Select Page

1 Iunie – pomenirea Sfântului IUSTIN POPOVICI – farul luminos al Ortodoxiei contemporane

1 Iunie – pomenirea Sfântului IUSTIN POPOVICI – farul luminos al Ortodoxiei contemporane

Ca o sabie prea ascuţită ridicatu-te-ai, Sfinte Iustine, împotriva învierii păgânismului şi ai lovit rătăcirea latinilor ca un viteaz voievod al creştinilor şi cu îngerii te bucuri acum în cei de sus, rugând pe Dumnezeu pentru unirea tuturor.  Dulceaţa nectarului Ortodoxiei, Părinte Cuvioase, revărsând-o în inimile credincioşilor ca o comoară, prin viaţa şi învăţăturile tale, te-ai arătat carte vie a Duhului, Justine de Dumnezeu înţelepţite, roagă pururea pe Dumnezeu-Cuvântul să înalţe la asemănarea cu Dânsul pe cei ce te laudă pe tine (glasul 8). (Troparul​ Sf. Iustin Popovici)

„Ecumenismul este numele comun pentru minciuno-creştinismele, pentru minciuno-bisericile Europei occidentale. În interiorul lui se află inima tuturor umanismelor europene, în frunte cu papismul. Şi toate aceste minciuno-creştinisme, toate minciuno-bisericile nu sunt nimic altceva decât o erezie lângă alta erezie. Numele lor evanghelic (de obşte) este panerezie” (Arhimandrit Iustin Popovici – ”Biserica Ortodoxă și Ecumenismul”, Tesalonic, 1974, p. 234).

,

Probabil cea mai importantă carte scrisă de Sf. Iustin Popovici

– o puteți descărca în format pdf de aici:

Sf. Iustin Popovici – Biserica Ortodoxă și Ecumenismul

.

Fişe de idei după un film biografic:

Ce e mai important pentru existenţa unui popor: statul sau Biserica? Sf. Iustin Popovici răspundea: fără îndoială, Biserica, căci ea este fiinţa naţiunii.

  • Însăşi prezenţa Sf. Iustin în Serbia a fost asemenea glasului celui ce strigă în pustie.
  • Omul nu se aştepta ca cineva care tăcea îndelung, rugându-se, în timp ce învârtea metanierul, să tune atunci când vorbeşte. Dar el era, pur şi simplu, ca un vulcan, nu ca şi cum s-ar fi stăpânit prin tăcere. Şi a vorbit aşa cum îşi închipuie omul că au vorbit proorocii Vechiului Testament.
  • Sfântul Sava al sârbilor ar fi spus, dacă ar fi trăit în vremea comunismului: „Doamne, sârbii Te-au părăsit pe Tine, Cel ce eşti singurul sens al tuturor lumilor. Te-au părăsit pe Tine, Care ne dai Viaţa veşnică. Te-au părăsit pe Tine, Care ne dai Adevărul veşnic, Te-au părăsit pe Tine, Care ne dai Dreptatea veşnică. Şi urmaşii tăi după cine au mers? După oamenii fără de Dumnezeu. Doamne, iartă-ne, că într-adevăr nu ştim ce facem!”
  • Sfântul Iustin predica indiferent dacă erau sau nu oameni în biserică.
  • Când l-am întrebat: „Părinte Iustin, de ce vorbiţi dacă biserica este goală?”. Atunci ne-a răspuns: „Poftim? Biserica nu este goală, este plină de îngeri. Nu-mi plac bisericile goale.”
  • Când predica, atunci vorbea ca şi cum ar fi vorbit întregii lumi. Nu numai pentru câţiva oameni care erau de faţă. Spunea într-un mod foarte pătrunzător, răsunător tot ceea ce gândea.
  • Avva Iustin nu a făcut niciodată un compromis de conştiinţă şi niciodată nu a fos dispus să îndreptăţească un astfel de compromis. Avea mereu în minte acestea: „Ce învoire are lumina cu întunericul şi Hristos cu Veliar? Cum se poate potrivi Templul lui Dumnezeu cu idolii?”
  • A fost un om foarte blând şi smerit, care radia lumină atunci când vorbeai cu el.
  • Încă din timpul vieţii a vindecat mulţi bolnavi de boli pe care medicina nu le poate vindeca.
  • În lume există multe minuni, dar el a fost minunea însăşi.
  • La mormântul său monahiile au notat mai multe sute de minuni.
  • A tradus zeci de lucrări în alte limbi: rusă, greacă, bulgară, engleză, franceză.
  • A scris despre „înhristizarea” omului, despre „eclesializarea” omului, despre gândul „înheruvimizat”, despre ochiul „înheruvimizat” (termeni pe care el i-a creat).
  • Critica tăios pregătirea Marelui Sinod Panortodox: „Aşteptaţi, vă grăbiţi să inventaţi teme, învăţături.”
  • Există azi preoţi în întreaga lume care predică adesea folosind citate din Sfântul Iustin.
  • Oamenii se rugau lui şi înainte de canonizare ca unui sfânt. „El este un sfânt. ştim cum a vieţuit, cum a gândit.”
  • Făcea parte dintr-o veche familie sârbă. În această familie au fost şapte generaţii de preoţi. Tatăl său a fost a fost cel care a întrerupt această tradiţie, dar Sfântul Iustin a reînnoit-o, fiind în a noua generaţie.
  • A fost profesor la seminar şi la facultate.
  • A fost coleg la seminarul din Bitolia cu Sfântul Ioan Maximovici. Spunea despre el că a fost un om deosebit, o personalitate de excepţie şi că l-a certat pentru că toată noaptea nu dormea şi se ruga, iar apoi, dimineaţă, venea la ore adormit şi elevii râdeau de el. „Iată, părintele Ioan cât este de adormit!” El l-a rugat pe Sfântul Ioan să aţipească şi el un pic noaptea că altfel va face şcoala de râs.
  • Sf. Iustin a fost ales episcop, dar a refuzat, vrând să se ocupe în continuare de formarea tinerilor, ca profesor.
  • Se păstrează toate manuscrisele scrierilor sale.
  • A condamnat ideologia totalitarist-comunistă. Sfântul Iustin spunea:
  • „Omul este cea mai mare valoare din toate lumile. El este un mic dumnezeu în noroi. Aş fi cârtit împotriva lui Dumnezeu că m-a făcut om, dacă n-ar fi trăit Hristos pe pământ.”
  • Această lume ar fi o mare farsă, ar fi o cumplită batjocură dacă nu ar fi omul mai puternic decât moartea. Mai puternic decât moartea! Aceasta e chemarea! Aceasta este lozinca omului care gândeşte normal, a omului care caută sensul vieţii! Oare este sensul vieţii să devenim viermi? Oare pentru asta ne-a făcut Dumnezeu? Nu, totul e mizerabil. Totul e cumplit. Dar cel mai cumplit e să fii om într-o lume în care există numai moarte şi nu există Înviere”.
  • Comuniştii sârbi au arestat şi condamnat la închidoare peste 800 de preoţi, iar cu totul în întreaga ţară erau atunci 2.100 de preoţi.
  • Văzând cum stau lucrurile, Sf. Iustin s-a retras la mănăstirea Sukovo. A fost dat afară de la facultate şi pus pe lista celor condamnaţi prin împuşcare. L-a salvat o fostă cunoştinţă care acum era într-o funcţie înaltă şi avea un cuvânt greu de spus.
  • Reprezenta pentru ei o mare ameninţare. Sf. Iustin era cunoscut ca omul care nu putea să tacă. El niciodată nu a tăcut.
  • În anul 1946 a fost închis pentru o lună. Eliberat de patriarhul Gavriil, care se reîntoarse din străinătate, ajunge să slujească pe la diferite mănăstiri.
  • În 1948 i se propune de maica stareţă de la mănăstirea Celie, maica Sara, să meargă acolo. El i-a zis: „Numai dacă este posibil să slujesc zilnic Sfânta Liturghie voi accepta. Numai să-mi daţi o cămăruţă.”
  • Sf. Iustin a rămas la mănăstirea Celie. Nu dormea niciodată ziua. Cu metanierul în mână îi plăcea să stea prin curte, pe cărare, să se roage.
  • Maicile spun: Chiar şi numai trecerea lui pe la biserică ne umplea de bucurie cerească. Sf. Iustin, prin slujirea sa zilnică, răspândea bucuria pe care numai Cerul poate să o dea.
  • Stareţul de la mănăstirea Lelici, arhim. Avacum: Întâlnirea cu Sf. Iustin era ca şi cum te-ai întâlni cu o persoană care vine din ceruri. Și după chip, şi după statură, şi după vorbă.
  • Sf. Iustin spunea: noi, creştinii, de la botez suntem înscrişi în armata Sf. Arhanghel Mihail. Noi suntem ostaşi cereşti, de la botez ! Noi ducem un război şi nu ne temem de biruinţă ! Pentru noi nu există înfrângere, există numai biruinţă ! Înaintea noastră stă Sf. Mihail iar în jurul nostru e imensa oaste a puterilor cereşti !
  • Un ofiţer comunist i-a spus odată în tren: Eu sunt sârb prin aceea că m-am născut pe pământ sârbesc. Iar Sf. Iustin i-a răspuns: Și boii sunt născuţi pe pământ sârbesc şi nu sunt sârbi !
  • La chemarea Sf. Iustin la Valjevo, la interogatoriu, s-au dus şi maicile cu el. Și au întrebat-o comuniştii pe stareţă de ce au venit toate, iar maica Sara a spus: Unde se duce capul, acolo merge întregul trup.
  • Sf. Iustin lucra mereu şi nu se odihnea niciodată. Niciodată.
  • Când era foarte obosit, Sf. Iustin Popovici se întindea puţin pe iarbă, privea cerul, se ruga cu metaniile şi astfel se odihnea câteva minute.
  • Sf. Iustin spunea întotdeauna că rugăciunea este mai presus de toate. Rugăciunea pe buze şi ascultarea cu mâinile – acesta era cuvântul său.
  • Spun maicile de la Celie: oricât eram de obosite, când îl priveam pe Sf. Iustin cum se roagă, uitam de oboseală. Sf. Iustin aşa stătea la rugăciune de parcă nu ar fi simţit că este pe pământ.
  • Preoţii sârbi mărturisesc că Sf. Justin le dădea curaj de a sluji şi mărturisi în acea perioadă comunistă.
  • Se ruga pentru fiecare întrunire a Sinodului Serbiei, nu mânca, postea. În 1958, înaintea întrunirii Sinodului, Sf. Justin n-a mâncat câteva zile nimic, doar Sfânta Împărtăşanie, vărsa lacrimi zi şi noapte, se ruga fierbinte şi zicea: „vin zile grele.”
  • Episcopul Athanasie Jeftici – Biserica reprezintă un organism viu, o familie dinamică.
  • Episcopul mărturisitor Artemie – în râu, foarte multe din cele care înnoată, merg în aval, ceea ce este mult mai uşor, iar părintele Iustin plutea în amonte. Căci ştia că acolo unde râul curge se află prăpăstii, că tot ceea ce merge în acea direcţie, merge în prăpastie. Și ştia că mântuirea este la izvorul râului. De aceea a plutit şi a trecut peste greutăţi, valuri, şuvoaie, dar a mers cu siguranţă spre mântuire. Faptul că l-au atacat şi l-au combătut este dovada autenticităţii. Fără acestea ar fi putut stârni îndoieli. Dacă nu l-ar fi atacat, nu ar fi fost autentic.
  • Timp îndelungat părintelui Justin nu i s-a permis să plece de la mănăstirea Celie. Avea domiciliul forţat.
  • La Liturghie eram uniţi, oricât de puţini am fi fost, mărturiseşte un pelerin.
  • La o înmormântare, Sf. Justin Popovici a fost întrebat cât timp va predica. El a răspuns: Când vorbesc despre veşnicie, pierd noţiunea timpului. Când a predicat atunci, din ochii lui curgeau lacrimi ca din două izvoare.
  • O maică spune: toti ucenicii Sf. Justin am fost ca o singură familie – fraţi şi surori, tineri şi bătrâni.
  • Sf. Justin se purta ca un Părinte adevărat: era delicat; nu era omul care să dea numai sfaturi, ci era omul care voia să fie aşa cum vorbea.
  • Sf. Justin respecta foarte mult libertatea celuilalt. Ortodoxului îi este specifică această libertate.
  • Dumnezeu nu doreşte slugi.
  • Sf. Justin spunea adesea că fiecare suflet omenesc este atât de preţios, de valoros, dar este şi sensibil, astfel încât trebuie să te apropii de el cu paşi de porumbel.
  • Întotdeauna îi plăcea să stea de vorbă cu oameni care îl întrebau despre Dumnezeu, despre suflet.
  • Sf. Justin – îmi e mai uşor când mă întreabă, ştiu ce să le zic. Iar de la mine însumi, nu vreau să mă amestec.  
  • Cât de mult se deschidea cineva faţă de el şi înaintea sa, pe atât şi primea de la el.
  • În anii ΄60 celor tineri nu le-a fost uşor să se întoarcă către Dumnezeu. Din acest punct de vedere, Sf. Justin a fost o ancoră. Era un om parcă din altă lume.
  • O doamnă spune – îmi era teamă, am tot crezut că era un om deosebit, pe care nu îl întâlneşti în fiecare zi. şi aşa şi era. Avea un chip vesel. Deseori râdea, ca un copil.
  • Ucenicii povestesc – Sf. Justin stătea câte două ore împreună cu noi şi ne asculta cum povesteam.
  • Sf. Justin Popovici spunea: – eu critic comunismul pentru că acesta este o comunitate mincinoasă, iar noi o căutăm pe cea adevărată.
  • În timpul întregii privegheri, Sf. Justin stătea numai în picioare şi se ruga cu metanierul în mână şi cu lacrimi în ochi.
  • Episcopul Artemie spune despre Sf. Justin – numai lui Dumnezeu îi sunt cunoscute rugăciunile, implorările şi suspinele sale.
  • Episcopul Amfilohie – Sf. Justin exprima totul prin predicile sale care erau pline de duh proorocesc.
  • Părintele Justin avea darul lacrimilor. Rareori predica fără să plângă. Și majoritatea oamenilor din biserică plângeau odată cu el.
  • Un preot – m-am convins mai demult că este mai bine să plângi, nu trebuie să aştepţi anii bătrâneţii.
  • Părintele Justin nu mergea pe cărarea de beton, ci pe iarbă şi l-a întrebat o maică de ce face asta. El a spus: Mă tem; aici sunt furnici şi, dacă eu calc pe ele, acestea mor.
  • Sfântul este singurul luminător al lumii !!! Orice altceva este numai întuneric !
  • Sf. Justin spunea – cărţile, acestea sunt copiii mei.
  • Nu este nimic mai important pentru cultura sârbească decât Vieţile Sfinţilor scrise de părintele Justin. Și el a vrut pur şi simplu să lase toate acestea Bisericii sale şi poporului său. Acestui popor care pe atunci nu era şi acestei Biserici care pe atunci, mai mult sau mai puţin, îl prigonea.
  • Sf. Justin a fost el însuşi pătruns de Vieţile Sfinţilor. Nu numai că le-a scris, dar le-a şi trăit în această lume.
  • Sf. Justin a avut o credinţă vie atunci când nimeni nu credea şi când avea toate motivele să se îndoiască.
  • Oricine ar fi venit la el, Sf. Justin ieşea în faţa porţilor mănăstirii şi privea în urma acestuia, până când nu se mai vedea. Privea cum se îndepărta spre Valjevo. Îl binecuvânta şţi îi făcea semnul Sfintei Cruci.
  • Pe măsură ce i se apropia sfârşitul pământesc, Avva Justin era tot mai modest.
  • Când lua medicamente, Sf. Justin spunea astfel: Doamne, binecuvintează-i pe cei care au făcut aceste medicamente, dăruieşte-le după milostivirea Ta. Era un om recunoscător, nu era dificil.
  • Pe când era bolnav, îi ochii lui se vedea că este plin totuşi de bucurie.
  • Ateul, când moare, pierde întreaga lume. Și acesta este acel strigăt pentru lume, respectiv pentru sine, pentru că este un fel de egosim. Dar omul duhovnicesc când moare, este aproape de fericire.
  • Această bucurie dinainte de moarte, această schimbare la faţă, aceasta este un lucru mai important decât tot ce a scris părintele Justin.
  • Tot ce a scris şi a făcut Avva Justin a fost pregătirea pentru ultimele clipe petrecute aici, pe pământ.
  • Dr. Haralmbos din Atena – după ce a murit, în jurul Sf. Justin s-a răspândit o mireasmă minunată. Acesta a fost semnul sfinţeniei sale. Întreaga încăpere mirosea a mir.
  • Episcopul Athanasie – m-am rugat cu multă umilinţă pentru Avva Justin vreme de 40 de zile, după aceea nu m-am mai putut ruga pentru el, ci am început să mă rog lui, ca unui Sfânt.
  • Un preot zice – închipuiţi-vă că cineva vrea să înceapă să îşi construiască o casă; se duce la mormântul Sf. Justin să ia binecuvântare. Asta nu se face de formă.
  • Mitrop. Amfilohie – Sf. Justin nu a avut copii, dar a dobândit nenumăraţi fii duhovniceşti care îi încălzesc mormântul cu lacrimi fierbinţi.

„Părintele Iustin Popovici s-a născut în orașul Vranie, din sudul Serbiei, de sărbătoarea Buneivestiri, în anul 1894, din părinți binecredincioși, pe nume Spiridon și Anastasia.

La botez a primit numele de Blagoie, care amintește de ziua praznicului în care s-a născut (1).

Familia sa avea adânci rădăcini preoțești. Bunicul, popa Alexa, fusese al șaptelea preot la rând din familia Popovici.

Tatăl lui Blagoie, Spiridon Popovici, a întrerupt această tradiție pentru o generație, dar nu a fost mai puțin credincios și evlavios și a menținut în familia sa toată moștenirea creștină pe care o dabândise de la strămoșii săi.

În aceste condiții a crescut și Blagoie.

Iar mai apoi legătura sa tainică cu Sfântul Ioan Gură de aur reiese și dintr-o însemnare de mai târziu găsită pe moltfelnicul său după mutarea la Domnul: ”În ajunul zilei Sfântului Prooroc Ieremia, 1/14 mai 1955, la miezul nopții, la Leskovat l-am văzut în vis pe Sfântul Ioan Gură de Aur, într-o minunată îmbrăcăminte arhierească aurită, cu o Evanghelie de aur strălucită în mâini. El vine spre mine, eu mă grăbesc în întâmpinarea lui, cad înaintea picioarelor lui, îi sărut poala și picioarele, el îmi pune Evanghelia pe cap și citește. Când termină de citit, eu îl întreb cu bucurie ce a citit. El îmi răspunde : <<>> A urmat o dulceață a inimii, o bucurie de nedescris în suflet…”

Încă și un fiu duhovnicesc al părintelui Iustin a avut în 1966 următorul vis : l-a văzut pe Sfântul Ioan Gură de Aur în chilia părintelui Iustin.

Părintele făcea metanii, iar Sfântul îl binecuvânta și zicea <<>

Voia ca toate gândurile sale să fie îndreptate spre Dumnezeu și considera păgubitor orice gând, orice mișcare care nu era spre slava lui Hristos, orice clipă în care ochii săi nu vărsau lacrimi.

„Cel mai frumos și mai de preț lucru pe care el ne-a învățat a fost să-L iubim pe Hristos.”

Din cugetările Sfântului:

”E ușor să fii romano-catolic și e și mai ușor să fii protestant, dar greu – prea greu să fii ortodox. Căci a fi ortodox înseamnă a fi în nevoință neîncetată (de a te ridica) de la om la Dumnezeu-om, a fi în neîncetată zidire de sine prin nevoințe dumnezeiesc-omenești.”

O însemnare obișnuită din jurnalul său de taină ne arată că, de pildă, la începutul anului nou 1923 face doua mii de metanii, rugându-se cu lacrimi Sfântului Vasile cel Mare, a cărui zi de prăznuire, cu următoarele cuvinte: ”Sfinte Părinte Vasile cel Mare, învie mortul din mine în Noul An.”

În timpul Postului cel Mare rugăciunile și metaniile sale se înmulțeau, ajungâd ca în ajun de Vinerea Mare să faca câte 3200 de metanii și 1800 de rugăciuni. Rugăciunea îi era indispensabilă, după cum el însuși nota: ”Fără rugăciune nu mă încumet să dau ochii cu nimeni, cu nimic, cu nici o față, cu nici o creatură.”

Câteva întâmplări:

„Odată pe când părintele era profesor univesitar, a plecat într-o vară să viziteze mănăstirea Sfântului Prohor Pcinski, închiriind o trăsură care să-l ducă până acolo.

Pe drum a zărit o bătrână care mergea pe jos în aceeași direcție.

Totdeauna fiind gata să sară în ajutorul celorlalți, părintele a invitat-o pe aceasta să meargă alături de el în trăsură, dar ea i-a răspuns: ”Îți mulțumesc, fiule, dar sunt săracă.”

Crezând că bătrâna se teme să nu i se ceară bani, părintele i-a spus că nu trebuie să plătească nimic, dar ea i-a răspuns: ”Nu de aceea, fiule, am spus că sunt săracă, ci pentru că nu am altceva ce să duc sfântului decât această trudă (mersul pe jos).”

Atunci, după cum singur povestea părintele mai târziu, s-a lovit cu palma peste frunte și a exclamat: ”Ei, Iustine, Iustine, ai ajuns profesor de teologie, dar evlavia acestei bătrâne încă nu o ai”.

Apoi a plătit îndată vizitiului, trimițându-l înapoi cu trăsura, iar el și-a continuat drumul pe jos, împreună cu bătrâna.

”Odată părintele călătorea cu trenul, împreună cu câteva maici din mănăstirea sa. La o stație a urcat un ofițer cu niște sodați și le-a poruncit:

– Coborâți din vagon, aici este rezervat pentru soldați!

– Nu coborâm. Și noi suntem armata, și noi am luptat, a răspuns părintele.

-Dar, tovarășe… – a amenințat ofițerul

– Eu nu sunt trovarășul tău, nu s-a lăsat părintele.

– Ce-ai spus?

– Ce-ai auzit.

Ofițerul însă nu voia să se arate violent de față cu călugărițele. Până la urmă s-a așezat și au început să discute. Părintele Iustin spunea:

-Sârbii ortodocși sunt adevărații sârbi.

-Nu, tovarășe, eu sunt sârb, dar nu sunt ortodox, a replicat ofițerul.

-Atunci prin ce ești sârb?

-M-am născut pe pământ sârbesc.

-Și boii se nasc pe pământul sârbesc și nu sunt sârbi, i-a răspuns părintele, lăsându-l pe ofițer fără replică.

Așadar prin felul său de a fi, fără compromisuri, sincer și direct, părintele stârnea adesea mânia puternicilor vremii.

De mai multe ori aceștia au hotărât uciderea părintelui, dar n-au putut să o înfăptuiască.

Maica Glicheria, care a urmat la stăreție după maica Sara, își amintește că la un moment dat un bărbat i-a mărturisit că a fost trimis de trei ori înainte de 1960 ca să îl lichideze pe părintele Iustin, dar de fiecare dată când intra în biserică pentru aceasta, el înțepenea, nemaiputând să facă nimic.

În el erau consemnate printre altele celebrele cuvinte :

”Sunt trei căderi principale în istoria neamului omenesc: cea a lui Adam, cea a lui Iuda și cea a papei…”

„Sinceritatea este limba adevărului; dogma despre infailibilitatea papală din veacul al XIX-lea nu este altceva decât renașterea idolatriei și a politeismului….”

Nu încerca niciodată să se impună în fața celorlalți și era foarte delicat față de fiecare persoană cu care se întâlnea. Îi plăcea să spună și să dea pildă personală pentru aceasta, că de fiecare om trebuie să te apropii ”cu pași de porumbel”, cu multă atenție și grijă, pentru a nu răni, a nu umili și a nu disprețui pe nimeni.

Dar era căutat și se întâlnea față către față și cu alți mari părinți ai Ortodoxiei, cum a fost părintele Cleopa din România, care l-a vizitat la Celie în 1977 și i-a cerut sfatul atunci când a vrut să rămâna în Athos, iar avva Iustin l-a îndrumat să se întoarcă în țara sa pentru a fi de folos poporului însetat de Dumnezeu.

În ziua praznicului Buneivestiri, a fost chemat la sânul Tatălui Ceresc tot la aceeași sărbătore, la 25 martie 1979, tocmai când împlinea vârsta de 85 de ani.

„…..a sfătuit pe fiii lui duhovnicești cum să-și continue viața, spunâdu-le să dea totul pentru Hristos, iar pe Hristos să nu-L dea pentru nimic în lume.

„Prin abisuri înfricoșătoare și prin prăpăstii grozave trece iubirea mea spre tine, cerule albastru; spre tine omule bun; spre tine, dumbrava înfloritî; spre tine, floare mirositoare; spre tine, Preabunule și Preagingașule!

Prin nenumărate morți străbate iubirea mea spre tine, o, dulcea mea Nemurire!

De aceea tristețea este tovarășul meu de drum nedespărțit.

Orice grosolănie este cu desăvârșire moarte pntru mine. Cele mai mari grosolănii le-am îndurat în această lume de al ființa care se numește om.

O, câteodată el este moarte pentru toate bucuriile mele! Ochii mei, priviți dincolo de el și deasupra lui spre Cel Preabun și Preagingaș! Bunătatea și gingășia, acestea sunt viața pentru mine, acestea-nemurire, acestea veșnicie. Fără bunătate și gingășie viața este iad.

 

“… În 1927 a trecut examentul pentru titlul de profesor cu o lucrare de diplomă având ca temă: “Teoria cunoaşterii la Sf. Isaac Sirul”. În acelaşi an a fost mutat de la seminarul de la Karlovaţ la seminarul din Prizren, dar n-a rămas acolo decât un an, după care s-a întors din nou la Karlovaţ. Pricina mutării sale au fost articolele din Viaţa Creştină, revistă pe care o edita cu multă râvnă pentru a apăra Sfânta Tradiţie. Textele, convorbirile, criticile care erau publicate în această revistă, scrise din cea mai curată dragoste pentru adevăr, se loveau de opoziţia anumitor cercuri care se vedeau atinse în interesele lor. Părintele Iustin răspundea însă cu blândeţe: ” ‘Viaţa Creştină’ apare încărcată de binecuvântările multor cititori, dar şi de înjurăturile altora. Dacă nu ar fi acestea din urmă, ‘Viaţa Creştină’ nu ar fi creştină, pentru că orice este al lui Hristos este piatră de poticnire şi piatră de sminteală. Viaţa Creştină ştie ce doreşte şi doreşte ceea ce Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească doreşte”.

De fapt, în ceea ce scria părintele Iustin, el se opunea plin de curaj tuturor celor care, netrăind în duhul Sfinţilor Părinţi, încercau să se afirme pe sine şi ideile lor:

“sunt unii care vor reformism în Biserică, dar nu simt că reformismul modern este pentru Biserică acelaşi lucru ca şi deformismul!”

Pentru asemenea luări de poziţii, Părintele Iustin a avut de suferit din partea celor pe care îi critica, care au vrut să îl supună judecăţii Sfântului Sinod. Doar intervenţia patriarhului Dimitrie l-a ferit de aceasta, patriarhul arătându-le arhiereilor care îl reclamau pe tânărul redactor că ceea ce scrisese ieromonahul Iustin era purul adevăr. Totuşi, ca să fie evitate alte tulburări, Iustin a fost mutat pentru o vreme la Prizren, unde nu a mai putut publica însă revista sa, care astfel şi-a încetat apariţia. Dar el era împăcat, luptase pentru Hristos şi acum se lăsa în voia lui Dumnezeu.

“Dacă eu sunt Iona pe corabia Bisericii Sârbe, aruncaţi-mă în mare, doar s-o linişti furtuna, doar se va salva corabia. Iar pe mine poate mă va primi vreun chit iubitor de oaspeţi în pântecele său şi, când va fi nevoie, mă va arunca pe ţărm… E binevenită orice pătimire pentru Domnul”[...]

După război a urmat o perioadă şi mai grea. Instalându-se la putere, comuniştii au început treptat să-şi dea pe faţă ideologia ateistă. La început s-au arătat toleranţi faţă de biserică, dar apoi a început o prigoană nemiloasă. Din cei 2000 de preoţi ai Serbiei din acea vreme, circa 800 au fost arestaţi, judecaţi şi condamnaţi în primii zece ani ai puterii comuniste. Unii au fost chiar executaţi, cu sau fără judecată.În această perioadă Părintele Iustin a fost izgonit de la Universitate şi puţin a lipsit să nu fie împuşcat, dar a fost salvat de pronia dumnezeiască.Chiar din rândul comuniştilor s-au ridicat voci care au mărturisit că este nevinovat şi astfel a fost scos de pe lista celor care urmau să fie executaţi. Totuşi, cărţile sale au fost arse şi nu a mai putut preda ca profesor.

În aceste condiţii, s-a refugiat în mănăstirea Sukovo. Dar nici aici n-a putut rămâne mult timp, pentru că în 1946 a fost declarat “duşman al poporului” şi a fost închis. Cei care au venit să îl aresteze au intrat înarmaţi în altar tocmai în momentul în care părintele slujea Sfânta Liturghie, cerându-i să-i urmeze. Părintele le-a răspuns:

“Nu. Eu până nu termin liturghia nu plec. Liturghia nu se poate întrerupe, iar voi, dacă vreţi, împuşcaţi-mă”.

Apoi le-a zis să iasă cu armele din altar. Agresorii au fost nevoiţi să îl asculte, deoarece era multă lume la slujbă şi nu doreau să producă tulburare. Imediat după aceea însă l-au arestat şi l-au dus la o închisoare din Belgrad.

În cele din urmă a fost salvat de la moarte de către patriarhul Gavriil. În acea perioadă acesta revenise în ţară după detenţia din lagărul de la Dachau, unde fusese închis de fascişti împreună cu Sf. Nicolae Velimirovici. Fiind o personalitate recunoscută în străinătate, peste cuvântul căruia comuniştii nu puteau trece uşor, el a intervenit pentru ca arhimandritul Iustin să fie eliberat, iar noile autorităţi, încercând să dovedească înaintea lumii că sunt democrate, au consimţit la aceasta. Astfel, la o lună de la arest, Părintele Iustin se afla în temniţă şi cânta troparul Sf. Ierarh Nicolae, făcătorul de minuni, al cărui praznic urma a doua zi. Sf. Nicolae era sfântul ocrotitor al familiei sale, iar părintele se gândea ce bine ar fi să-i întâmpine sărbătoarea cu cămaşă curată. Şi chiar la miezul nopţii, un ofţer a intrat în celula sa şi i-a poruncit să-l urmeze, i-a dat haine curate să se îmbrace şi apoi l-a dus la sediul patriarhiei, unde a doua zi a putut să slujească împreună cu patriarhul Gavriil la praznicul Sf. Nicolae.

În luna mai 1948, pentru mult încercatul avă a avut loc o întâlnire providenţială. Curajoasa maică stareţă Sara, de la mica mănăstire Celie de lângă Valievo l-a invitat pe arhimandritul Iustin să vină în mănăstirea sa. Părintele a acceptat, cu condiţia să poată sluji în fiecare zi Sfânta Liturghie. Maica Sara a acceptat cu bucurie, şi astfel a început o nouă etapă din viaţa părintelui şi a măn. Celie. Pe de o parte el a avut aici liniştea necesară pentru a lucra şi a sluji, dar pe de altă parte a fost nevoit să trăiască izolat, ca într-un semi-exil, fiind continuu sub supravegherea securităţii sârbeşti.

Nu avea voie să ia legătura cu episcopii, pentru a nu-i influenţa; îi era interzisă deplasarea la Belgrad în vremea şedinţelor Sinodului sârbesc şi era permanent chemat la anchete la securitatea din Valievo. De multe ori maicile din mănăstirea Celie, văzând că părintele nu se mai întorcea de la astfel de convocări, mergeau în număr mare în frunte cu stareţa Sara şi stăteau în tăcere în faţa clădirii securităţii. Iar autorităţile, temându-se de revolta oamenilor din Valievo, care în cea mai mare parte erau anticomunişti, erau nevoite să îl elibereze pe neînfricatul mărturisitor, care nu ezita să îşi arate credinţa cu orice ocazie.

Odată părintele călătorea cu trenul, împreună cu câteva maici din mănăstirea sa. La o staţie a urcat un ofiţer cu nişte soldaţi şi le-a poruncit:

– Coborâţi din vagon, aici este rezervat pentru soldaţi!

– Nu coborâm. Şi noi suntem armată, şi noi am luptat, a spus părintele.

– Dar, tovarăşe… – a ameninţat ofiţerul.

– Eu nu sunt tovarăşul tău, nu s-a lăsat părintele.

– Ce-ai spus?

– Ce-ai auzit.

Ofiţerul însă nu voia să se arate violent de faţă cu călugăriţele. Până la urmă s-a aşezat şi au început să discute. Părintele Iustin îi spunea:

– Sârbii ortodocşi sunt adevăraţii sârbi.

– Nu, tovarăşe, eu sunt sârb, dar nu sunt ortodox, a replicat ofiţerul.

– Atunci prin ce eşti sârb?

– M-am născut pe pământul sârbesc.

– Şi boii se nasc pe pământul sârbesc şi nu sunt sârbi, i-a răspuns părintele, lăsându-l pe ofiţer fără replică.

Aşadar, prin felul său de a fi, fără compromisuri, sincer şi direct, părintele stîrnea adeseori mania puternicilor vremii [oamenii lumesti, chiar dintre cei purtatori de mitre sau de cruci vor numi, desigur, aceasta trufie, dupa cum spunea si Sf. Ignatie Briancianinov – n.n.]. De mai multe ori aceştia au hotărât uciderea părintelui, dar n-au reuşit să o înfăptuiască. Maica Glicheria, care a urmat la stăreţie după maica Sara, îşi aminteşte că la un moment dat un bărbat i-a mărturisit că a fost de trei ori trimis înainte de 1960 să îl lichideze pe părintele Iustin, dar de fiecare dată când intra în biserică pentru aceasta, el înţepenea, nemaiputând să facă nimic.

Astfel, părintele continua să-L propovăduiască pe Hristos în convorbirile cu vizitatorii săi, care veneau în număr mare, atât din ţară, cât şi din străinătate, pentru a cere cuvânt de folos sau rugăciune, chiar dacă securitatea căuta să-i intimideze şi să-i îndepărteze de mănăstire. De asemenea, în predicile sale Părintele Iustin nu se temea să critice deschis starea morală din societatea sârbă, rezultată din ocupaţia comunistă.Asemenea prorocilor vechiului Israel, el s-a arătat în aceşti ani a fi vocea lui Dumnezeu în mijlocul idolatriei materialiste. Predica întotdeauna din tot sufletul şi rareori predicile sale nu erau însoţite de lacrimi, ceea ce făcea ca şi cei care îl ascultau să fie cuprinşi de plâns.

Adeseori mergea să predice şi în alte eparhii, deşi de multe ori era reţinut şi anchetat şi avea de îndurat multe neplăceri. În acelaşi timp, prin scrisori deschise rămase celebre (cum sunt cele publicate în 1971, 1974, 1977), el a criticat făţiş compromisurile care se făceau în Biserică în ceea ce priveşte “panerezia secolului XX – ecumenismul” şi relaţiile cu statul comunist. Problematica ecumenismului avea să o dezvolte şi în cartea sa Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, apărută la Tesalonic în 1974. Astfel, vocea lui s-a făcut auzită nu numai în mănăstire, ci, prin scrierile sale, şi în întreaga lume, ceea ce a făcut ca vestitul teolog grec Ioannis Karmiris să-l numească “conştiinţa ascunsă a Bisericii Sârbe şi a întregii Ortodoxii“.[…]

Dar nu numai în Serbia, ci şi în străinătate părintele Iustin a avut mulţi ucenici şi pieteni cu care coresponda şi prin care era ţinut la curent cu toate problemele lumii contemporane. În rugăciune el se întâlnea în duh cu alţi mari stâlpi ai credinţei din acea perioadă, precum Părintele Porfirie din Grecia şi Stareţul Sofronie de la Essex. Dar era căutat şi se întâlnea faţă către faţă şi cu alţi mari părinţi ai Ortodoxiei, cum a fost Părintele Cleopa din România, care l-a vizitat la Celie în 1977 şi i-a cerut sfatul atunci când a vrut să rămână în Athos, iar avva Iustin l-a îndrumat să se întoarcă în ţara sa pentru a fi de folos poporului însetat de Dumnezeu.

Prin trăirea sa autentică în duhul şi cu nevoinţa Sfinţilor Părinţi, părintele “a învins duhul lumii acesteia şi al vremurilor”,după cum spunea despre el arhimandritul Gheorghe Kapsanis, stareţul Măn. Grigoriu de la Muntele Athos. El şi-a îndeplinit cu râvnă misiunea profetică de binevestitor al Împărăţiei celei de sus şi precum a fost trimis de Dumnezeu ca să se nască în ziua praznicului Buneivestiri, a fost chemat la sânul Tatălui Ceresc tot la aceeaşi sărbătoare, la 25 martie 1979 [pe stil vechi, n.n.], tocmai când împlinea vârsta de 85 de ani.”

Sursa: Cuviosul Iustin Popovici,Viaţa şi minunile, Ed. Sophia, Bucuresti)

 

Prin grozăviile vieţii păcătoase în lume, numai prin rugăciune şi lacrimi poate omul să răzbată până la minunatul Chip al lui Hristos... Umple, Doamne, inima mea de Tine, dar mai înainte goleşte-o de tot ce e lumesc şi de toate celelalte dorinţe!”.

***

Fără bunătate şi gingăşie viaţa este iad. Simţind bunătatea Preabunului şi Preagingaşului, eu sunt cu totul în rai”.

***

“În lupta pentru ortodoxie, eu am mers pe calea Sfinţilor Părinţi direct spre Adevărul ortodox al lui Hristos şi niciodată nu am făcut pe placul oamenilor, căci dacă aş fi făcut pe placul lor, atunci nu aş fi fost nici ultima slugă a lui Hristos.”

***

 

Ziua Buneivestiri este totodata si ziua in care s-a nascut (in 1894), dar a si plecat catre vesnicie (in 1979 – e drept ca dupa calendarul vechi, neindreptat, dupa care se calauzeste Biserica Sarba),Sfantul Iustin Popovici.Este al doilea sfant sarb contemporan pe care il cinstim in aceasta perioada. Ca si Sf. Nicolae Velimirovici, Sf. Iustin este o pilda si un dreptar foarte necesar pentru credinciosii din aceste vremuri, deoarece ei au trait sfintenia in chiar zilele si lumea noastra. Adevarate infatisari si manifestari ale constiintei ortodoxe vii, Sfintii Iustin si Nicolae au dat glas Adevarului in momentele de interactiune cu civilizatia antropocentrica a Apusului si cu marile vitregii ce s-au abatut asupra omenirii si, in particular, a Serbiei. Ca un adevarat glas al constiintei, Sf. Iustin a fost receptat cu bucurie si nadejde de mantuire de catre cei mici, dar cu impotrivire, intrigi si prigoana de catre cei mari. Intr-atat de incomod a fost adevarul rostit de catre Iustin Popovici cand se afla laOxford, in teza sa de doctorat in care arata esecul jalnic al antropocentrismului occidental, incat i s-a refuzat eliberarea diplomei. Nici in tara sa si nici in Biserica sa nu a fost mai iubit de catre cei mari si “intelepti” dupa intelepciunea acestei lumi.

La seminarul unde ajunge sa fie, intr-un final, rector, se duc “razboaie” impotriva sa, deoarece nu convine “metoda” sa pedagogica, adica invatarea Vietilor Sfintilor si orientarea vietii dupa Evanghelie. Editand publicatia “Viata Crestina”, ajunge sa fie urat si prigonit deoarece aborda probleme actuale si stringente ale ortodoxiei, criticand tendintele dubioase promovate de unii ierarhi. Marginalizat, este nevoit sa renunte la editarea “Vietii Crestine”, insa publicarea volumelor sale dogmatice il aduce in prim-plan, in ciuda opozitiei fata de persoana si scrierile sale. Refuza ferm si pana la capat scaunul de episcop si, dupa o scurta perioada ca profesor la universitate, este marginalizat din nou, de aceasta data de catre regimul comunist, fata de care care a refuzat sa accepte si cel mai mic compromis sau colaborare.

Scrierile sale sunt un reper esential al credinciosului de azi, intr-o vreme in care se manipuleaza fara rusine citate din Scripturi sau chiar din Sfintii Parinti pentru a se justifica orbirea, lasitatea, obedienta si inchiderea ochilor la savarsirea si perpetuarea raului. Cu un cuvant ascutit si extrem de transant, Sf. Iustin Popovici ne este noua indispensabil pentru a intelege cu discernamant problema raportului dintre credincios si autoritatile statale, problema pan-ereziei ecumenismului nivelator, a umanismelor si a tuturor derivatilor mai mult sau mai putin mascati ai acestuia, variante, toate, ale vechii si uratei erezii numite arianism.

 

***

Cine este părintele Iustin? Fără el Biserica Sârbă de azi ar fi de neînchipuit. El a fost unul din cei mai mari teologi ortodocşi ai secolului XX, părinte duhovnicesc, povăţuitor şi închinător preacuvios.

După război, el, ca profesor de teologie a fost dat afară din universitate de către comunişti. Fiind prigonit ca mărturisitor al lui Hristos, a rătăcit mult timp din mănăstire în mănăstire, pribeag în ţara sa. Mulţi dintre foştii lui prieteni au rupt orice legătură cu el, părăsindu-l în voia soartei. În cele din urmă, părintele Iustin şi-a găsit un refugiu umil la mica mănăstire de maici Sfinţii Arhangheli de la Celie. Acolo s-a rugat şi a trudit fără preget pentru binele Bisericii sale oropsite.

„Dogmatica” sa devenise cunoscută încă înainte de război. Cunoscător desăvârşit al Tradiţiei patristice ortodoxe, a compus numeroase tâlcuiri la diferite cărţi ale Sfintei Scripturi.Într-un studiu aprofundat a comparat ecleziologia Bisericii Ortodoxe cu ecumenismul. În anii 70 părintele Iustin îşi duce la bun sfârşit vechea sa lucrare monumentală „Vieţile sfinţilor” în 12 volume. Majoritatea scrierilor sale n-au fost niciodată tipărite în Iugoslavia comunistă, până la moartea sa.

Pentru orice cuvânt sau predică mai îndrăzneaţă, pentru orice text sau carte religioasă, tipărită peste graniţă, pentru vizita unor cetăţeni străini era târât la securitate, anchetat şi „convins” să-şi schimbe purtarea, scrie ucenicul părintelui Iustin, ieromonahul Atanasie Jevtici (actualmente episcop).

Patriarhii şi episcopii se făceau că nu-l aud. Pentru că au întreţinut relaţii cu părintele Iustin, unii episcopi au fost daţi afară din eparhiile lor. Aşa vieţuia el mai departe în mănăstirea Celie, fără drept de ieşire din ţară, ca într-o temniţă. Vizitatorilor şi surorilor din mănăstirea Celie li se puneau nenumărate piedici şi oprelişti. Necăutând la toate aceste persecuţii, întreaga Biserică Sârbă, tot poporul îmbisericit îl cunoştea şi-l preţuia mult. Fiindcă nu-l pomenea pe patriarh la liturghie, acesta n-a venit la înmormântarea părintelui Iustin. Proslăvirea părintelui Iustin întru sfinţi a început deja în Biserica Sârbă. Discipolii săi – luminătorii din zilele noastre – au devenit episcopii noii generaţii în Biserica Sârbă contemporană“.

Din: Arhim. Iustin Popovici:“Biserica si Statul – adevărul despre Biserica Sârbă în Yugoslavia comunistă”, Editată de Schitul Sf. Serafim de Sarov, 1999:

 

***

“Tânărul şi de Hristos iubitorul Blagoje [numele sau de mirean], ca şi monahul Justin de mai târziu, s-a abandonat în întregime spre conducerea zilnică de către sfinţii lui Hristos, mai ales de către Sfântul Ioan Gură-de-Aur pe care l-a iubit neobişnuit de mult şi căruia i s-a rugat permanent cu o sinceritate şi cu o duioşie copilărească. Iată doar unele din sentimentele de dragoste şi evlavie faţă de Sfântul Ioan Gură-de-Aur:

“Sentimentul unei milostive apropieri a Sfântului Ioan faţă de mine păcătosul. Îmi zboară sufletul către el prin rugăciune: milostiveşte-mă cu mila ta; învredniceşte-mă să făptuiesc faptele tale. Seninătatea cerului îmi pătrunde sufletul şi mă cuprinde bucuria că-l am pe Sfântul Ioan Gură-de-Aur” (notă din Jurnalul anului 1923).

Sau aceasta:

“Scumpe Părinte Gură-de-Aur, fiecare gând la tine e pentru mine sărbătoare şi bucurie, şi rai, şi extaz, şi ajutor, şi însănătoşire, şi înviere… Sfântul Ioan este zorii veşnici ai sufletului meu şi ai întregii Biserici Ortodoxe. El e personalitatea mijlocitoare cea mai dragă; el e cea mai expresivă limbă dată de Dumnezeu, a pământului către cer, cu care pământul exprimă cerului oftatul său, bolile sale, speranţele sale, rugăciunile sale“.

O arătare a Sfântului Ioan Gură-de-Aur, mult mai târzie, în visul Părintelui Justin, ne dovedeşte o parte a acelei intime, spirituale şi sfinţite taine; ne-a rămas un înscris despre aceasta (în Micul Molitfelnic portabil al său) ca o mărturie personală a Părintelui Justin:

“În ajunul prăznuirii Sfântului Prooroc Ieremia, 1/14 mai 1955, la miezul nopţii, la Leskovac, l-am văzut în vis pe Sfântul Ioan Gură-de-Aur, într-o minunată mantie de aur arhierească, cu o scumpă Evanghelie de aur în mâini, vine către mine, eu alerg în întâmpinarea lui, cad la picioarele lui, îi sărut poala şi picioarele, el îmi pune Sfânta Evanghelie pe cap şi citeşte. Când termină de citit, eu îl întreb cu bucurie ce-a citit. El îmi răspunde: “Din Evhologhion-ul meu”. Încântare, o bucurie de neexprimat în suflet. M-am trezit în această stare bună. Şi am rămas mult timp cu acest extaz al bucuriei şi cu această încântare de nespus.” […]

Când au aflat părinţii de hotărârea sa fermă de a se călugări, mai ales când Blagoje, terminând în iunie 1914 ultima clasă de teologie, s-a decis ca imediat să accepte tunderea în monahism, au făcut tot ce au putut pentru a-l împiedica. S-au dus la episcopul de Niš, au scris o scrisoare lui Dimitrie – Mitropolitul Belgradului, şi i-au rugat pe amândoi şi au implorat ca Blagoje să nu fie călugărit. Mitropolitul a promis părinţilor şi, pentru că în acea vreme, în august 1914, s-a măritat şi sora Stojna, nu s-a ajuns la călugărire. Curând după aceea, la o săptămână după căsătoria surorii sale, a izbucnit războiul Austriei contra Serbiei, adică Primul Război Mondial, şi toţi tinerii au fost chemaţi la oaste şi a fost mobilizată şi generaţia lui Blagoje Popovici. Ca seminarişti, împreună cu colegii săi de clasă a fost repartizat la detaşamentul sanitar de pe lângă spitalul militar din Niš (“Turnul de cranii”). De cum a intrat în armată a scris o scrisoare mişcătoare şi detaliată părinţilor, din bivuacul de la Niš, în care le comunică faptul că este ferm decis să trăiască doar pentru Hristos şi îi roagă să-l binecuvânteze pentru a putea deveni monah. Temătorul de Dumnezeu Blagoje a făcut aceasta pentru că îşi iubea mult părinţii şi fiindcă nu dorea să-i întristeze din nou atât de repede după moartea fratelui. Ca urmare, părinţii au trimis rapid la el pe sora lui şi pe ginerele lor ca să-l viziteze şi să-l facă sub orice formă să renunţe la călugărie, ceea ce Blagoje le-a şi promis provizoriu. Promisiunea făcută nu însemna nimic altceva decât o renunţare de moment la primirea tunderii în monahism, o renunţare exterioară, în timp ce, în interiorul său, Blagoje era deja monah al lui Hristos.

[…] După odihnă şi după oarecare întremare, dornicul de Hristos Blagoje s-a adresat acum Mitropolitului Sârb Dimitrie, care plecase de asemenea din Serbia cu guvernul sârb şi cu armata, cu rugămintea ca măcar acum să-l călugărească. Fiindcă, spunea el: “Acum mă puteţi călugări nestânjenit, acum nu sunt aici părinţii mei. Cine ştie dacă ne vom mai vedea în viaţă. Lor le va face plăcere doar să audă că sunt viu, dar că sunt sau nu monah, ei nu-şi vor pune problema”. La astfel de insistenţe, Mitropolitul i-a dat binecuvântarea, şi arhimandritul Venijamin, următorul episcop de Braničevo, l-a călugărit pe el şi pe colegul său Milan Đorđević (mai târziu episcopul Irineu Dalmatinul) în ajun de Sfântul Vasile cel Mare 31 decembrie/1 ianuarie 1915/1916, în biserica ortodoxă din Skandar. Prin călugărire, Blagoje a luat numele Sfântului Mucenic şi Filosof Justin, prin care şi-a manifestat dubla dorinţă ascunsă a sufletului său iubitor de înţelepciune şi dornic de Hristos: să fie filosof al Sfântului Duh, asemenea sfinţilor înţelepţi ai lui Hristos, cum a fost şi Sfântul Justin Filosoful, şi în acelaşi timp să fie martor-mucenic al lui Hristos în această lume şi-n această viaţă (deoarece cuvântul grecesc μα’ρτνς – mucenic – înseamnă înainte de toate: a fi martor loial, martor până la moarte, martor care e gata să-şi confirme mărturia cu viaţa sa). Că monahul Justin a devenit într-adevăr filosoful Justin, adică iubitor al adevăratei înţelepciuni dumnezeieşti – a Domnului Hristos, ştim aceasta şi de aceasta s-a putut convinge oricine l-a cunoscut mai îndeaproape. Căci fiind din fire iubitor de înţelepciune – filosof, el a şi fost întreaga viaţă filosof, rămânând întotdeauna sensibil şi deschis problemelor filosofice esenţiale (lucru confirmat şi prin lucrările sale Abisuri filosofice şi Filosofia ortodoxă a Adevărului). Numai că filosofia sa, punând ca bază smerenia (ca şi Sfântul Ioan Gură-de-Aur, care spune: “Temelia filosofiei noastre – creştine – este smerenia”, căci fără aceasta adevărul e orb), a depăşit filosofia… din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii (Coloseni 2, 8 ) şi a devenit “filosofia după Hristos” – filosofia, nu după om, ci după Dumnezeu-Omul,înălţându-se din minte şi din suflet în rugăciune şi rostire de slavă, înaintea lui Dumnezeu. De aceea spunea mereu: Vai de orice gând al meu care nu se înalţă, nu se transformă în rugăciune”. Iar faptul că monahul Justin a devenit mucenic după dorinţă şi intenţie, e adevărat că nu mucenic al sângelui, ci mucenic al conştiinţei, cum numesc Sfinţii Părinţi viaţa monahală, ca totală apropiere de Hristos pentru deplina unire cu El, şi ne-am încredinţat şi de aceasta de asemenea, şi aceasta ne mărturiseşte fapta sa eroică de autorenunţare şi viaţa smeririi în sine înaintea lui Hristos. […]

Dar, din cauza cunoscutelor evenimente furtunoase de atunci, Părintele Justin nu a putut să rămână mai mult timp în Rusia şi, în iunie 1916, trece în Anglia, unde ieromonahul Nicolae îl primeşte şi-l cazează într-unul din Colegiile Oxfordului (au locuit la St. Stephen’s House, în casa cedată studenţilor sârbi, care atunci erau în număr mare în Anglia). Aici, ca student din afara Colegiului, a urmat cursurile de Teologie la zi (8 semestre, din noiembrie 1916 până în mai 1919), susţinând regulat toate examenele şi, în afară de aceasta, citind şi studiind mult (acest lucru îl dovedesc şi anumite caiete păstrate şi cărţi transcrise ale sale). La finalul tuturor acestor studii, el nu a primit totuşi o diplomă, pentru că nu i-a fost acceptată lucrarea de doctorat pe care o elaborase între timp din Dostoievski (“Filosofia şi religia lui F. M. Dostoievski“). Şi iată de ce.

Părintele Justin a călătorit şi în alte zone ale Angliei, a ascultat profesori renumiţi, a citit în cele mai bune biblioteci şi, mai ales, a cunoscut la faţa locului pe omul european din Apus, sufletul lui şi filosofia lui de viaţă. Pătrunzând în cultura europeană până în profunzimile ei, el – cu inima şi mintea ortodoxului răsăritean, nu a putut să o accepte fără criticile radicale şi necruţătoare la adresa antropocentrismului său. Cine l-a cunoscut sincer, cât de puţin, pe blândul Părinte Justin, nu numai prin cărţi, ci mai ales personal, a putut simţi şi înţelege de ce a subliniat el, atât şi astfel, existenţa profundei diferenţe, chiar contradicţii de neîmpăcat, între înţelegerea ortodoxă a Evangheliei, a vieţuirii ortodoxe binecuvântate în învăţătura lui Hristos, Omul-Dumnezeu şi cultura apuseană umanistă şi hoministă, cum spunea el însuşi. Adică antropocentrismul apusean în diversele lui manifestări: în ştiinţă, în filosofie, teologie, ecleziologie, civilizaţie, cultură. El nu s-a împotrivit învăţăturii şi ştiinţei apusene ca atare, cât raţionalismului ei sec şi distructiv pentru om, pentru că îl închide în sine şi doar în lumea şi în viaţa aceasta.

Nu mai puţin de atât s-a împotrivit şi “misticii” Orientului Îndepărtat, pentru că şi ea este de asemenea ucigătoare şi dezumanizantă pentru om. Fiindcă pentru Părintele Justin omul este întotdeauna fiinţa dumnezeiesc-umană, fiinţă asemeni Domnului şi hristocentrică. Pentru că doar în Iisus Hristos, Omul-Dumnezeu omul este om adevărat, creat şi arătat ca atare şi de aceea acest iubitor de oameni şi de Hristos toată viaţa sa s-a luptat pentru un astfel de om adevărat în toate dimensiunile sale nemărginite şi veşnice, dumnezeieşti şi dumnezeiesc-omeneşti şi în toate şansele în aspiraţiile sale împlinite în Hristos Omul-Dumnezeu. De aici împotrivirea sa faţă de orice umanism chiar şi în cea mai bună variantă a sa. Părintele Justin făcea totul în numele teo-umanismului, în numele îndumnezeirii omului. “În numele omului adevărat, noi rămânem alături de Omul-Dumnezeu”, va scrie şi va mărturisi el. Fiindcă, “lupta ortodoxă pentru omul lui Dumnezeu (îndumnezeit) este în realitate lupta pentru om”, pentru omul dumnezeiesc şi îndumnezeit, nu înstrăinat de sine, ci adus în Hristos până la cea mai de sus slavă şi cinstire, şi blândeţe, şi desăvârşire.

[…] O întâmplare din timpul şederii Părintelui Justin în Anglia ne arată cel mai bine şi cel mai simplu în ce constă diferenţa esenţiala dintre creştinismul umanist apusean şi creştinismul ortodox dumnezeiesc-uman. Un tânăr monah englez, făcând cunoştinţă cu tânărul monah Justin, ciudat pentru ei toţi, l-a îndrăgit şi s-a apropiat de el. Văzând de aproape viaţa sa şi mai ales rugăciunile sale neîncetate şi lacrimile abundente – fapte care vor caracteriza viaţa Părintelui Justin până la capătul existenţei sale pământeşti – într-o zi a recunoscut sincer în faţa acestui ortodox din mijlocul Apusului: “Eu am înţeles abia acum, zice el, că la noi căinţa şi credinţa sunt altceva decât ceea ce ştim şi ce-am învăţat noi despre aceasta în Apus. Acum văd că noi în Apus nu ştim ce e aceea căinţa”. Monahul englez avea dreptate. În monahul Justin el a văzut ceea ce se vede foarte rar în Apus sau nu s-a văzut din timpuri de demult: credinţa vie şi căinţa ca temelie a vieţii evangheliceînainte de orice altceva.Pentru că numai prin acea Evanghelie prescurtată, cum spun Sfinţii Părinţi, se curăţă şi renaşte omul şi se zămisleşte viaţa nouă în Duhul Sfânt.

Părintele Justin a luat în serios şi cu stăruinţă chemarea Evangheliei mântuirii lui Hristos, ca pe o obligaţie a sa personală, ca pe o obligaţie care porneşte în primul rând de la sine însuşi, căci altfel rămâne teorie şi ştiinţă pe hârtie. Regula sa de viaţă a fostaceea pe care Sfântul Grigorie Teologul a exprimat-o prin aceste cuvinte adânci (pe care Părintele Justin le avea scrise pe prima pagină a Evangheliei sale pe care o citea zilnic): “Trebuie mai întâi să te cureţi pe tine şi apoi să-i înveţi pe alţii curăţia; trebuie mai întâi să devii tu înţelept şi apoi să-i înveţi pe alţii înţelepciunea; trebuie mai întâi să devii tu însuţi lumina şi apoi să-i luminezi pe alţii; trebuie întâi să te apropii tu însuţi de Dumnezeu şi apoi să-i aduci pe alţii la El; trebuie mai întâi să devii tu însuţi sfânt şi apoi să-i sfinţeşti pe alţii”. [...]

Iar faptele tânărului monah Justin erau tot mai mari şi mai râvnitoare, mai ales rugăciunea şi lacrimile. Tot sufletul şi tot trupul său, toate însuşirile sale duhovniceşti şi trupeşti, prin purificare şi răstignire de sine le închina Preadulcelui Domn Hristos, cum Îl numea pe Mântuitorul cel mai des în acea vreme, şi prin aceasta îşi exterioriza profunda foame şi sete de mântuire, de Viul şi Adevăratul Dumnezeu, de Unicul Iubitor de oameni. “Ce să fac cu ochii deasupra prăpastiei acestei vieţi păcătoase, spunea el (şi a şi scris aceasta într-o scrisoare mai târzie), dacă nu varsă lacrimi? Sufletul, ce să fac cu sufletul dacă nu e al lui HristosFiindcă fără El, este un iad fără de moarte.” Sau îşi spunea sieşi: Ochi ai mei, nu sunteţi ai mei, ci ai Domnului, de aceea – slujiţi-L pe Domnul! Urechi ale mele, trup al meu, conştiinţă a mea, suflet al meu, gânduri ale mele, simţuri ale mele, voi nu sunteţi ale mele, ci ale Domnului, de aceea – slujiţi-L pe Domnul sau consolaţi-vă cu moartea după care nu este înviere.” Fără să se cruţe pe sine, el însuşi s-a transformat într-un erou al vremurilor noastre şi de aceea în acele zile şi în acestea ale noastre s-a dovedit în toate asemănător cu Sfinţii Părinţi şi cu adevăraţii teologi ai lui Hristos. […]

Nu există încercare şi nici păcat, va scrie Avva în alt loc, care să nu ardă complet în focul rugăciunii sufletului nostru; nu există nici pasiune [patima] care să nu plătească la fel; nu există nici diavol care să nu ardă în flacăra neîncetată a rugii noastre înlăcrimate“.

“Aproape niciodată nu am coborât în sine,notează el în Jurnalul său,fără a-mi plânge neputinţele, fără a mă revărsa în lacrimi şi plâns cu suspine… Prin grozăviile vieţii păcătoase în lume, numai prin rugăciune şi lacrimi poate omul să răzbată până la minunatul Chip al lui Hristos... Umple, Doamne, inima mea de Tine, dar mai înainte goleşte-o de tot ce e lumesc şi de toate celelalte dorinţe.” []

Datorită faptelor şi virtuţilor sale, Părintele Justin atrăgea la sine mulţi oameni ca un magnet, în timp ce altora acest lucru le provoca respingere. Acestora din urmă li se părea că prin faptele sale şi prin aspiraţiile sale duhovniceşti îi persecuta, pentru că ei, în indolenţa lor, nu aveau voinţă, nici ardoare ca să-l urmeze în actele lui de curaj. Astfel că s-a repetat şi la el, mai ales cu vreun an mai târziu, acel îndeobşte cunoscut adevăr care li s-a întâmplat tuturor oamenilor lui Dumnezeu, adică faptul că omul drept este chinuit în această lume şi că viaţa lui Dumnezeu este pentru oamenii acestei lumi obositoare şi respingătoare. Dar psihologia oamenilor care nu acceptă, ba chiar îi alungă pe oamenii drepţi, a fost de mult întrevăzută şi descrisă de Înţeleptul Vechiului Testament cu aceste cuvinte: Să vânăm pe cel drept, fiindcă ne stinghereşte şi se împotriveşte isprăvilor noastre şi ne scoate vină că stricăm legea şi ne învinovăţeşte că nu umblăm cum am fost învăţaţi din copilărie; Căci viaţa lui nu seamănă cu viaţa celorlalţi şi cărările lui sunt schimbate (Înţ. lui Solomon 2, 12;15). […]

Despre felul în care a predat Dogmatica şi Patrologia din nou ne mărturisesc cel mai bine textele multiplicate sau tipărite ale Dogmaticii, în care se vede cunoaşterea de către el a Sfinţilor Părinţi, a ştiinţei lor înţelepte şi a teologiei. Ce au însemnat pentru el Sfinţii Părinţi şi teologia lor dogmatică, ne-o vor arăta cel mai bine următoarele cuvinte ale sale, pe care nu putem să nu le amintim:

Ortodoxia şi ortodoxia iluminării. Iluminarea este viaţa în Sfântul Duh şi prin Sfântul DuhNu există ortodoxie în afară iluminării, în afară purtării de duh. În lumea realităţilor umane iluminarea este măsura ortodoxiei. În măsura iluminării e măsura ortodoxiei. Ortodox este numai ceea ce este de la sfinţii purtători de duh, de la Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Teologia ortodoxă este o teologie evanghelică pentru că este de la Duhul Sfânt, pentru că este de la Apostolii şi Sfinţii Părinţi purtători de duh: «Cu Sfântul Duh al teologiei»… Da, cu adevărat, teologia evanghelică este numai prin Duhul Sfânt, se dobândeşte numai prin El şi se creează numai cu El. De aici, pentru noi, ortodocşii, Părinţii Bisericii sunt purtători de duh – singurii teologi adevăraţi, singurii cunoscători ai tainei ortodoxiei, singurii dascăli ai veşnicului adevăr despre Dumnezeul în Trei străluciri. Ei sunt conducătorii noştri, ei – învăţătorii de teologie, ei – trâmbiţele Duhului Sfânt, ei – păstrătorii tainei Sfintei Treimi, ei – ochii lui Hristos. Din cauza tuturor acestora, ei sunt măsura şi îndreptarul a tot ceea ce este ortodox, a tot ceea ce este evanghelicCe nu este de la ei, ce nu este în duhul lor, nu este ortodox.Numai ceea ce se poate adeveri prin duhul lor este ortodox, este evanghelic, este veşnic. Studierea Sfinţilor Părinţi este din această cauză o chestiune primară a teologiei ortodoxe. Această idee se botează în apă vie şi toată se scurge în viaţa veşnică. Sufletul întinereşte, simţământul devine veşnic, gândul prinde aripi şi zboară ca vulturul în înălţimi curate. Şi creşte prin toate nemărginirile dumnezeieşti, stimulat de logosul său purtător de dorinţa de dumnezeire“.

42.jpg

Din prea marea sa iubire faţă de sfinţi şi faţă de teologia ortodoxă a Sfinţilor Părinţi, Părintele Justin, imediat după venirea la Seminarul din Karlovac şi împreună cu ieromonahul Irineu Đorđević, a cerut ca la Seminar să se introducă Vieţile Sfinţilor ca obiect constant în planul şi programa de învăţământ. Pentru că el s-a luptat de la început împotriva modului scolastic lipsit de viaţă şi protestant-raţionalist al instruiriitinerelor suflete şi de aceea a cerut ca predarea şi studierea ştiinţei ortodoxe şi bisericeşti să se facă prin metode ortodoxe şi ale Sfinţilor Părinţi. Şi, în general, putem spune că pentru Părintele Justin adevărata ştiinţă şi cultură creştine au fost întotdeauna legate de sfinţenie şi sfinţire şi aceasta înseamnă act de curaj şi nevoinţă: “Sfinţenia este un act de curaj şi de aceea cultura este un act de curaj”. De aici, el a avut adesea greutăţi cu forurile bisericeşti şi s-a izbit de neînţelegere tocmai din partea lor, ceea ce l-a costat şi dese mutări dintr-o şcoală în alta şi diverse prigoniri şi marginalizări. Dar el nu a şovăit, ci, atât prin viaţa sa cât şi prin învăţătură şi prin predare şi educare, L-a mărturisit pe Domnul Hristos şi opera Sa de mântuire, învăţare, culturalizare şi transformare a oamenilor. De aceea, pentru mulţi oameni şi mulţi elevi ai săi, Părintele Justin până azi a fost şi a rămas modelul şi idealul dascălilor şi profesorilor seminarişti şi de asemenea şi al Facultăţii, când a predat mai târziu acolo.

Unul din rapoartele sale de pedagog ne spune cel mai bine ce însemna pentru el şi care anume era relaţia sa cu elevii: “Instruirea de către pedagog în practicarea Evangheliei – acesta este scopul educării în teologia ortodoxă. Acesta şi nimic altceva.Cine impune un alt scop este contra lui Hristos. Minunatul Domn Iisus a venit în această lume a groazei şi a morţii: ca El să fie tot în toate. Cei ce trec pe lângă El, fără El, împotriva Lui – sunt hoţi şi tâlhari. Conştiinţa despre El ca unicul şi de neînlocuitul Dumnezeu şi Domn domină în fiecare suflet cu adevărat ortodoxDacă ceva din educaţie nu conduce către El, neîndoielnic duce la antihrist.

Educaţia ortodoxă năzuieşte: ca Evanghelia Mântuitorului să cuprindă tot sufletul omului, toate nemărginirile şi imensităţile sale şi astfel metamorfozează omul într-o fiinţa veşnică şi dumnezeiesc-umană. De aceea educaţia ortodoxă este un act multilateral personal. Ea nu se poate impune cu forţa, nici în mod mecanic. De la început şi până la sfârşit este voluntară, o lucrare personală a omului ca posesor şi purtător al sufletului său. De aceea este necesar un efort duhovnicesc neîntrerupt, un act de curaj personal. Educarea în spiritul Evangheliei nu este altceva decât colaborarea evanghelică a pedagogului şi a celor care învaţă în tot ceea ce este al lui Hristos. În aceasta constă bucuria şi suferinţa; bucurie– fiindcă omul lucrează pentru împlinirea chemării unicei bucurii adevărate: Evanghelia, suferinţă – fiindcă este greu să stăpâneşti sufletul şi de bună voie să-l supui legilor dumnezeieşti ale Evangheliei…Începutul autoeducării evanghelice a omului este: să devii critic necruţător faţă de tine însuţi. Şi încă critic evanghelic, ceea ce iarăşi înseamnă: neîncetat şi necruţător să critici prin Evanghelie fiecare gând al tău, fiecare dorinţă a ta, fiecare sentiment al tău, fiecare lucrare a ta. Şi toate acestea sunt exprimate cu înţelepciune dumnezeiască în acele cuvinte ale unui sfânt părinte: «Osândirea de sine este începutul izbăvirii». “Soarta a tot ceea ce este evanghelic a exprimat-o Domnul Hristos prin minunata Sa pildă despre Semănător şi sămânţă. Şi această pildă s-a realizat în mică măsură şi în munca de educare în seminarul nostru. Un teren bun a dat seminţei evanghelice un rod de o sută de ori, de şaizeci de ori mai mare; şi au fost şi spini care au sufocat destule seminţe evanghelice şi pietre care s-au comportat indiferent faţă de sămânţă. Dar acesta din urmă este un motiv special care întăreşte rugăciunile noastre şi dorinţele din rugăciune: ca minunatul Semănător Ceresc să înmulţească pământul cel bun din sufletele celor pe care îi educăm”. […]

42.jpg

Cum din copilărie era iubitor de dreptate, şi mai ales acum ca monah-ascet şi teolog iluminat al Sfinţilor Părinţi, în acea iubire de adevăr şi iubire de dreptate, el – asemenea preferatului său iluminat Sfântul Ioan Gură-de-Aur sau sfinţilor monahi studiţi, a expus în public părerile sale şi uneori şi criticile privitoare la viaţa bisericească, la faptele şi comportarea unor slujitori ai Bisericii sau organizaţii religioase. Prezentând şi examinând atent problemele vieţii şi muncii bisericeşti, ieromonahul Justin, ca redactor al revistei (Viata crestina), nu a “criticat” doar, cum au spus unii şi atunci şi mai târziu, cu rea intenţie. Au fost şi critici, desigur, dar cele mai multe au fost evaluările şi examinările pozitiv-ortodoxe ale evenimentelor şi timpurilor în care s-a trăit şi s-a lucrat, au fost atenţionări frăţeşti şi filiale şi rugăminţi, susţineri şi laude unde trebuia, dar şi entuziaste clarviziuni profetice. Toate scrierile sale de atunci, şi mai ales articolele, nu au pierdut nici astăzi nimic din prospeţimea şi actualitatea lor, căci toate sunt îmbibate de spiritul şi dragostea Sfinţilor Părinţi, de duhul binefăcător pentru Biserica lui Hristos şi pentru mântuirea oamenilor. Tot ce este cu adevărat omenesc, cu adevărat bisericesc şi ortodox, chiar dacă ar părea greu şi amar, şi-a găsit ecoul şi sprijinul în revista Părintelui Justin şi a colaboratorilor săi: “Este uşor să fii romano-catolic, scria el atunci, şi mai uşor să fii protestant, dar e greu – prea greu este să fii ortodox. Căci a fi ortodox înseamnă: a face permanent act de curaj de la om la Dumnezeul-om, a fi în permanentă zidire a ta însăţi prin fapte dumnezeiesc-omeneşti.”

42.jpg

Însă unora dintre slujitorii Bisericii, şi mai ales celor de pe poziţii mai înalte,această muncă şi o astfel de lucrare nu le-au fost pe plac.Trebuia să ai vitejie duhovnicească şi abnegaţie a autocriticii ascetice ca să poţi suporta acea reamintire şi arătare a adevărului, dar şi critica pentru neadevăr şi nedreptate, iar acest lucru nu a fost niciodată uşor pentru oameni şi deci nici de această dată. Unii s-au ridicat împotriva revistei Viaţa creştină şi împotriva oamenilor care lucrează la ea, adică în principal împotriva Părintelui Justin. Însuşi Părintele Justin a aflat şi a simţit ce se petrece în jurul său, dar din iubirea sa de adevăr şi din iubirea de dreptate în slujba Bisericii lui Hristos, nu a dat înapoi, nici atunci şi niciodată în viaţă. Iată ce scrie el însuşi, după câţiva ani de la apariţia revistei, despre Viaţa creştină:

Viaţa creştină iese încărcată de binecuvântările multor cititori, dar şi de insulteleunora. Dacă nu ar fi acestea din urmă,Viaţa creştinănu ar fi creştinească, căci tot ce este de la Hristos «este piatra încercării», «piatra indignării».Viaţa creştină ştie ce vrea şi vrea ceea ce vrea Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, de aceea i-a revoltat pe aceia care parţial nu vor aceastaBiserica ortodoxă este ceva atât de sfânt, atât de preacurat, atât de supraomenesc şi de binefăcător, încât de tot ceea ce este bisericesc trebuie să te apropii cu frică de Domnul Iisus cel ViuViaţa creştină recomandă neîncetat o asemenea preoţească, ortodoxă metodă de lucru în Biserică… Ea mărturiseşte neîncetat că Domnul Hristos cu Duhul Sfânt conduce Biserica prin Sfinţii Părinţi. Nu ne propovăduim pe noi, ci pe Domnul Iisus prin Sfinţii Părinţi, de aceeaViaţa creştinănu este iubită de cei care se propovăduiesc pe sine, care se impun pe sine în locul Sfinţilor Părinţi, care normează după timp… Noi nu încetăm să accentuăm că în Biserică cel mai bine gândesc cu Duhul Sfânt… Sunt unii care cer reformism în cadrul Bisericii, dar nu simt că reformismul modern este pentru Biserica ortodoxă la fel ca deformismul! Viaţa creştină este contra acestuia; ea are un punct de vedere ortodox când afirmă că prin sfinţi ni s-a arătat calea ortodoxă pentru transformarea personalităţii şi a societăţii: reformează-te întâi pe tine însuţi prin generozitatea Sfântului Duh, iar Domnul însuşi îi va reforma pe alţii prin tine. Din cauză că am dat înapoi din faţa Sfinţilor Părinţi şi a Asceţilor noştri ortodocşi de neînlocuit, ne-am molipsit de reformismul apusean. Am uitat porunca: Să nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit (Romani 12, 2).”

Din cauza unei astfel de poziţii verticale şi juste, Părintele Justin a avut necazuri şi înainte de acestea, când s-a preocupat de binele material şi spiritual şi de progresul elevilor săi de la Seminar. Din pricina unui asemenea caz, anumiţi arhierei care s-au simţit atinşi prin scrierile sale au vrut să-l trimită pe ieromonahul Justin în faţă judecăţii Sfântului Sinod. L-a scăpat de judecată Sfinţitul Patriarh Dimitrie, arhiereul său superior, răspunzându-le arhiereilor respectivi că ceea ce a scris Părintele Justin este purul adevăr. De altfel, Patriarhul Dimitrie l-a iubit şi preţuit pe ieromonahul Justin, şi cu această ocazie, chemându-l la el, i-a spus cu blândeţe părintească: “Ştii, fiule, tu eşti un bun monah şi totul este bine, numai că trebuie să scrii mai puţin, căci ai pana ascuţită şi pe unii oameni îi doare.” []

În vara anului 1927, deşi formal “mutat”, a fost de fapt expulzat la PrizrenÎn spatele acestei “mutări” stătea intenţia clară a celor care l-au izgonit ca în felul acesta să facă să piară şi revista Viaţa creştină, ceea ce s-a şi obţinut (pentru că la Prizren nu erau condiţii de editare şi tipărire). În articolul scris cu acea ocazie, Părintele Justin nu se lamentează, nici nu se plânge din cauza prigoanei şi a suferinţelor personale (“Omul îl goneşte pe om – molia o goneşte pe molie, scria el. Ce e grozav în aceasta? Nimic”) şi nici din cauza revistei Viaţa creştină. Dar el simte nevoia să-şi apere calea şi poziţia ortodoxă, fiindcă prin aceasta apără Adevărul. Cu această ocazie, scrie:

“Eu trebuie să apăr calea pe care merg, nu pentru că e a mea, ci – a Lui, a lui Hristos, pe care El a descoperit-o, El a deschis-o, El a statornicit-o. Această calea dintâi şi unica, din prăpastia urât mirositoare a pământului până în înaltul înmiresmat al cerului. Prima şi unica şi – altă cale nu există. Toate celelalte căi se rotesc într-un inel al grozăviilor fără de ieşire. Calea Sa e Personalitatea Dumnezeiesc umană, nesfârşită şi nemărginită. Dacă omul păşeşte pe ea, păşeşte în Adevărul veşnic şi în viaţa veşnică, deoarece Calea, Adevărul şi Viaţa sunt una în Domnul Iisus… Jalnic e sufletul omului până la moarte şi după moarte dacă Domnul – făcător de minuni – nu-l conduce pe calea Sa dumnezeiască. Acea cale a lui Hristos se păstrează în Biserica Ortodoxă prin Duhul Sfânt, prin Sfinţii Părinţi… Dacă eu sunt Iona pe corabia Bisericii Sârbe, aruncaţi-mă în mare, doar s-o linişti furtuna, să se salveze corabia. Şi poate că vreun chit mă va primi în pântecele său şi, când va fi nevoie, mă va arunca pe mal… E binevenită orice suferinţă de dragul Domnului Celui de neînlocuit. Cu cât mai multe suferinţe se prăvălesc peste credinţa mea, aceasta se înfige şi mai profund în inima mea. Pentru un creştin, suferinţele sunt purgatoriu; şi încă ceva – primăvară pentru sufletul lui, şi prospeţime, şi întinerire… În lupta pentru ortodoxie, eu am mers pe calea Sfinţilor Părinţi direct spre Adevărul ortodox al lui Hristos şi niciodată nu am făcut pe placul oamenilor, căci dacă aş fi făcut pe placul lor, atunci nu aş fi fost nici ultima slugă a lui Hristos. Eu sunt convins încă în continuare că numai prin însuşirea filosofiei Sfinţilor Părinţi şi a înţelegerii ortodoxiei prin acte de curaj poate reînvia sentimentul nostru bisericesc, letargic şi paralizat… Şi în timp ce lumile se dezlănţuie deasupra noastră şi păcatele noastre în noi, sufletul ortodox dornic de Dumnezeu tânjeşte după viaţa sfântă întru Domnul Hristos, după Sfânta lucrare în biserica noastră mult încercată, tânjeşte şi se roagă cu suspine: «Preasfântă, preacurată, binecuvântata, slăvita noastră Născătoare de Dumnezeu şi Preapropiată Marie cu toţi sfinţii pomenind-o, pe noi înşine şi unul pe altul şi toată viaţa noastră, lui Hristos să o dăm. Ţie, Doamne!»”.

42.jpg

[...Pentru lucrarea apostolică plină de abnegaţie din Cehia, Mitropolitul Iosif a propus Sfântului Sobor Arhieresc al Bisericii Sârbe să-l aleagă pe Părintele Justin ca episcop al nou înfiinţatei eparhii la Mukačevo în zona Subcarpatică. În legătură cu aceasta, între Părintele Justin şi episcopul Iosif s-a dus o lungă corespondenţă şi muncă de convingere, dar la sfârşit Părintele Justin nu a acceptat totuşi să primească rangul şi poziţia.

Despre acestea s-a păstrat o scrisoare a sa către Presfinţitul Iosif (remisă prin corespondenţă şi Patriarhului Varnava şi Episcopului Nicolae), în care Părintele Justin motivează refuzul său astfel:

Rog pe Preasfinţia Voastră să mă ierte că fac aceasta. Scriu acestea aşa cum îmi dictează imperios conştiinţa mea. Este vorba de calea pe care îmi conduc sufletul prin lumea aceasta, către lumea cealaltă… Preasfinţia Voastră mi-a adus la cunoştinţă în câteva rânduri şi mai ales în aceste zile înainte de plecarea la Sfântul Sobor Arhieresc că trebuie să rămân episcop în Rusia Subcarpatică. Eu am refuzat aceasta şi refuz şi acum. Şi acest refuz al meu nu este rezultatul unor stări sufleteşti de moment, ci este rodul unor cugetări îndelungate şi ceea ce este mai important: rodul sentimentului meu permanent şi neschimbat că eu nu sunt potrivit pentru rangul de episcop… Eu m-am privit îndelung şi serios în Evanghelie, m-am privit în Evanghelie, m-am judecat prin Evanghelie, şi am ajuns la o concluzie şi o hotărâre de nezdruncinat: în nici un caz nu pot şi nu-mi permit să primesc rangul de episcop, pentru că nu am nici cele mai elementare însuşiri evanghelice pentru aceasta. Dacă aş primi acest rang aşa cum sunt, eu – conştient, şi de aceea fără a mă ierta – aş fi condamnat de judecata din pilda Mântuitorului despre omul care, fără a chibzui, a început să-şi zidească un turn şi nu a putut să-l termine, căci mai întâi nu a stat să socotească ce-l va costa şi dacă are putere şi mijloace ca să-l termine. Eu mă cunosc foarte bine pe mine însumi: îmi este foarte greu să-mi ţin propriul suflet în limitele binelui lui Hristos, darămite sute de mii de suflete străine. Şi să răspund pentru ele în faţa lui Dumnezeu! Măsurându-mă cu măsurile evanghelice, judecându-mă cu judecata grozavă a Evangheliei, găsesc pretutindeni în mine dezolante lipsuri şi defecte păguboase, de aceea am luat cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată fiinţa, hotărârea de neînlocuit: ca sub nici o formă să nu accept visul de a fi episcop… Pe lângă acestea: eparhia Mukačevo este de o asemenea factură încât în ea, cu cel mai mare chin, abia se poate descurca ca episcop un om cu o imensă experienţă şi înţelepciune. Cum însă aş putea-o face eu – neexperimentat, de-a dreptul stângaci? Aici totul este într-o haotică agitaţie; nu s-a vărsat încă nimic în formele (canonice) legal definite, nici în obiceiurile religios-bisericeşti şi în tradiţii… De aceea, aici este necesar un episcop în vârstă, încercat, care dispunede o mare şi binefăcătoare experienţă şi de o rutină în muncă bine călită. Fără acestea, se poate duce totul de râpă”.

Părintele Justin a venit la mănăstirea Sfinţii Arhangheli – Ćelie de la Valjevo la 14/27 mai 1948 şi a rămas aici ca preot slujitor şi duhovnic. Despre această perioadă a vieţii sale, ce altceva să spunem decât aceasta: “Când viaţa dăruită întru Hristos trece în viaţa preoţească, atunci nu se poate cuprinde în cuvinte.”

În Ćelie şi-a sfârşit Părintele Justin viaţa pământeană, având binecuvântatul sfârşit al omului drept şi plăcut lui Dumnezeu, cu faţa spre Bunavestire din 1979.

Fără să propovăduiască altceva în afară de credinţa sa întru Domnul şi sfinţii Săi, mărturisind prin rugăciune, cu rugăciune începând, cu rugăciune sfârşim: Preacuvioase Părinte Justin, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!”

(VIAŢA UNUI SFÂNT: AVVA JUSTIN POPOVICIEditura Bunavestire, Galaţi, 2003)

Paraclisul Sfântului Iustin Popovici

.

.

.

.

Somnul raţiunii naşte monştri – Francisco Goya

.

Articole recente PE ACEEAȘI TEMĂ, aici:

19 APRILIE 2023 – UN NOU EPISOD DIN CICLUL ”ANTIROMÂNISM LA PAROXISM” – ALERTĂ: BARNEVERNET ÎN ROMÂNIA! COPIII VOR PUTEA FI SMULȘI DIN FAMILIILE LOR ȘI IZOLAȚI DE STAT PE CRITERII TOTALITARIST-SANITARE. PROIECT DE LEGE LA CAMERA DEPUTAȚILOR. PROTEST MARȚI ȘI MIERCURI LA PARLAMENT!

. . .

19 APR 2023 – CAMELIA SMICALĂ ȘI POMPILIU DIPLAN: DE CE TREBUIE SĂ PROTESTĂM LA PARLAMENT CONTRA RĂPIRII COPIILOR ROMÂNILOR

.

.

.

Citiți și:

 

.
Cartea poate fi descărcată în format electronic pdf de aici:

 RĂDĂCINILE NAZISTE ALE EUROPEI

.

Ca să înțelegeți mai bine, puteți descărca în format pdf de aici –

DECLARAȚIILE ȘOCANTE ALE CELOR CARE CONDUC LUMEA

.

Mult mai multe articole pe această temă a ”Noii Ordini Mondiale”– găsiți la:

Search results for „controlul populatiei” | Român Ortodox (romanortodox.info)

CONTROLUL POPULAȚIEI

sau la această selecție (click aici):

DEPOPULARE

sau MAI EXACT:

EXTERMINAREA  POULAȚIEI  ÎNTREGII  LUMI

.

.

VIDEO   E X T R E M   DE  ELOCVENT, AICI :

. . .

.

 

CUM EXPLICA DAVID ROCKEFELLER ÎN ANII ’80 NECESITATEA REDUCERII DRASTICE A POPULAȚIEI LUMII (!!!)…

(VIDEO – CLICK AICI)

. . .

.

FOSTUL MINISTRU AL SĂNĂTĂȚII ÎN FINLANDA – DR. RAUNI KILDE MĂRURISIND ADEVĂRUL :

COINCIDENȚĂ SAU NU,

LA NUMAI CÂTEVA LUNI DUPĂ ACEST INTERVIU,

A MURIT… 

ARTICOLUL CU VIDEO TRADUS, AICI:

DECIMAREA POPULAȚIEI PRIN VIRUȘI ARTIFICIALI, VACCINURI, HRANĂ MODIFICATĂ GENETIC, CHEMTRAILS ȘI MULTE ALTELE…

.

.

SLAVĂ LUI DUMNEZEU PENTRU TOATE !

.

.

CITIȚI AICI TEXTUL IMNULUI ROMÂNIEI:

DEȘTEAPTĂ-TE ROMÂNE !!!

(până nu este PREA TÂRZIU)…

.

CĂUTAȚI ORICE CUVÂNT ORI EXPRESIE CARE VĂ INTERESEAZĂ DIN ACEST SIT, TASTÂNDU-L ÎN 

SECȚIUNEA ”CĂUTARE”

DIN PARTEA DREAPTĂ-SUS, APOI APĂSAȚI TASTA ENTER,

DACĂ FOLOSIȚI UN CALCULATOR (LAPTOP SAU DESKTOP),

SECȚIUNEA ”CĂUTARE” ESTE AȘA CUM ARATĂ IMAGINEA DE MAI JOS:

.

DACĂ FOLOSIȚI UN TELEFON MOBIL (SMARTPHONE),

SECȚIUNEA ”CĂUTARE” ESTE LA FINALUL ORICĂRUI ARTICOL DIN SITUL

ROMANORTODOX.INFO 

DEASUPRA SECȚIUNII ”ULTIMELE ARTICOLE”,

AȘA CUM SE VEDE ÎN IMAGINEA DE MAI JOS:

.

SĂ NE FIE DE FOLOS !

.

MĂRTURISEȘTE ADEVĂRUL,

FĂ-ȚI  DATORIA  DE  CREȘTIN,

DE A-ȚI IUBI APROAPELE CA PE TINE ÎNSUȚI,

ACUM, ASTĂZI, CÂT SE MAI POATE,

AJUTÂNDU-L  SĂ  CONȘTIENTIZEZE

în Duhul Adevărului, al Sfinților Părinți,

CE ESTE  ȘI CUM  SĂ SE FEREASCĂ DE

EREZIA  EREZIILOR,  VICLENIA  VICLENIILOR

– ECUMENISMUL  SINCRETIST

(CA FORMĂ A MARII LEPĂDĂRI DE ORODOXIE,

– ADEVĂRATA  CAUZĂ  A

UMPLERII PAHARULUI MÂNIEI LUI DUMNEZEU),

oferindu-le și materialul lămuritor de la:

https://romanortodox.info/ecumenismul-erezia-ereziilor/

și celelalte de la:

https://romanortodox.info/subiect/biblioteca/brosuri/

.

AȘA SĂ NE AJUTE DUMNEZEU !

.

 

 

 

 

.

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Subiecte