cu ele se unesc şi uniaţii, precum sufletul de trup. Şi cum le va fi lor nădejde de mântuire? Nicidecum. Numai pentru Botez îţi voi vorbi ţie din Scripturi, fără de care nu poate avea nimeni nădejde de mântuire.”

„Unia este o aşchie desprinsă de la Sfânta Biserică a Răsăritului şi unire cu necredincioasa, ca să nu-i zic biserică râmlenească. Unia este înşelăciunea diavolului, ce-i vânează pe cei nesocotiţi întru pierzanie. Unia este un lup răpitor de suflete în piele de oaie. Unia este veninul aducător de moarte, în chip de miere, ce pierde sufletele. Unia este mlădiţa înainte-mergătoare a antihristului, ce ademeneşte cu măgulire pe cei mai neştiutori întru pierzanie. Unia este prăpastia iadului pentru cei ce nu au parte de cuget. Unia este luda, ce cu linguşitorul sărut a vândut Credinţa Pravoslavnică … Unia este ca şi râmlenii eretici. Cum, dar, uniaţii nu sunt râmleni, când toate dogmele Credinţei Ortodoxe le-au călcat în picioare şi pe cele râmleneşti le-au adoptat, zicând cu neruşinare, precum că Duhul Sfânt purcede şi de la Fiul? Şi papei de la Roma, adevăratului eretic … aceluia i se închină şi, în loc de Hristos, pe el de căpetenia bisericii îl au.” „Un asemenea jurământ, adică anatema, asupra celor ce se împotrivesc şi nu se supun Soborniceştii Biserici, este pusă de patriarhii Răsăritului soborniceşte, nu doar pentru o oarecare vreme, ci până la sfârşitul lumii va rămâne tare şi neclătită şi nedezlegată cu darul lui Hristos.” (Cuvinte şi scrisori duhovniceşti, voi. II, Chişinău, 1999, p.49)

  1. Sfântul Nicodim Aghioritul (1809): „Se cuvine să ne îngrădim pe noi înşine şi să ne separăm de episcopii care, în chip vădit, stăruie în greşeală privitor la cele ce ţin de credinţă şi de adevăr, aşadar se vădesc a fi eretici sau nedrepţi.”
  2. „Zice încă şi dumnezeiescul Hrisostom (în voroava cea de La început era Cuvântul) „Nu te amăgească pe tine o ascultătorule adunările ereticilor, că au Botez dar nu luminare, ci se botează cu trupul, iar cu sufletul nu se luminează.” Ci şi Sfântul Leon în Epistolia cea către Nichita zice: Nici un eretic nu dă sfinţenie prin taine.” Iar Ambrosie în Cuvântul cel pentru cei ce se catehisesc, zice: Botezul celor rău cinstitori de Dumnezeu, nu sfinţeşte.” (Tâlcuirea Canonului 46 Apostolic, Pidalionul de la Neamţ de la 1844)
  3. Sfântul loan de Kronstadt (1908): „Care dintre ortodocşi nu ar dori unirea cu toţi catolicii sau luteranii şi să fie una cu ei în Hristos, o singură Biserică, o singură obşte a celor credincioşi! Care însă, dintre aceste-zise biserici, mai ales dintre întâi-stătătorii numiţi papi, patriarhi, mitropoliţi, arhiepiscopi şi episcopi, xiondzi (numele polonez pentru preot n.n.) sau pateri se va învoi să se lepede de rătăcirile sale? Nici unul. Iar noi nu putem să ne învoim la învăţătura lor eretică fără să aducem vătămare mântuirii sufletului nostru. Oare se pot uni cele de neunit – minciuna cu adevărul? Iezuiţii catolici în folosul papei şi a propriei lor vederi şi scopuri egoiste şi meschine, au pervertit legea conştiinţei şi legea Evangheliei, afirmând că pentru atingerea scopurilor proprii sau a scopurilor religioase, catolicii pot întrebuinţa toate mijloacele nelegiuite: adică şi ca să omoare şi ca să viclenească în tot felul şi să prigonească credinţa ortodoxă, să o numească schismatică şi o credinţă de câini, şi să-i ardă pe ruguri pe ortodocşi, ca pe Hus şi pe alţii. Neîndoielnice sunt cuvintele Mântuitorului nostru lisus Hristos: Cel ce nu este cu Mine, este împotriva Mea (Matei 12,30). Catolicii, luteranii şi reformaţii au apostaziat de la biserica lui Hristos – ei nu sunt de un cuget cu noi, nutresc vrăjmăşie împotriva noastră, caută din răsputeri să ne omoare, ne strâmtorează în tot chipul pentru credinţa noastră, ne batjocoresc şi ne fac toate felurile de neplăceri mai ales în aşezările lor cele mai însemnate, ei merg în chip vădit împotriva lui Hristos şi a Bisericii Sale, nu cinstesc de viaţă făcătoarea Cruce, sfintele icoane, sfintele moaşte, nu respectă posturile, strâmbă dogmele credinţei celei mântuitoare. Ei nu sunt cu noi ci împotriva noastră şi împotriva lui Hristos. întoarce-i, Doamne, la adevărata Ta Biserică şi mântuieşte-i!

De greşita înţelegere de către catolici a cuvintelor Mântuitorului: Tu eşti Petru şi pe această piatră (pe Hristos, pe Care Petru L-a mărturisit Fiu al lui Dumnezeu) voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui (Matei 16,18) depind toate rătăcirile catolicilor şi papilor şi mai ales părelnicul primat papal în Biserică şi părelnicul rang al papilor de locţiitori ai lui Hristos. Ci uitaţi-vă câte rătăciri  sunt îngăduite în credinţa papei (iar nu a lui Hristos) rătăciri ciudate, hulitoare de Dumnezeu – şi le veţi întoarce spatele cu nemulţumire şi groază! O trufie omenească! O trufie satanicească! Auzi, papa infailibil! O, iezuitism!”

„Catolicii recunoscându-l drept cap al bisericii pe papa, pe adevăratul Cap al Bisericii – Hristos L-au pierdut şi au rămas lipsiţi de Cap. întreaga istorie a papismului dă mărturie că la catolici nu este Cap fiindcă ei fac lucruri necuvioase, luptă împotriva Bisericii Ortodoxe. Iar în învăţătura lor dogmatică – vai, câte erezii, inovaţii, abateri de la adevăr! O, pierzător sistem papist! Singurul Cap al Bisericii cereşti, pămînteşti şi din cele mai dedesubt este Hristos Dumnezeu!” (Spicul Viu, Ed. Sophia, Bucureşti, 2002)

  1. Sfântul Lavrentie al Cernigovului (sec. XIX): „Vor veni aşa vremuri când vor umbla din casă-n casă ca lumea să semneze pentru acel singur împărat şi se va face un recensământ al populaţiei foarte drastic… Vine timpul, şi nu e departe, când foarte multe biserici şi mănăstiri se vor deschide şi se vor repara, le vor reface nu numai pe dinăuntru, ci şi pe dinafară. Vor auri acoperişurile atât ale bisericilor cât şi ale clopotniţelor, dar preoţimea nu va lucra la sufletul credinciosului ci numai la cărămizile lui Faraon. Preotul nu va mai face şi misiune. Când vor termina lucrările va veni vremea împărăţiei lui Antihrist şi el va fi pus împărat… Toate bisericile vor fi într-o bunăstare imensă, pline de bogăţii ca niciodată, dar să nu mergeţi în ele. Antihrist va fi încununat ca împărat în marea biserică din Ierusalim cu participarea clerului şi a patriarhilor. Intrarea şi ieşirea în Ierusalim va fi liberă pentru orice om, dar atunci să vă străduiţi să nu vă duceţi, căci totul va fi spre a vă linguşi pe voi, ca să vă atragă în ispită… Bisericile vor fi deschise, dar creştinul ortodox trăitor nu va putea intra în ele ca să se roage, căci în ele nu se va mai aduce jertfa fără de sânge a lui lisus Hristos. în ele va fi toată adunarea satanică.” (Talanţii împărăţiei, Arhim. Arsenie Boca , p.186)
  2. Sfântul Nectarie de la Eghina (1920): „Despărţirea Bisericilor a avut loc sub Fotie…, după ce Biserica Constantinopolului depăşise pericolul de a fi exclusă din Unica Biserică Sobornicească şi Apostolească, iar Biserica Romană, sau mai bine zis papală, nu mai propovăduia dogmele Sfinţilor Apostoli, ci ale papilor… Cei care nu s-au renăscut prin lucrarea dumnezeiescului har în singura Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, în nici o alta biserică, nici văzută, nici nevăzută, nu o vor face… Atât timp cât cauzele principale ale despărţirii rămân aceleaşi… unirea este imposibilă…” (Stupul Ortodox, 1999)
  3. Sfântul loan lacob de la Neamţ – Hozevitul (1960): „Iar câţiva dintre slujitorii Sfântului Altar din ziua de azi defăima aceste Sfinte Canoane, numindu-le bariere ruginite. Canoanele sunt insuflate de Duhul Sfânt prin Sf. Apostoli şi prin Sf. Părinţi ai celor şapte Sfinte Soboare ecumenice şi ei zic: ‘Canoanele, de multa vechime pe care o au, au ruginit.’ Nu zic că ei de multă grăsime şi nefrică de Dumnezeu li s-a întunecat mintea şi au năpârlit, căzându-le şi părul şi barba şi mustaţa, făcându-se ca femeile. Cum e chipul Domnului şi al Sfinţilor şi cum e chipul lor? De aceea, Sfintele Canoane ale Sfinţilor ei le calcă în picioare, dar predică sus şi tare că sunt ortodocşi.” (Hrană duhovnicească, Buc., 2000)
  4. Sfântul Justin Popovici (1979): „Conform gândirii unitare a Părinţilor şi a Sinoadelor, Biserica este nu numai una, ci şi unica… Biserica este una şi unica, pentru că ea este trupul Unuia şi Unicului Hristos. Unde nu este Dumnezeul-Om, acolo nu există Biserică, iar unde nu există Biserică, acolo nici Euharistia nu există. în afara acestei identităţi, adică a Bisericii şi a Euharistiei, se află erezia, falsa biserică şi antibiserica. Biserica, prin dumnezeiasca Euharistie, este unitate sobornicească şi unirea lui Hristos cu credincioşii şi a credincioşilor cu Hristos. Şi în Euharistie şi în Biserică, Dumnezeul-Om Hristos este Unul şi, de asemenea, este toate şi întru toţi. (Col. 3:1,1). Din unica şi nedespărţita Biserică a lui Hristos, în diferite timpuri, s-au desprins şi s-au tăiat ereticii şi schismaticii, care au şi încetat să fie mădulare ale Bisericii. Unii ca aceştia au fost… romano-catolicii şi protestanţii şi uniţii şi toată cealaltă legiune eretică şi schismatică. Ecumenismul e numele de obşte pentru toate pseudo-creştinismele, pentru pseudo-bisericile Europei Apusene. În el se află cu inima lor toate umanismele europene cu papismul în frunte, iar toate aceste pseudo-creştinisme, toate aceste pseudo-biserici nu sunt nimic altceva decât erezie peste erezie. Numele lor evanghelic de obşte este acela de pan-erezie (erezie universală). De ce? Fiindcă în cursul istoriei, felurite erezii tăgăduiau sau denaturau anumite însuşiri ale Dumnezeului-Om Hristos, în timp ce ereziile acestea europene îndepărtează pe Dumnezeul-Om în întregime şi pun în locul Lui pe omul european. În această privinţă nu e nici o deosebire esenţială între papism, protestantism, ecumenism şi celelalte secte, al căror nume este legiune.

            Prin dogma despre infailibilitatea papei, papa a fost de fapt declarat drept Biserică şi el, un om, a luat locul Dumnezeului-Om. Acesta e triumful final al umanismului, dar este în acelaşi timp şi moartea a doua a papismului iar prin el şi cu el, a oricărui umanism. Totuşi, înaintea Adevăratei Biserici a lui Hristos care de la arătarea Dumnezeului-Om Hristos există în lumea noastră pământească ca Trup divino-uman, dogma despre infailibilitatea papei este nu numai erezie, ci o panerezie, fiindcă nici o erezie nu s-a ridicat atât de radical şi atât de integral împotriva Dumnezeului-Om Hristos şi a Bisericii Lui, aşa cum a făcut papismul prin dogma despre infailibilitatea papei – om. Nu există nici o îndoială că dogma aceasta este erezia ereziilor, chinul chinurilor, o răzvrătire nemaivăzută împotriva Dumnezeului-Om Hristos! Dogma aceasta este, vai, cea mai îngrozitoare surghiunire a Domnului nostru lisus Hristos de pe pământ, o nouă trădare a lui Hristos, o nouă răstignire a Domnului – numai că nu pe crucea cea de lemn, ci pe crucea de aur a umanismului papist. Şi toate acestea sunt iad, iad, iad pentru sărmana fiinţă pământească ce se numeşte om. Acolo unde îl înlocuiesc pe Dumnezeul-Om Hristos cu omul, fie şi cu cel numit infailibil, acolo se desparte trupul de Cap. Şi după cum din această pricină Biserica dispare de acolo, tot aşa se pierde şi ierarhia apostolească divino-umană şi succesiunea apostolică sacramentală.” (Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, 2002)

  1. Cucernicul Părinte Dumitru Stăniloae (1993): „Eu nu prea sunt pentru ecumenism; socotesc că ecumenismul este produsul masoneriei; iarăşi vor să relativizeze credinţa adevărată. A avut dreptate Biserica zicând că nu prea suntem uniţi. Ecumenismul este pan-erezia timpului nostru.  Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă nu sunt două surori. Nu există decât un singur cap al Bisericii, lisus Hristos. Nu poate exista decât un singur trup, adică o singură Biserică. Deci noţiunea de Biserici surori este improprie.

„Au venit odată şi aici, la un congres al ecumeniştilor. Şi unul dintre reprezentanţii lor a susţinut ideile socialiste. Eu i-am combătut şi vorbeam mereu de Hristos. Iar mă întrebau: De ce tot vorbiţi de Hristos? Aici este vorba de altceva, nu de Hristos. S-au supărat teribil şi, după ce am plecat, m-au criticat foarte tare pentru că vorbeam de Hristos şi nu de probleme de-astea sociale. De ce să mai stau de vorbă cu ei care au făcut femeile preoţi, sunt de acord cu homosexualii, nu se mai căsătoresc…” (interviu preluat din Ortodoxia şi internaţionalismul religios, Ed. Scara, 1999)

„Lupta catolicismului n-a avut o bază spirituală, creştină, aşa cum a fost cea din Rusia sau cea de la noi. Ne acuză Todea că suntem Biserica trădătoare. Două mii de preoţi ortodocşi au stat în închisoare. Eu am fost în închisoare şi n-am văzut nici un preot unit. Toţi s-au făcut ortodocşi sau au intrat în diferite întreprinderi în care făceau pe turnătorii.” (Omagii părintelui Dumitru Stăniloae, Ed. MMB, 1994)

„Caracteristica fundamentală a creştinismului, care constă în surparea zidului despărţitor dintre Dumnezeu şi oameni (…) e înlăturată în catolicism într-o nouă formă. Sobomicitatea creştină, însăşi Biserica, trupul tainic al lui Hristos, e desfăcută din îmbrăţişarea iubirii atotprezente a lui lisus Hristos şi transformată într-o societate pur laică. (…) lisus are o comunitate numai cu un anumit punct al spaţiului şi numai cu o persoană, cu papa în Vatican. (…) Tot ce contează e dependenţa juridică de o persoană omenească. Misticul e transformat în juridic, viaţa în Biserică devine o preocupare de bună şi uniformă orânduială juridică. Cuvintele religioase nu mai exprimă de aceea nici ele misterul unor experienţe religioase directe, ci devin termeni juridici şi raţionalişti, de precizări pozitiviste, pământeşti.” (Ortodoxie şi românism, pag. 100-101)

  1. Părintele Cleopa Ilie de la M-rea Sihăstria (1998) „Mi-au pus întrebări despre unitatea Bisericilor, că ei vor să unească Bisericile şi să facă, precum a zis Mântuitorul, o turmă şi un păstor. ‘-Domnule director,’ i-am zis, ‘biserica dumneavoastră, protestantismul, este suspendat în aer. N-are temelie!’ ‘-Dar de ce, părinte?’ ‘-Unde vi-i Sfânta Tradiţie? Unde-s Sfintele Canoane? Unde-i practica Bisericii de 2000 de ani? Aţi desfiinţat totul şi acum vreţi să vă apropiaţi de noi? Este imposibil! Noi de-abia avem puncte comune cu catolicii, darămite cu protestanţii. Ei sunt la foarte mare distanţă de noi, au numai două Taine, şi acelea nu ca taine, ci numai ca simboluri: Botezul şi Cina Domnului. La Cina Domnului fac o masa comemorativă cu pâine şi cu vin în cinstea lui Hristos, dar nu mai cred că se preface pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Domnului. N-am când să spun discuţia de acolo că-i mult de spus.”

„-Cum vedeţi unirea Bisericilor?” Părintele răspunde: „-Fraţilor, unirea Bisericii nu este lucru omenesc ci dumnezeiesc. Nu-i în puterea noastră, iată cum văd eu: să punem post şi rugăciune către Dumnezeu şi cînd va veni Duhul Sfânt să ne găsească ca Sfinţii Apostoli. Asta e lucrarea Duhului Sfânt. Iar dacă va veni Duhul Sfânt când îl cerem cu post şi rugăciune, când va veni la toate minţile arhiereilor catolici şi ortodocşi, va fi aceeaşi gândire: Hai să ne unim că n-au fost la început două Biserici ci una singură. Deci asta să cerem de la Dumnezeu, că El poate face unitate de vederi în toate privinţele… Iar dacă este vorba să se creadă, să se facă unitate de credinţă, atunci numai Domnul ştie… Noi, nu. Aţi văzut la primii voievozi creştini ai românilor, de când sunt cele trei ţări române, Moldova, Muntenia şi Ardealul, toţi au fost ortodocşi… Ştefan cel Mare nu a fost baptist! Mircea cel Bătrân nu a fost evanghelist sau adventist! Alexandru cel Bun nu a fost martorul lui lehova; nebunii ăştia au venit acum. Nici o sectă nu exista în ţara noastră pe atunci. Aceştia vin din străinătate, plătiţi de masoni, să ne strice dreapta credinţă şi originea noastră de popor ortodox (…). Să ţineţi credinţa care aţi supt-o de la piepturile maicilor voastre! Să ţineţi credinţa pe care o avem de două mii de ani! Nu vă luaţi după slugile satanei care vin din Apus cu milioane de dolari. Ei cumpără pe proşti şi pe nelămuriţi în credinţă, să rupă unitatea în sufletul poporului român şi vor să facă cele mai mari erezii şi nebunii în ţara aceasta. Păziţi-vă de aceştia! Au case de rugăciuni dar acolo e casa satanei.” (Ortodoxia şi internaţionalismul religios, Ed. Scara, 1999)

  1. Părintele arhimandrit Arsenie Boca (1989): „Ecumenismul? Erezia tuturor ereziilor. Căderea Bisericii prin slujitorii ei. Cozile de topor ale apusului. Numai putregaiul cade din Biserica Ortodoxă, fie ei: arhierei, preoţi de mir, călugări sau mireni. Înapoi la Sfânta Tradiţie, la Dogmele şi Canoanele Sfinţilor Părinţi ale celor şapte Soboare Ecumenice, altfel la iad cu arhierei cu tot. Ferească Dumnezeu!” (Talanţii împărăţiei, pag.197)
  2. Arhimandit Gheorghios Kapsanis, egumenul M-rii Grigoriu, Athos: „Ce este ecumenici-tatea? Bisericile Ortodoxe din întreaga lume sunt organizate, din punct de vedere administrativ, în Biserici locale sub conducerea unor sinoade locale, respectiv patriarhii. Toate bisericile locale sunt organizate la rândul lor sub forma unui sinod ecumenic din care fac parte reprezentanţi ai tuturor Bisericilor Ortodoxe locale. Ce este ecumenismul? Ecumenismul în schimb, este o formă instituţională prin care, sub numele păcii şi al unităţii, sunt adunate la un loc toate religiile lumii precum evrei, musulmani, budişti care nu cred în lisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, şi unde se dezbat probleme economice, politice, sociale, culturale etc. Ecumenismul caută prin toate acestea să se impună ca noua religie a viitorului. Cu certitudine, Biserica Ortodoxă este ecumenică adică sobornicească. Una este însă ecumenicitatea şi alta este ecumenismul. Biserica Ortodoxă este ecumenică, dar nu ecumenistă. Ea rămâne ecumenică atâta vreme cât nu cade în ispita ecumenismului. Ecumenicitatea constituie expresia deplinătăţii Bisericii şi se propune şi celorlalţi, fără să se împartă sau să se ajusteze după concepţiile omeneşti. Aşadar Biserica noastră Ortodoxă este ecumenică şi deoarece întreaga lume are nevoie cu adevărat de ecumenicitatea ei, este necesar ca ea să se menţină ecumenică şi să nu cadă în ecumenism. Iar aceasta nu numai pentru a-şi păstra ecumenicitatea ei, ci şi pentru a ajuta cu adevărat lumea.

            Un rol important în mişcarea ecumenică îl are teoria ramificaţiilor care este o erezie eclesiologică promovată în cercurile teologice aşa-zis moderniste, a cărei esenţă este că toate confesiunile creştine existente în momentul actual sunt văzute ca ramuri egale ale unei singure Biserici a lui Hristos şi care deţin în mod egal harul Sfîntului Duh şi Adevărul Divin. La baza acestei învăţături eretice stă interpretarea incorectă a procedurilor canonice privind primirea în Biserică a ereticilor şi schismaticilor.” (Ortodoxia şi internaţionalismul religios, ed. Scara, 1999)

  1. Cucernicul Părinte Gheorghe Calciu (†2006): „Înţelegerea ecumenică de unire şi armonie a lumii este de fapt o formă a mişcărilor internaţionaliste pe plan religios, în care se încearcă desfiinţarea naţiunilor, instituirea unor guverne mondiale, pe care nimeni nu Ie-a uns şi care urmăresc doar gloria lor, buna lor viaţă şi satisfacerea dorinţei de a conduce popoarele. Ecumenismul acesta este în sine o acţiune diabolică şi sunt de acord cu unii teologi greci care spun că ecumenismul este cea mai mare erezie a secolului nostru… Am sperat că România va fi următoarea ţară care va ieşi din ecumenism.” („Ziua” de Bucureşti, 5 dec. 1998, pg.8)
  2. Mitropolitul lerotei de Nafpaktos: „Poate fi spus că de este o mare erezie astăzi, este aşa-numita erezie eclesiologică, care se confruntă mai ales cu păstorii Bisericii. Este o mare confuzie astăzi despre ceea ce este Biserica şi care sunt adevăraţii ei membri. Se confundă identitatea Bisericii cu alte tradiţii umaniste şi se gândeşte că Biserica este fragmentată şi despărţită, dar mai mult se ignoră singura cale de mântuire a Bisericii.” „Papistaşii nu au preoţie nici taine… Vaticanul nu este biserică, ci un sistem politicoeco-nomic situat în afara Bisericii, iar papa cu toţi clericii Vaticanului nu sunt urmaşi ai Apostolilor, nu au predania şi succesiunea apostolică… Papistaşii sunt franco-latini, iar pe deasupra şi eretici. Papismul se află în afara Bisericii…, şi pentru că în afara Bisericii nu există Taine, pentru aceasta clericii papistaşilor şi însuşi papa, pentru noi ortodocşii, nu au preoţie, adică au fost tăiaţi de la succesiunea apostolică. Dacă se va pierde Credinţa Ortodoxă, atunci nu va mai exista nici Biserică, nici Dumnezeiasca Euharistie… Părinţii Bisericii din veacul al Vlll-lea observaseră că papismul, sub influenţa francilor, a schimbat teologia ortodoxă şi astfel nu mai făcea parte din Biserica Ortodoxă care păzea în întregime adevărul revelat. De aceea, papa nu mai era pomenit în Diptice.” (Cugetul Bisericii Ortodoxe, Cap.l)
  3. Cuviosul Ghenadie Sholarios, Patriarhul Constantinopolului (sec.XV) „O grecilor vrednici de milă, de ce încă rătăciţi şi lepădînd orice nădejde în Dumnezeu căutaţi ajutorul francilor (Europei, n.n)? Cum de împreună cu întreaga Cetate, care curând va cădea, pierdeţi Ortodoxia voastră? Milostiv fii mie Dumnezeule! Aduc mărturie înaintea Ta că sunt nevinovat de această nelegiuire. O, bieţii de voi care vedeţi ce se-ntâmplă în jurul vostru şi în vreme ce robia vă este tot mai aproape, vă lepădaţi de credinţa părinţilor voştri şi primiţi fărădelegea! Nu mă voi lepăda nicicând de tine, iubită Ortodoxie, şi n-am să te ascund Sfântă Predanie, câtă vreme duhul meu mai sălăşluieşte în trupul acesta.” (Sinodul de la Ferrara-Florenţa, Ed. Scara, 2002, p.161)

            „…înainte de a face orice judecată în cele ale credinţei, se cuvine a nu trece cu vederea peste cuvintele celor care mai înainte de noi au ştiut să poarte lupta cea bună şi să biruiască până la capăt. Sfinţii Prooroci, Evanghelişti, Apostoli, Mărturisitori şi Cuvioşi din toate timpurile şi toate locurile sunt într-un cuget când grăiesc despre Ortodoxie şi despre apărarea ei. Este cugetul Bisericii Strămoşeşti celei peste veacuri vie şi nemuritoare, luminoasă şi înfloritoare, este hrana din care s-au alăptat toţi cei ce-au vieţuit într-însa, sunt cuvintele aceluiaşi izvor.

            Popor ortodox, păstraţi credinţa străbună în care aţi fost crescuţi, păstraţi predaniile părinţilor şi strămoşilor noştri, păstraţi neatinsă comoara ce aţi primit-o de la sfinţii cei din veac. Nu vă depărtaţi de la izvorul de viaţă al Bisericii, căci ea vă va ajuta să luptaţi împotriva viclenilor, să vă păstraţi şi să înmulţiţi darurile Duhului Sfânt primite la Botez şi să vă mântuiţi sufletul şi neamul. Părinţilor şi fraţilor ortodocşi, cele citite sunt doar o picătură din mulţimea cuvintelor pe care Sfinţii Părinţi le-au mărturisit până la noi, împotriva celor ce voiau a strica Credinţa Ortodoxă lăsată de Mântuitorul şi Sfinţii Apostoli, înţelegeţi şi vedeţi că doar Biserica Ortodoxă se ocârmuieşte după cele şapte Soboare, doar Biserica Ortodoxă păstrează neschimbate scrierile Sfinţilor Părinţi, doar în Biserica Ortodoxă se ţin slujbele primelor veacuri, şi pentru aceea doar Biserica Ortodoxă e mereu nouă şi înnoită de harul Duhului Sfânt.

Fiţi încredinţaţi că doar cei ce se luptă pentru Biserică vor rămâne în Ortodoxie, doar cei ce vor mărturisi învăţătura Bisericii vor aduce dreapta-slăvire lui Dumnezeu, doar acei ce vor lucra toate din dragoste de Biserică, însuşi Hristos îi va dărui Ortodoxiei Sale drept temple vii ale Duhului Sfânt şi se vor bucura de vederea luminii line a sfintei slave, pregustând încă de aici împărăţia cerurilor.”

Extras realizat de Monahul Conon Românul (www.mirem.com)

 

FAPTE

 

        La a IX-a Adunare Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor (C.M.B., sau echivalentul în plan religios a ceea ce înseamnă ONU sau UE în plan politic – adică o organizaţie menită să unească discret dar forţat şi cu orice preţ membrele semnatare, spre a putea fi astfel predate unicului conducător, Mesia cel aşteptat de iudei, sau Antihrist – conform celei din urmă cărţi a Sfintei Scripturi), care a avut loc la Porto Alegre (Brazilia) în 2006, reprezentanţii ortodocşi au negat Sobornicitatea Bisericii Ortodoxe pe care o mărturisim prin Crez. AU SEMNAT că deplinătatea sobornicităţii Bisericii depinde de comuniunea cu ramurile protestante ale Consiliului Mondial al Bisericilor !

        Mai mult, în Declaraţia Comună a Comisiei Mixte de Dialog Teologic cu monofiziţii, reprezentanţii ortodocşi AU SEMNAT că monofizitii* [ereticii lui Eutihie (378 – c. 454) – călugăr din Constantinopol, care susținea că după întrupare Iisus Hristos, a avut o singură natură, cea divină, natura (firea) omenească fiind asimilată de cea divină. Erezia a fost condamnată la Sinodul IV ecumenic de la Calcedeon din anul 451; eutihianism – din monofizit + suf. -ism.] „au păstrat cu adevărat credinţa ortodoxă”. Cu alte cuvinte, rău au facut Părinţii Sinodului IV Ecumenic care i-au tăiat din Trupul Bisericii ca fiind eretici. Si, desigur, s-au înşelat şi Părintii celorlalte Sinoade Ecumenice, al V-lea, al VI-lea, Sinodul V-VI şi al VII-lea Ecumenic care au reafirmat condamnările!

     Ne-am referit la acordul de la Balamand (1993) la care pentru prima oară, reprezentanţii ortodocşi, încălcînd hotărîri panortodoxe, au recunoscut Uniţia. La Balamand însă a existat şi alt compromis la pretenţiile papistaşe, întru totul de NEîngăduit pentru conştiinţa ortodoxă. Reprezentanţii ortodocşi au recunoscut că deţinător al succesiunii apostolice nu este doar Biserica Ortodoxă, ci şi papismul. Literal: „De la ambele părţi se recunoaşte că ceea ce Hristos a încredinţat Bisericii Sale – mărturisirea credinţei apostolice, participarea la aceleaşi Taine, înainte de toate la preoţia unică ce săvîrşeşte unica jertfă a lui Hristos, succesiunea apostolică a Episcopilor – nu se poate considera ca proprietate a uneia dintre Bisericile noastre!”. Ne întrebăm, cei care au semnat acest text au înţeles oare ce au semnat? Acceptă ei că Papismul păstrează succesiunea apostolică, adică faptul că dogmele: Filioque, primatul papal, infailibilitatea papală, harul creat, meritele prisositoare ale Sfinţilor, imaculata concepţie a Născatoarei de Dumnezeu sunt parte a învăţăturii apostolice? Aşadar, învăţături întru totul potrivnice învăţăturii Bisericii Ortodoxe sunt şi ele parte a învăţăturii apostolice! Totală halucinaţie teologică, teologie contemporană de tip New Age-ist, potrivit căreia şi la unii, şi la alţii există Adevărul.

(Nr. 24 / august 2012 al Revistei ATITUDINI – pag. 77-78)

 

Interviu cu Părintele Justin Pârvu

Cum vedeți ratificarea tratatului de la Balamand, din 1993, de către sinodul Bisericii Ortodoxe Române, pe tema raportului dintre Biserica Ortodoxa şi cea catolică? Toate celelalte Biserici Ortodoxe au respins sinodal acele declarații din tratat, ca fiind eretice, numai Biserica Română fiind singura care nu l-a respins nici până azi.

Pr. Justin Pârvu: Nu poporul nostru poartă vina, atâta timp cât aceste tratate s-au făcut şi s-au semnat pe ascuns. Ierarhii noştri nu au cerut părerea şi acordul poporului, dar nici măcar nu am fost înştiințați. Doamne fereşte, mâine poimâine ne trezim că Biserica Română nu se mai cheamă Biserica Ortodoxă, ci catolică. Noi nu ne putem asuma greşelile lor dogmatice. Şi vom ține la hotărârile celor 7 sfinte sinoade ecumenice cu prețul vieții. Pentru noi aceasta este sfânt: mărturisirea de credință a celor 7 sinoade ecumenice. Acestea au fost stabilite de Sfinții Părinți prin Duhul Sânt. Dacă ne lepădăm de ele, ne lepădăm de Duhul Sfânt. Nu e loc de îndoială în privința dogmelor. Ierarhii noştri când sunt investiți în episcopie depun un jurământ cum că se obligă să păzească dreapta credință şi cele 7 sinoade ecumenice. Dacă încalcă jurământul, atunci nu mai sunt episcopi, nu se mai supun Sfinților ierarhi, păstorii lor.

Deci dacă ei nu se supun mai marilor lor, adică Sfinților Părinți, cum să ne pretindă nouă ascultare? Noi nu ascultăm de furi, ci de glasul Bisericii, care vorbeşte prin Sfinții Părinți, nu prin minți îmbătate de mitrele aurite din capul lor. Ei au datoria să revadă acordurile de la Balamand şi Biserica să îşi revizuiască poziția ortodoxă, spre liniştea poporului nostru ortodox. Biserica catolică deține erezii foarte mari în sânul ei, noi nu avem ce discuta cu nişte fățarnici care şi-au inventat propria lor biserică în afara harului lui Dumnezeu, pentru a fi independentă şi de sine stătătoare, asemenea lui Lucifer care a vrut să îşi ridice alt scaun pe tronul Dumnezeirii. Papalitatea a închis credincioşilor bisericii lor porțile Împărăției cerurilor ca să se închine lui pe un alt tron, la Vatican. Au încercat să ne subjuge şi pe noi, aruncând în ograda noastră şopârla uniatismului, dar sângele martirilor noştri mărturisitori i-a alungat cu puterea harului lui Dumnezeu. Aceste compromisuri ale ierarhilor noştri se săvârşesc nu dintr-o convingere dogmatică, ei ştiu prea bine adevărul, ci se poartă aşa datorită intereselor politice. Nu au puterea să se opună, pentru că a fi episcop în zilele noastre, înseamnă să accepți condiția de mucenic. Nu e uşor nici pentru ei. Noi avem datoria să îi trezim şi să ne rugăm pentru ei să aibă puterea de a se opune rătăcirilor dogmatice şi să fortifice Biserica cu mărturisirea lor dreaptă.

Noi, cei care am rămas ortodocşi în acest popor, ne dezicem de rătăcirile şi compromisurile lor. Au intrat lupii în turma noastră pentru că semănătorii sunt puțini, lipsesc teologii în măsură să poată combate nişte rătăciri de la adevărurile de credință. Se duc degeaba în străinătate şi fac atâtea şcoli teologice, dar nu auzi pe niciunul care să mărturisească nişte realități dureroase din sânul Bisericii. Pentru că ei când vin din străinătate aşteaptă o coroană de arhiereu, o coroană de secretar, să îşi pună guleraşe frumoase, genți strălucitoare şi maşini luxoase şi cică formează Biserica Ortodoxă. Dar nu asta formează Biserica Ortodoxă, Biserica ortodoxă o formează poporul simplu de rând binecredincios, băbuca aceea care îşi aprinde lumânarea cu lacrimi în ochi şi țăranul care nu cedează ortodoxia străinilor. Ortodoxia nu e în catedrale şi în zgârie nori, nu e în caracterul Biserici noastre, ci Ortodoxia sălăşluieşte în Peştera boilor de la Betleem, în care s-a născut smerit Dumnezeu. Acolo coboară Duhul Sfânt, aici e culcuşul harului Duhului Sfânt, în inima smerită şi înfrântă.De la Părintele Stăniloae nu mai avem profesori teologi care să facă o reală catehizare studenților. Şi teologii se formează aşa cum văd la păstorii lor. Dar ar trebui să înțeleagă că păstorii supremi sunt Sfinții Părinți şi slavă Domnului sunt atâtea cărți publicate. Nimeni nu poate spune că nu a ştiut.

Teologilor noştri le lipseşte râvna sau scânteia dragostei de adevăr. Să învățăm de la greci, care aşa mândri cum sunt ei, totuşi nu renunță la principiile ortodoxe ale Bisericii, ei fac educație religioasă, catehetică şi dogmatică de mici copiilor lor, astfel încât poporul grec este crescut într-un mediu bizantin şi înțeleg uşor dogma ortodoxă. La noi a fost o teologie sporadică şi o ortodoxie plină de necazuri şi greutăți. Eu rar am întâlnit profesori de teologie în puşcărie, şi dacă erau, erau fără atitudine. Au fost câțiva buni dar puțini, cum a fost Părintele Arsenie; mai mult cei simpli şi fără carte au apărat Biserica la noi. Să ne rugăm să înmulțească Domul secerătorii că sunt puțini. Orice credincios trebuie să îşi însuşească un minim de cunoştințe dogmatice, catehismul ortodox şi să fie trezvitor să nu primească orice învățătură cu uşurință de la oricine, numai de la Sfinții Părinți şi preoții mărturisitori. Să fim vigilenți pentru că sectele iau amploare şi în curând Ortodoxia românească, dacă o ține tot aşa, o să iasă la pensie „

Interviu apărut în nr. 19 al revistei ATITUDINI

 

Cine să ridice piatra de pe mormântul neamului nostru? – Pr. Justin Pârvu

Părinte, acum când situația economică și politică a țării e foarte bulversantă, ce nădejde politică mai putem avea azi, când lipsește un conducător cu o linie politică echilibrată și care să îi pese de țară și de popor mai mult decât de propriul lui scaun?

Pr. Justin Pârvu: Toate stăpânirile acestea noi socotim că sunt de la Dumnezeu, și avem datoria să ne supunem. Dar sunt stăpâniri dinafară care intră înăuntrul poporului, sărind peste gard, stăpâniri care intră pe ușa democratică a unui popor, care se impun prin modul lor de a guverna și nu sunt impuși dinafară. Care este mai tare în mitocănii acela guvernează, adică cel care are banul să îl poată corupe pe cel sărac. Se ajunge să cumperi conștiința omului cu un kg. de făină și orez și jumătate de litru de ulei. Acesta este politicianul compromis și care se degradează în fața unui popor. Cu ce încredere poți să îi acorzi unui astfel de politician casa și averea unui stat? Cel care acordă votul de încredere unui astfel de politician nu este ca un nebun care își dă foc la propria casă? De aceea noi nu mai ieșim din această sta­re de mizerie. Pentru această mizerie nu e de vină doar Europa și pute­rile lumii, ci în primul rând se datorează lipsei noastre de administrare internă. Pentru că Europa nu vine la mine la primărie să mă controleze ce am lucrat eu într-o lună de zile și cum am asfaltat drumul.

Cel care guvernează trebuie să aibă durere de inimă pentru sărăcia bieților cetățeni. Atâta vreme cât nu avem la cârma țării oameni care săguverneze cu spirit de jertfă pentru popor și cu binecuvântarea lui Dumnezeu, nu ieșim la orizont. Căci așa era formula veche de altădată: cu harul lui Dumnezeu, „din mila lui Dumnezeu Domn al acestei țări”, și cu voința națiunii. O guvernare fără Dumnezeu este o guvernare fără conștiință. Atâta vreme cât vom alege conducători fără Dum­nezeu, vom merge din rău în mai rău și nu există nicio speranță pentru un viitor mai bun.

–        Putem privi indiferenți la durerea și sărăcia omului de rând, care nici măcar bani de spitalizare nu are? Bolile s-au înmulțit, medicamentele și taxele de spitalizare cresc de la o guvernare la alta. Neimplicându-ne, nu suntem cu toții vinovați pentru durerea și suferința celuilalt?

Pr. Justin Pârvu: Durerea mare este peste tot, pentru că sunt puși să conducă oameni fără o autoritate profesională și fără o orientare câtuși de puțin prin Hristos în stat. Azi voința poporului se clădește pe falsul acesta de la o alegere la alta, că îți dă doar impresia că ești alegător liber. Iar votul nostru nu este decât folosit și manipulat în interesele lor meschine. Decât să cheltui atâția bani pen­tru campanii electorale de paradă, mai bine s-ar face o școală, un spital din acei bani risipiți. Ei fac campanii, promisiuni și alegeri, dar peste tot însă sună a sărăcie. Oamenii aleși ar trebui trași la răspundere pentru ceea ce au făcut în orașul sau satul unde guvernează fiecare. Dar așa, dacă nimeni nu îi verifică și știu că nu plătesc pentru faptele lor, evident că fură și trage fiecare pentru interesul lui personal. Èšara aceasta este guver­nată nu după nevoile și greutățile poporului, ci după bunul plac al șefului.

–        Datorită sărăciei, rata sinuciderii a crescut foarte mult. Ce îi sfătuiți pe acești oameni care sunt concediați de la muncă și societatea actuală nu le permite să se angaje­ze în altă parte, neavând cu ce să își întrețină familia?

Pr. Justin Pârvu: La noi ar trebui să se implice mai mult Biserica. Fiecare sat, fiecare parohie trebuie să aibă evidența și a ultimului sărac, astfel încât să poa­tă ajuta și familiile sărace din puținul pe care îl au. Dacă Biserica ar putea găsi anumite forme de organizare, astfel încât să construiască spitale, cantine, școli pentru familiile sărace, sau chiar instituții unde să poată oferi locuri de muncă creștinilor care sunt capabili să lucreze și nu au un loc de muncă. Biserica nu trebuie să facă po­litică, dar este datoare să intervină în societate atunci când sunt fel și fel de abuzuri și derapaje.

Să luăm exemplul Sf. Vasile cel Mare, care a format renumitele vasiliade, ce nu aveau alt scop decât să vină în ajutorul omului sărac, omului lipsit. El nu a căutat în primul rând să critice viața politică din vremea sa, ci a propovăduit mila creștină în viața și societatea de toate zilele. Biserica nu are datoria doar să predice de la am­von despre virtuțile creștine. Avem modelul evanghelic în persoana Mântuitorului Iisus Hristos, Care nu a lăsat mulțimea să plece acasă flămândă, după ce le-a predicat des­pre Împărăția Cerurilor, ci a înmulțit pâinile și peștii, bineînțeles prin minune dumnezeiască, de i-a săturat pe toți. Mântuitorul ne învață așadar că păstorii sunt datori să cerceteze și să vadă starea populației dacă e sau nu în nevoi, apoi, după puterea fiecă­ruia, să înmulțim și noi pâinea prin osteneala noastră omenească și cu ajutorul lui Dumnezeu, vom reuși să dăm săracilor pâine. Nu suntem noi sfinți să facem minuni, dar avem datoria să ne ostenim cu puterile omenești în binele comunității. Fiecare parohie, cât de săracă ar fi, are o mică rezervă, de unde poate începe să sporească un bun obștesc, dar să fie într-adevăr aceste bu­nuri folosite cu durere de inimă, cu grija față de poporul acesta aflat în nevoi. Biserica să ofere credincioșilor, nu să ceară taxe și biruri pe care nu le pot duce.

Sărăcia aceasta este și o încurajare a uciderii în masă, prin avorturi. Vin oameni și îmi spun că nu au cu ce să crească pruncii, și de ce să îi mai facă? Până și ultima țărancă de la sat vine și îmi spune: „Nu am cu ce să îl cresc. Îl dau afară”. Păi femeia de la țară, de bine de rău, are acolo o bucată de pământ, o cană de făină. Dacă avortează nici atât cât au acum nu vor avea, pentru că Dumnezeu va lua de la ei belșugul. Doar familiile cu copii mulți vor rezista. Dumnezeu, mai devreme sau mai târziu, va răspunde nevoilor acestor familii și chiar din copiii aceia crescuți în sărăcie, mai târziu poate veni ajutorul. Dar noi vrem acum imediat să ne dea Dumnezeu bani și belșug. Nu, Dumnezeu știe când și de ce îngăduie așa. Aceste familii și mame eroice duc greutățile țării, nu toate farfaralele care se plâng că nu pot face copii.

–        Se mai poate naște din poporul român un Constantin Brâncoveanu sau un Mihai Viteazul?

Pr. Justin Pârvu: Acum nu. Un astfel de om la noi se naște o dată la 200 de ani. Deocamdată statul rămâne în somnul cel de moarte, nu se interesează, este insensibil la durerea po­porului. Față de un conducător necreștin nu poți avea încredere, ci doar să te temi de el. Iar dacă supușii lucrează de frică, acela nu mai este stat democratic. Este democrație comunistă, o formă mai plăcută la vedere și înșelătoare simțurilor. Deja acum nu se mai pune problema să ne salveze un conducător român, acum se pune problema să ne salveze Europa și băncile internaționale. Azi românul simplu nădăjduiește în această Europă fals democratică. Vin aici creștini simpli, unii primari, și îmi spun: „Părinte, noi vrem să facem o intervenție în Euro­pa să ne dea pentru comună niște fon­duri europene”. Eu le spun: „Măi, băieți, încercați și voi, dar nu vă angajați prea mult, pentru că Europa e doar cu forma de ajutorare, dar în rest este o formă goa­lă, din care nu câștigi nimic”. Ne apropiem de un sfârșit al Europei, în forma pe care o știm noi de odată; ea tinde acum către un guvern unic, ce va stăpâni toată lumea, în mod autoritar, ce va conduce toată politica și viața noastră economică. Dar acesta va fi sfârșitul libertății noastre, pentru că această guvernare va fi fără Dumnezeu.

–        De ce suntem din ce în ce mai dezbinați și nu ne putem uni și noi ca alte popoare care își câștigă niște drepturi? Până și în Basarabia, care este de un sânge cu noi, creștinii de acolo au protestat împreună cu preoții și episcopii împotriva actelor biometrice și au reușit să modifice legea creându-li-se alternative, nebiometrice. Pe când la noi există o luptă doar la nivel de teorie.

Pr. Justin Pârvu: Ce se întâmplă în Basarabia e un caz aparte. Ei sunt puși acolo între ciocan și nicovală, între Moscova și Bruxelles. Rușii nu au niciun interes să îi scape din mână pe basarabeni, ca nu cumva să se alieze cu Europa, sau cu România. Toți se tem, și Europa și Moscova, de o Românie unită. De aceea se și introduc fel și fel de diversiuni între români pentru a nu se putea coagula ceva trainic, special pentru a menține și accentua dezbinarea. Toți au nevoie să fure bunurile și pământurile României bogate. Şi unii și alții au interes să folosească țara noastră pentru un eventual front aici între cele două puteri. Dar, bineînțeles, în afară de aceasta, basarabenii sunt și oameni credincioși care au stat acolo în picioare, zi și noapte, militând pentru drepturile lor. Au mai multă stator­nicie decât noi. La noi nu ai cu cine să te aliezi, nu există niciun interes nobil la acești oameni politici ca să ridice piatra aceasta de pe mormântul neamului nostru. O țin ferecată și cine să o ridice? Lor le merge bine acolo unde sunt, parlamen­tari, deputați, primari, au copii și rude de îngrășat. Din păcate românul a fost omul cel mai laș, în toate vremurile. Celelalte po­poare din jurul nostru au știut să se unească prin jertfa lor, în fața tancurilor rusești. La noi nu se poate face treaba asta, pentru că fiecare se crede mai papă decât Papa. Interesele și orgoliile personale așa de tare întunecă mintea că fiecare vede în felul lui propriu, niciodată ca celălalt de lângă el. Cum să se unească? Dacă se dă o dispoziție de la Centrul Europei, apăi la noi în țară se aplică cu și mai mult zel.

–        Da, din păcate aceeași dezbinare persistă și în rândul credincioșilor din Biserică. Cum vom reuși să distingem pe viitor lupii de adevărații păstori? Bineștiind că se urmărește convocarea unui mare Sinod Ecumenic, prin care ierarhii ecumeniști să își întemeieze cu canoane mincinoase faptele lor neortodoxe. Deja sunt divergențe între Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I și mai mulți ierarhi necompromiși din Sinodul Greciei pe această temă.

În cazul acesta e bine că la ei sunt divergențe, asta înseamnă că mai ai dreptul la opinie, la noi cine să protesteze dintre episcopi? La noi se supun cuminți. Aici e liniște, nu cumva să vorbească cineva de vreo problemă internă a Bisericii. Noi nu ne amestecăm și rămânem mai bine dezinteresați în „pace”. Se vrea distrugerea Bisericii Ortodoxe, singura forță care mai ține omenirea. Au început cu Iugoslavia, pe care au fărâmițat-o, au trecut în Grecia, tot ortodocși, unde au creat anarhie și criză economică, urmăm noi. Prin aceste măsuri anarhice pe care le vedem luate la nivelul țării noastre, se urmărește distruge­rea României și a Ortodoxiei, după modelul iugoslav. Tot o intenție de distrugere a Ortodoxiei este și ecumenismul, una mai subtilă, din interior, prin care i se distrug bazele și principiile canonice, fără de care Biserica nu poate exista. Dar ea va exista prin episcopii și păsto­rii care vor alege adevărul. Ecumeniștii au falsa impresie că vor putea aduce ceva nou în Biserica lui Hristos. Să nu uităm că Biserica este trupul al cărui cap este Hristos. Nu o poți rupe de la Hristos, care este calea, adevărul și viața. Ecumeniștii nu vor reuși nimic. Realitatea nu o poți schimba în funcție de interesele omenești. Realita­tea dumnezeiască rămâne aceeași în orice veac. Acest sinod care se urmărește nu are scopuri și intenții bune. Dacă ar avea un scop bun ar ține cont de celelalte sinoade ecumenice statornicite de Sfinții Părinți și care au rostit anateme împotriva celor ce nu le vor respecta. În numele cărui sfânt și al cărui duh vin ei acum să schimbe ceva în dogmele Bisericii? Şi cine să schimbe? Niște oameni erodați în nedreptate? Duhul Sfânt grăiește prin gurile purtătorilor de Dumnezeu, nu purtătorilor de interese omenești. Cum au ei îndrăzneala să modifice hotărârile Sfinților Părinți?

–        Unii consideră că aceste rânduieli sunt învechite „

 Pr. Justin Pârvu: Bineînțeles, când nu îți convine și nu se potrivește cu interesul tău, sunt învechite „Dar Adevărul și Evanghelia se învechesc? Dumnezeu nu se învechește, Dumnezeu același este. Dar dacă noi supunem Biserica Statului, o facem o instituție omenească, în care păstorii sunt aleși de politicieni… Iar cum politica se schimbă, așa și cei care se ghidează după guvernări politice. Noi mai în­tâi trebuie să fim oameni ai Bisericii, apoi ai Sta­tului. Ierarhul nu amestecă politica cu Biserica, merge după dispozițiile Domnului, nu ale Sta­tului. Ca cetățeni ne facem datoria față de stat, dar dăm Cezarului ce e al Cezarului și lui Dum­nezeu ce este al lui Dumnezeu. Însă mulțimea cunoaște păstorul cel bun și creștinul adevărat se va duce după păstorul cel bun. Dacă mulțimea de credincioși cunoaște legea și canoanele Bisericii, scrierile Sfinților Părinți, atunci și episcopul va fi în ton cu credincioșii. Suntem datori să ară­tăm eventualele derapaje de la dogma ortodoxă, cum ar fi slujirea împreună cu celelalte biserici neortodoxe. Conviețuim, cum am mai spus, îm­preună, nu avem nimic cu cei de alte credințe, dar nu ne amestecăm și dizolvăm cultul creștin; fiecare slujește în legea lui, fără conflicte religioase, respectând dreptul fiecăruia de credință. De ce vin ei acum și ne amestecă? Nu cei care vor să amestece lucrurile produc dezbinarea? Dar noi știm că ei vor să formeze o biserică unică mondială, după modelul politic.

–        Nu credeți că lipsește creștinilor noștri o bază de cunoștințe bisericești, catehetice și dogmatice? Fără cunoașterea predaniilor scrise de Sfinții Părinți, cum vom putea menține și apăra adevărul? Cărți se tot tipăresc, dar cine mai citește?

Pr. Justin Pârvu: Cine să le spună oamenilor să citească Sfinții Părinți? Puțini sunt preoții care își povățuiesc tur­ma și o educă în duhul Sfinților Părinți. Acum de la amvon se predică din noile manuale de dogma­tică bisericească. Ei și-au făcut singuri manuale, pe care credinciosul mai este și obligat să le cumpere. Nu numai că se strecoară erori dogmatice, dar nu au măcar știința de a se adresa într-un limbaj atrac­tiv educativ. Nimeni nu citește din ce scriu ei. Ca­teheze ar trebui să facă fiecare preot cu parohia sa, cum era pe vremea mea, când părintele cu dascălul și alte personalități ale satului se uneau și organizau tabere de vacanță, în care făceau cateheze cu elevii, se discutau lucruri și de cultură și practice și se și bucurau de frumusețea vieții. Trebuie să știi mai întâi să îi introduci în atmosfera de a citi, de a căuta adevărul, mai ales în rândul tinerilor. Asta este misiunea preotului. Azi nu mai are nimeni grija cate­hizării, din ce în ce mai puțini sunt cei care se implică să formeze creștinul de mâine, atât un cetățean drept și onest, cât și un creștin evlavios, cunoscător al tradiției și învățăturilor Sfinților Părinți.

Dar mai degrabă mamele ar putea face cateheză cu copiii lor. La noi lipsește o cultură teologică profun­dă. Mamele, de mici, ar trebui să le pună în brațe copiilor lor cărți de rugăciune, povestiri cu sfinți, cateheze și mai târziu cărți teologice, învățăturile Sfinților, dintre care unele sunt accesibile tuturor, cum e Sf. Ioan Gură de Aur, de pildă.

Comuniunea în comunitate ar rezolva multe pro­bleme și de educație și de într-ajutorare. Dintr-o comunitate astfel dezvoltată se poate naște și un Constantin Brâncoveanu, și un Mihai Viteazul. Cu o pregătire spirituală și intelectuală putem avea prilejul să ne impunem în Europa și marilor puteri, apărându-ne drepturile noastre, credințele și obiceiurile predate nouă de Părinții noștri, care și-au dat viața pentru Biserică și pentru acest neam.

apărut în nr. 24 al revistei ATITUDINI

 

Toiagul lui Dumnezeu sau mână întinsă de sus spre sufletul omului de azi? – Pr. Justin Pârvu

Blagosloviţi, Părinte! Se pare că suntem în preajma unui nou pericol istoric. Turcia e în război cu Siria, America ameninţă Iranul, Rusia ameninţă Statele Unite pentru implicarea în mijlocul conflictelor din Orientul Mijlociu. Oamenii de rând, însă, sunt nepăsători şi fără luare aminte şi, ca pe vremea lui Noe, preferă să se gândească mai degrabă la petreceri şi distracţii lumeşti decât să creadă că un posibil război se poate abate asupra lor…

Pr. Justin Pârvu: Dragii mei, eu nu spun că acum sau mai târziu începe sau nu războiul, pentru că, de altfel, creştinul trebuie să fie mereu pregătit pentru sfârşitul său. Dar atunci când Dumnezeu arată semne clare prin care ne anunţă cumva să ne pregătească, iar noi nu le luăm în seamă, înseamnă că am ajuns la o nebunie a patimilor în care nu mai distingem ce e bine de ce e rău. Orbirea patimilor în care e cuprinsă această generaţie este aşa de mare încât nici dacă văd bombardamente sub nasul lor, nici atunci nu pot lua aminte la ei înşişi, ca să se pocăiască. Pentru că Domnul a închis ochii lor ca să nu vadă şi urechile lor ca să nu audă. Aceasta datorită obişnuinţei lor în patimi. Îmi aduc aminte şi pe vremea mea, în timpul celui de al doilea război mondial, noi eram în linia întâi şi luptam faţă-n faţă cu inamicul înfruntând moartea, iar în spatele nostru la un kilometru se petrecea şi se chefuia într-o nebunie; ţăranul murea cu sticla de țuică sub pat. Era parcă o nebunie, ofiţeri împreună cu fermieri, armata, ostaşii, toţi o ţineau într-o chefuială şi puţini se gândeau la sufletele lor, cum să se pocăiască măcar în al 11-lea ceas. Acum gândesc la fel: preferă să mai chefuiască şi să se mai distrează încă o dată decât să cugete la moarte. Aşa, după cuvântul Scripturii, fiecare în ce patimă e prins de aceea e stăpânit. Şi chiar de vom vedea foc peste noi, tot nu vom avea puterea de a ne pocăi. Fiecare în ce a rămas, aceea cugetă: unul la sticla cu băutură, altul la friptura de pe plită, altul la coroana lui, iar alţii nici măcar nu au capacitatea să se mai gândească, la o aşa împietrire sufletească ajungând. Fiecare este stăpânit de patimile lui, iar cel care nu s-a luptat cu ele din timp, acela nu va găsi ajutor dumnezeiesc în vreme de prigoană.

De aceea, Dumnezeu ne dă semne ca să venim în noi înşine şi să ne pocăim. Să mergem la duhovnici să ne spovedim, să fim împărtăşiţi cu trupul şi sângele lui Hristos care să ne dea puterea de a căuta viaţa cea veşnică. Aşa ca atunci, aşa e şi acum:  în faţă mirosea a puşcă, în spate a crâşmă. Am ajuns la o aşa stare de lucru încât toate aceste nebunii nu le mai poţi opri. Mânia lui Dumnezeu va veni asupra noastră spre a ne aduce la pocăinţă.

–        Nu credeţi că este periculoasă poziţia României atâta timp cât suntem aliaţii Statelor Unite şi îi avem în coastă pe ruşi?

Pr. Justin Pârvu: Asupra României se abate exact același pericol ca în secolul precedent. Vecinii noştri vor să ne sfâşie în bucăţi: Ungaria să ia Ardealul, Rusia Moldova, iar Bulgaria Cadrilaterul. Dumnezeu va îngădui această urgie dacă noi nu ne vom pocăi, dacă nu ne vom îndrepta copiii spre Biserică. Înainte când mergea mama cu fiii ei într-un oraş căuta mai întâi biserica, să intre, să se închine, acum caută mai întâi cinematograful, nu mai au nevoie de biserică.  Această vie numită, România, pe care Dumnezeu ne-a dat-o din moşi strămoşi spre a o curăţa de uscăturile patimilor şi a o înălța spre înviere, poate să ne-o ia şi să o dea altor lucrători, dacă noi ne vom lenevi şi nu vom dovedi că putem fi lucrătorii cei buni care să aducă roada cea bună. Istoria ne-o construim cu mâinile noastre. Avem conducători la cârma țării după cum ne sunt şi sufletele noastre, după educaţia necreştină pe care am primit-o din familiile noastre.

–        Dar nu lucrează Dumnezeu în istorie?

Pr. Justin Pârvu: Sigur că da, tocmai că El trimite asupra noastră prigoană şi războaie ca pedeapsă pentru fărădelegi. Şi dacă aceştia de azi nu se vor mântui măcar cei care vor rămâne şi copiii lor vor înţelege din fapte mânia lui Dumnezeu şi se vor întoarce cu pocăinţă spre El. Dumnezeu va îngădui să fim sărăciţi, să fim daţi pe mâna altor popoare, pentru că noi nu am ştiut să cultivăm via acestui neam şi va lua via şi o va da altor lucrători care vor aduce roadă.

–        Ce ne mai poate trezi din nepăsarea în care ne aflăm?

Numai toiagul dreptului mai poate să trezească conștiințele oamenilor. Ori un păstor luminat, ori un învăţător drept al adevărului mai poate striga din mijlocul mulţimii. Să sperăm că vom mai avea preoţi cu crucea în mână, tineri jertfitori care să înfrunte cu curaj vrăjmăşia demonică ce se abate asupra ţării noastre. Dacă şi aceştia vor lipsi, atunci toiagul lui Dumnezeu va fi singurul îndreptar al naţiunilor, care se vor sfâşia între ele pentru că L-au uitat pe Dumnezeu. Toiagul lui Dumnezeu sunt şi bolile, necazurile, sărăcia în care trăim cu toţii şi care sunt ca o mână întinsă de sus spre sufletul omului de azi. Am ajuns ca numai prin boli, necazuri şi războaie să ne mai gândim la Dumnezeu.

–        Credeţi că statele unite în organizaţiile acestea internaționale, cum sunt ONU, NATO vor cu adevărat pacea popoarelor?

Măi, astea sunt poveşti pentru prostit mulţimea. Numai cei care mai citesc gazete mai pot crede aceste gogomănii. Ei fac acest război în numele păcii, ca tot ei să pară salvatorii lumii şi ca după război tot ei să îşi culeagă roadele şi laurii, să îşi împartă teritoriile cum vor ei. Dar să ştiţi că şi pe aceste mari puteri le va smeri Dumnezeu. Le va da o palmă când nu se vor aştepta şi vor pierde. Ce a ajuns Italia cu Mussolini? Ce a ajuns Germania cu Hitler? Pe toți i-a dezmembrat Dumnezeu şi i-a lăsat smeriţi. Dumnezeu vrea să îi aducă şi pe aceştia la pocăinţă, nu doar popoarele creştine… Va rândui Domnul ca astfel să se întoarcă mulţi dintre păgâni la Ortodoxie.

–        Nu este împotriva lui Dumnezeu să ne aliem cu puterile păgâne? Este permis ca un stat ortodox, cum e România, să susţină Turcia, putere islamică cu care ne-am luptat atâtea secole?

Pr. Justin Pârvu: Războiul nu vine niciodată de la creştini, tot timpul vine de la păgâni… Un conducător, fiu al Bisericii, nu se aliază niciodată cu păgânii, sau împotriva unor state ortodoxe. Îl vedeţi pe Ştefan cel Mare, pe Mihai Viteazul sau pe Constantin Brâncoveanu aliindu-se cu turcii? Asta înseamnă să îţi vinzi credinţa şi neamul. Nu că ceilalţi ar fi mai ortodocşi. Pentru că ruşii, vă mai povesteam eu, din războiul trecut, tocmai de Paşti ne atacau sau de sărbătorile mai importante, chiar dacă era o convenţie între noi să nu atacăm în perioada sărbătorilor. Dar atunci Rusia era sub stăpânire atee, bolşevică. Acum însă totul este dirijat din umbră şi se urmăreşte de fapt un război împotriva statelor ortodoxe, de aceea marile puteri susţin Turcia şi statele musulmane. Religia musulmană este mult mai pe placul omului modern de azi, pentru că încurajează patimile şi viciile. Pe de altă parte este puterea rasei galbene. Pericol este şi dintr-o parte şi din alta, iar la nivel înalt ele sunt mână în mână, spre instaurarea guvernului mondial şi punerea în aplicare a planului satanic. Însă mucenicia creştinilor va veni de la rasa galbenă. 

–        Părinte, în cazul unui război, credeţi că e bine să se întoarcă românii din străinătate acasă?

Pr. Justin Pârvu: Măi, eu le zic la toţi să se ducă să facă un ban şi apoi să revină aici să construiască ceva. Omul harnic tot timpul va găsi ceva de lucru. Dar ce va fi aici va fi peste tot, nu contează unde îi prinde războiul sau urgia; important e să fie împreună cu familiile lor în casa Domnului, Biserica – aceasta este casa şi patria creştinului. Dar vedeţi că majoritatea celor care pleacă în străinătate uită de Dumnezeu, îşi pierd credința, se dedau plăcerilor îmbietoare ale Occidentului. Doar cei care mai stau pe lângă o biserică şi care au preoţi buni, aceia îşi mai păstrează credinţa şi sufletul curat. Dar, sărmanii, nici aici nu au ce să facă. Să aștepte ajutorul statului? Ce să facă statul? Statul nu mai există. Acesta este sistemul dictatorial… haosul.

–        Totuşi sunt creştini care încearcă să supravieţuiască duhovniceşte şi în aceste condiţii grele, de prigoană a vieţii creştine. Este totuşi greu să te menţii când nu ai un duhovnic bun în apropiere sau alt ajutor. Ce îi sfătuiţi pe aceştia să facă, astfel încât să nu piardă scânteia credinţei?

Pr. Justin Pârvu: Astăzi, când timpul trece parcă atât de repede şi oamenii le fac pe toate în grabă, încât nici Ceaslovul nu mai apucă să îl deschidă de obosiţi ce sunt, cea mai bună armă împotriva vrăjmaşului este rugăciunea lui Iisus, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Această rugăciune a fost şi este zidul de apărare al Bisericii, zidul de apărare al creştinilor. Pentru că fiecare creştin este o biserică, fiecare familie este o biserică, fiecare şcoală poate fi o mică biserică… Această rugăciune are puterea să adune mintea foarte repede, să te interiorizezi şi să strigi din adâncul inimii către Dumnezeu. Rugăciunea lui Iisus nu trebuie să o facă doar monahii, această rugăciune sunt datori să o facă toți creştinii. Pe ea s-a sprijinit secole la rând viaţa Bisericii, pentru că stârpeşte patimile, care sunt în inima noastră, căci acolo își au rădăcina. Înainte viața creștinilor nu era departe de cea a monahilor, şi Sfântul Vasile cel Mare este cel care a adus monahismul până în cetate, spre a fi de ajutor creştinilor în trebuinţele trupeşti şi sufleteşti. De aceea, creştinii, oriunde s-ar afla, fie că sunt acasă, fie că sunt la lucru, că merg cu tramvaiul, călătoresc cu avionul, gătesc, repară, oriunde şi orice ar face, să rostească cu mintea lor această rugăciune a lui Iisus. Şi în funcție de silinţa fiecăruia Dumnezeu vă coborî harul Său cel sfânt în inimile noastre.

–        De ce nu se mai citesc cărţile duhovniceşti, acum când se tipăresc din ce în ce mai multe cărţi?

Dumnezeu o să ne ceară socoteală pentru că nu am citit. Nu avem dreptul să spunem că nu am ştiut atunci când suntem în necaz şi ne depărtăm de Dumnezeu; nu există nu am ştiut, ci nu am vrut să ştiu. Pentru că sunt atâtea cărţi ale Sfinţilor Părinţi în care poţi găsi sfaturi pentru orice problemă ai avea. Ne plângem că nu mai avem povăţuitori şi duhovnici iscusiţi, dar nu îi vedem că ei trăiesc prin cărţile, pe care noi nu le citim. O să vină vremea când nici Sfânta Scriptură nu o vom mai avea şi vom tânji după un cuvânt din Scriptură şi nu îl vom găsi. Luaţi şi citiţi vieţile sfinţilor şi învățăturile Sfinţilor Părinţi, că va veni vremea când nu le veţi mai găsi. Mamele să citească fiilor lor câte un capitol din Sfânta Scriptură în fiecare zi. Să nu ne lipsească Scriptura, că în ea găsim viaţa veşnică.

–        Ce îi sfătuiţi pe creştini să facă atunci când va veni prigoana?

Pr. Justin Pârvu: În vreme de prigoană creştinii să se adune în jurul preoţilor. Acolo e biserica unde este un antimis şi un preot ortodox care să slujească Sfânta Liturghie. Avem pildă în prigoana din secolul trecut cum plecau preoţii prin sate şi prin munţi cu câte un antimis în spate şi vase de slujit. Liturghia şi Sfintele Taine vor da putere creştinilor să înfrunte foamea şi să fie păziţi de orice vătămare sub acoperământul Maicii Domnului. Apoi să zică rugăciunea lui Iisus şi a Născătoarei de Dumnezeu sau Apărătoare Doamnă. În închisoare aceste scurte rugăciuni ne-au izbăvit şi am putut supravieţui regimului comunist fără să cedăm în faţa fiarei roşii.

Însă acestea sunt pentru creştinii mai căldicei, pentru că cei râvnitori pururea sunt pregătiţi; nu aşteaptă vreme de prigoană sau război ca să se îngrijească de sufletele lor. Pentru creştinul adevărat nu contează când vine războiul sau prigoana. Creștinul adevărat este mereu gata şi pregătit să Îl întâmpine pe Mirele cel ceresc cu candela sufletului aprinsă. Creştinul adevărat nu stă să pândească cu frică când vine războiul sau când va pica bomba deasupra capului lui. Ci el caută cum să jertfească mai mult aproapelui şi lui Dumnezeu. Adevăratul creştin caută Împărăţia cerurilor înlăuntrul său şi nu se teme de nimic în lumea aceasta trecătoare. Pentru el necazul este bucurie şi crucea Înviere.

Să ne rugăm însă să nu fie fuga noastră nici iarna, nici sâmbăta, pentru că am trăit eu însumi aceste cuvinte înfricoşătoare ale Scripturii. Eram în iarna războiului din ’44 şi zăpada era aşa de mare încât ajungea până peste acoperișurile caselor. Trecând noi într-una din zile pe lângă Moţca, vedem cum o femeie își aruncă copilul din căruţă, peste nămeţi. Eu, înfricoșat întreb acea femeie, care călătorea dinspre Bucovina, de ce face un astfel de lucru. Şi ea îmi răspunde, sărmana, plină de durere şi deznădejde, că era deja a treia zi de când înghețase. Am văzut cu ochii mei împlinindu-se cuvântul Scripturii şi într-adevăr atunci când te prinde urgia în toiul unei astfel de ierni, mor pe capete prunci şi oameni nevinovaţi, nu doar cei păcătoşi. Pentru că, în general, în războaie gloanţele trec pe lângă creştinii evlavioşi şi îi lovesc pe hulitori. Dar viaţa noastră este doar în mâna lui Dumnezeu şi numai El ştie sfârşitul omului. De aceea să nu ne înspăimânte când auzim de războaie şi urgii, că toate acestea trebuie să vină, după cum spune Mântuitorul. Să ne înspăimânte că sufletele noastre nu sunt pregătite să Îl întâmpine pe Hristos.

Pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu care se roagă pentru neamul românesc şi pentru sângele martirilor vărsat în temniţele comuniste, Dumnezeu să ne întărească să putem răbda vremurile care vin şi să ne zidim sufletele noastre şi neamul nostru românesc.

interviu apărut în revista ATITUDINI, nr. 25

_________________________

Chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema*!

(Galateni 1, 8)

* Anatema nu înseamnă blestem, aşa cum greşit este înţeles acest termen patristic, grecescul anathema este compus din ana şi thema, themele fiind cetăţile de graniţă ale Imperiului Roman (Bizantin), ana thema însemnînd înafara graniţelor, iar în cazul de faţă însemnă “înafara graniţelor Adevărului, înafara Bisericii lui Hristos, ereticul se scoate pe sine înafara Bisericii, Biserica doar confirmă această scoatere, atunci cînd este definitivă. Anatema are şi rol pedagogic, de a feri pe credincioşi de lupii răpitori anatematizaţi, de a nu cădea în ghearele lor. Sub anathema se află şi Martorii lui Iehova şi Baptiştii şi Papistaşii si Greco catolicii şi Copţii, etc, toţi cei care se află înafara graniţelor credinţei Ortodoxe.

_______________________________________

“Să nu faceţi nici inovaţie, nici omitere în Predania pe care am păzit-o cu evlavie pînă acum. Deoarece toţi cîţi s-au păstrat înlăuntrul Sfintei Biserici a-toată-lumea, nu au primit nici adaosuri, nici omiteri. Şi cu mare pedeapsă va fi osîndit cel ce va face fie adăugiri, fie omiteri.”

Sinodul al VII-lea de la Niceea (787)

_______________________________________

“Episcopul, presbiterul sau diaconul, dacă numai s-ar ruga împreună cu ereticii, să se afurisească, iar dacă le-a îngăduit acestora să săvîrşească ceva ca şi clerici (să slujească cele sfinte), să se caterisească.”

Canonul 45 al Sfinţilor Apostoli (sec.II)

_______________________________________

“Cei ce propovăduiesc public eresul sau ţl învaţă în Biserici, să fie îndepărtaţi de comuniunea cu credincioşii şi afurisiţi, ca unii ce fac schismă şi sfărîmă unitatea Bisericii.”

Canonul 15 al Sinodului al IX-lea din Constantinopol (861)

_______________________________________

“Nu este proprietatea nimănui Credinţa Ortodoxă! Episcopii reprezintă Biserica doar atunci cînd conglăsuiesc cu Sfinţii şi credincioşii din toate vremile, cînd sunt părtaşi nu ai tronurilor, ci ai Adevărului. Biserica se găseşte toată pe Sfîntul Disc al Proscomidiei.Cei nepomeniţi acolo sunt în afara Bisericii, eretici şi schismatici.”

Pr. Prof. Dr. Theodoros Zisis – prodecan al Facultatii de Teologie Ortodoxă din Tesalonic, Grecia

____________________________________

“Scopul ecumenismului nu este să golească sfintele biserici de credincioşi; dimpotrivă, le vrea sufocant de pline, doar că aceşti „credincioşi” vor avea o credinţă şi o învăţătură deformată în rău şi ecumenistă.”

IPS Mitropolit Serafim de Pireu

 

 

CUPRINS

Precuvântare . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .  3

PARTEA ÎNTÂI  ECUMENISMUL ȘI BISERICA    . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .  5

Ce este ecumenismul? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .  5

Este ecumenismul religie? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .  6 

Ce înţelege atunci ecumenismul prin unire sau unitate?  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .  7

Bine, dar în cadrul Liturghiei, nu se spune „încă ne rugăm … şi pentru unirea tuturor”, sau „unirea       

credinţei şi împărtăşirea Sfântului Duh”? Scopul Bisericii nu e acela de a-i împărtăşi pe toţi cu Hristos?  . .   8

Dar Biserica Ortodoxă nu face parte din Consiliul Mondial al Bisericilor? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9 

Însă la facultate am învăţat că Biserica lui Hristos este ecumenistă…    . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .  10

A reuşit ecumenismul  să schimbe cu ceva Ortodoxia? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11

Învaţă ecumenismul o învăţătură diferită de cea a Bisericii Ortodoxe?  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13

În ce stadiu se află încercările unionist ale ecumenismului faţă de Ortodoxie?  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .  15

De ce ecumenismul este numit erezia ereziilor?  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .  16

Nu e o dovadă de neiubire din partea Bisericii Ortodoxe, anatemizarea ecumenismului?  . . . . . . . . . . . . . .  17

Ce cred  şi spun ecumeniştii ortodocşi despre anatemele şi afuriseniile date de Biserică  tuturor „cultelor”, „confesiunilor” şi „creştinismelor”?  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .  18

Bine, dar atunci numai ortodocşii au „monopol” asupra creştinismului? Nu e aceasta o viziune îngustă, 

discriminatorie, egocentrică şi exclusivistă?  . . .  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 18 

Prin manifestările lor, nu antiecumeniştii, nu habotnicii, nu ultraortodocşii sunt cei care se opun           

dialogului, deschiderilor religioase, absolut normale într-o societate emancipată? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .  20

Întotdeauna ultimul cuvânt în Ortodoxie îl au sfinţii, modelele autentice de credinţă şi iubire pentru          

Hristos. Ce spun aceştia despre ecumenism? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .  21 

Dacă toţi sfinţii mărturisesc ecumenismul drept erezie, înseamnă atunci că toţi ierarhii şi preoţii                      

ecumenişti de astăzi sunt eretici şi că trebuie să fugim de bisericile unde aceştia slujesc? . . . . . . . . . . . . . . 21

PARTEA A DOUA DESPRE ECUMENISMUL ORTODOX  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 22 

Există ecumenism ortodox?  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 24

Cum poate un ortodox  să devină ecumenist?  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 24

De ce aleg atunci ortodocşii  să fie ecumenişti?  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25 

Nu are nevoie Ortodoxia de ecumenism, ca să fie mai cunoscută de lume, mai respectată, mai apărată?  2

Cum putem deosebi un arhiereu, preot, stareţ, teolog ortodox de unul ecumenist?  . . . . . . . . . . 26

Cum vorbeşte şi cum arată un episcop, preot, duhovnic, profesor sau teolog ecumenist?

Care le sunt expresiile preferate în limbajul zilnic?  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .  27 

Cum se comportă un episcop, preot sau duhovnic ecumenist?    . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .   28

Ce legătură pot avea  călugării cu ecumenismul?  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .   29

E bine  să ai duhovnic ecumenist? Te poate învăţa dreapta credinţă şi-ţi poate călăuzi sufletul către

mântuire?  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .   30 

Cum cunoşti că ai duhovnic ecumenist? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .    31

Când este bine a mustra pe episcopul, preotul sau duhovnicul ecumenist, a nu mai participa la slujbele

lor şi nici a te mai împărtăşi din mâna lor?  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .  32

PARTEA A TREIA ECUMENISMUL ŞI VENIREA LUI ANTIHRIST  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .  34 

Cum va lucra Antihrist la  căderea omului, în cel de pe urmă veac? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .   34

Ce anume a determinat naşterea ecumenismului? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .  35

Oare nu ecumenismul de astăzi, încă neînţeles, va fi deplinătatea, împlinirea Creştinismului la

sfârşitul veacurilor?   . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 36

Prin ce se face vinovat ecumenismul de venirea lui Antihrist? Ne dă Scriptura o învăţătură în acest sens?    37 

De ce Antihrist va alege tocmai ecumenismul şi nu gnosticismul sau satanismul, ca să-l reprezinte? . . . . . . 38

ENCICLICĂ PASTORALĂ A ÎNALTPREASFINŢITULUI MITROPOLIT SERAFIM DE PIREU LA

DUMINICA ORTODOXIEI – 24 martie 2013, împotriva panereziei  ecumeniste  . . . . 39

 

STRIGĂT DE AGONIE AL MITROPOLITULUI SERAFIM DE PIREU ÎMPOTRIVA EREZIEI                       ECUMENISMULUI – Pireu, 8 mai 2013   . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .  45

 

CEL MAI MARE PERICOL LA ORA ACTUALĂ CARE AMENINȚĂ BISERICA ESTE ECUMENISMUL – Părintele profesor Theodoros Zisis  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .  47

ÎNTREBĂRI ȘI RĂSPUNSURI DESPRE NECESITATEA MĂRTURISIRII ÎMPREUNATE CU RUGĂCIUNEA . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .  48 

ÎPS Mitropolit Serafim de Pireu: “Creștini sunt numai ortodocșii. Catolicii, greco-catolicii, protestanții, monofiziții – sunt înafara Bisericii, nu pot fi numiți creștini. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .  49

Mărturiile Sfinților Părinți despre ecumenism și apărarea Ortodoxiei   55

 

Sfântul Efrem Sirul  (†379) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

 

57

Sfântul Vasile cel Mare (†380)  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 57
Sfântul Grigorie Teologul (†389) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 58
Sfântul Ioan Gură de Aur (†407). . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 58
Sfântul Chiril al Alexandriei (†444). . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 58
Sfântul Maxim Mărturisitorul (†662)  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 58
Sfântul Ioan Damaschin (†749). . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 58
Sfântul Tarasie, patriarhul Constantinopolului (†806) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 57
Sfântul Teodor Studitul (†826). . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 59
Sfântul Nichifor Mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului (†828) . . . . . . . . . . . . . . . . 59
Sfântul Fotie cel Mare, Patriarh al Constantinopolului (sec.X)  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 59
Sfântul Cuvios Teodosie de la Pecerska (†1073)  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 60
Sfântul Grigorie Palama (†1340). . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 60
Sfântul Marcu Eugenicul, Mitropolitul Efesului (†1444). . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 60
Sfântului Visarion Sărai (†1701) în Ardeal  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 61
Sfântul Cuvios Mucenic Cosma Etolianul (†1779)  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 61
Sfântul Paisie de la Neamţ (†1794) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 61
Sfântul Nicodim Aghioritul (†1809) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 62
Sfântul loan de Kronstadt (†1908) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 62
Sfântul Lavrentie al Cernigovului (sec. XIX). . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 63
Sfântul Nectarie de la Eghina (†1920) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 63
Sfântul loan lacob de la Neamţ – Hozevitul (†1960)  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 64
Sfântul Justin Popovici (†1979) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 64
Cucernicul Părinte Dumitru Stăniloae (†1993) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 65
Părintele Cleopa Ilie de la M-rea Sihăstria (†1998). . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 65
Părintele arhimandrit Arsenie Boca (†1989). . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 66
Arhimandit Gheorghios Kapsanis, egumenul M-rii Grigoriu, Athos . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 66
Cucernicul Părinte Gheorghe Calciu (†2006). . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 67
Mitropolitul lerotei de Nafpaktos . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 67
Fapte . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 68
Părintele Arhimandrit Justin Pârvu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 69
Pr. Justin Pârvu – Cine să ridice piatra de pe mormântul neamului nostru? . . . . . . . . . . . . 70
Toiagul lui Dumnezeu sau mână întinsă de sus spre sufletul omului de azi? . . . . . . . . . . . 

 

74
   
   
   

 

 

 

 

 

[1] Sfântul Ioan Gură de Aur,  Epistola Sfântului Apostol Pavel către Romani, Omilia 22, versetul 18, PG 60, 611.

[2] Sfântul Ioan Gură de Aur,  Epistola Sfântului Apostol Pavel către Filipeni, Omilia 2, versetul 10, PG 62, 191.

[3] Unde aşa-zişii ortodocşi sunt o „minoritate”.

[4] «Eu le-am dat [Apostolilor] cuvântul Tău, şi lumea i-a urât, pentru că nu sunt din lume, precum Eu nu sunt din lume» (Ioan 17.14).

[5] «Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa» (Ioan 14.6).

[6] Ci dimpotrivă, a celor  rămaşi drepcredincioşi:  «Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea

vouă împărăţia» (Luca 12.32).

[7] De fapt, ecumeniştii ortodocşi cred grozăvenia fără  să o înţeleagă, deoarece sunt atraşi mai mult de „frumuseţea” ideii

şi nu duc logica până la capăt.

[8] Pe toţi evreii, hinduşii, budhiştii, mahomedanii, pe toţi ereticii catolici şi protestanţi, pe toate filozofiile gnostice, ateiste, evoluţioniste, new-ageiste…

[9] «Este un trup şi un Duh, precum şi chemaţi aţi fost la o singură nădejde a chemării voastre; este un Domn, o credinţă, un botez, un Dumnezeu şi Tatăl tuturor» (Efeseni 4.4-6).

[10] Asemănătoare la auz cu unitatea credinţei, dar atât de deosebită în înţelesuri…

[11] Învăţătura prin care Duhul Sfânt purcede nu numai din Tatăl, ci  şi din Fiul (filioque), adaos cu totul eretic ce contrazice cuvântul lui Hristos din Scriptură (Ioan 15.26), Catolicismul  zămislind astfel o nouă învăţătură despre o nouă dumnezeire.

[12] Aşa-zisa evanghelie a catolicilor a fost modificată astfel încât să justifice erezia Filioque şi celelalte înnoiri, precum primatul şi infailibilitatea papală.

[13] Practic, aceştia nu mai au evanghelie, ci un manual de etică, prin care toţi sectarii sunt deja mântuiţi fără a mai face faptele credinţei, de un anumit personaj Isus (nu Iisus), confundat de ei cu Hristos.

[14] Astăzi, ortodocşii din România habar nu au că au ajuns să citească în Vinerea Patimilor un Prohod cenzurat. De exemplu, Cântarea 24 a Stării a treia:  Pier  răstignitorii, Împărate a toate, Dumnezeiescule Fiu.

[15] Rugaţi-vă cei chemaţi Domnului/ Cei credincioşi pentru cei chemaţi să ne rugăm, ca Domnul să-i miluiască pe dânşii/ Să-i

înveţe  pe dânşii cuvântul adevărului/  Să le descopere  lor Evanghelia dreptăţii/  Să-i unească pe dânşii cu sfânta Sa

 sobornicească şi apostolească Biserică.

[16] Ca de exemplu:  „Afurisesc toate eresurile  şi dezbinarea adunării catolice… [vedeţi cum spune rânduiala lepădării cea

de  către sfinţi alcătuită –  adunare catolică şi nu biserică, n.n.]” sau  „Mă lepăd de toate eresurile luteranilor (sau ale

celorlalţi sectari)…”  adăugând la urmă: „ca de ale unor potrivnici ai lui Dumnezeu şi ai adevărului, ca pe cele ce sunt

pierzătoare de suflet, le defaim şi le afurisesc pe ele”.

[17] Amintim  că încălcarea hotărârilor primelor două Soboare ale Bisericii de la Niceea şi Constantinopol, în care s-au alcătuit cele 12 capete ale Crezului, aruncă asupra celor ce nu  mărturisesc drept Crezul ortodox (fără Filioque) anateme de nedezlegat.

[18] Mai sunt unii care se amăgesc zicând că „nu au ştiut”, „nu au auzit”, „nu cunosc”, arătând de fapt că sunt biruiţi

de  neştiinţă, păcat de moarte ca şi adulterul, ecumenismul nefiind altceva decât o curvie spirituală.

[19] Teorie după care unirea „creştinismelor” va fi posibilă dacă dogmaticele acestora se vor „dilua”  şi diferitele spiritualităţi vor adera la o bază comună de învăţături teologice, erezie ce caută  să imite destul de stângaci holismul new-age.

[20] Sfântul Lavrentie de Cernigov spune că evreii care se vor împotrivi Antihristului vor câştiga mântuirea, considerându-se, prin pogorământ, botezaţi în propriul sânge vărsat pentru adevărul credinţei, la fel ca mucenicii primelor veacuri sau ca tâlharul de pe cruce.

[21] Numai dacă n-au primit mai-nainte botezul Bisericii.

[22] Cu astfel de pofte sunt mânate şi sufletele masonilor.

[23] Pentru ei, singura problemă a Bisericii e că încă nu s-a „integrat”…

[24] De exemplu  clonarea, evoluţionismul teist, legile, învăţământul şi politica anticreştină, discriminarea, homosexualii, pecetluirea cu 666, new-age, rockul, drogurile sau Harry Potter, Codul lui DaVinci, Evanghelia lui Iuda etc., etc., etc.

[25] Cele două „cluburi” sunt pepiniere de recrutare, pregătesc mentalitatea şi fac „antrenamentul” pentru intrarea în

Masonerie.

[26] Amintim spre luare-aminte viaţa Sfântului Maxim Mărturisitorul (+662), simplu monah care a mărturisit de unul singur dreapta credinţă înaintea unui întreg sinod căzut în erezia care susţinea că în Hristos este numai o singură voinţă (monotelism), stăruind în dreapta credinţă şi biruind până la urmă (chiar cu mâna şi limba tăiate) asupra mulţimilor de preoţi, arhimandriţi  şi arhierei eretici. Biserica îl prăznuieşte la 21 ianuarie.

[27] «Intraţi prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află.»

(Matei 7.13)

[28] Sfântul Lavrentie al Cernigovului, Ed. Bunavestire, Galaţi, 2003.