„De la 1600, nici un român n-a mai putut gândi unirea fără uriaşa lui personalitate, fără paloşul sau securea lui ridicată spre cerul dreptăţii, fără chipul lui de curată şi desăvârşită poezie tragică.” N. Iorga despre Mihai Viteazul

27 mai 1600 este ziua în care, pentru prima oară, un conducător român apare în documente purtând titlul de “Domn al Ţării Româneşti, Ardealului şi Moldovei”. La această dată, Mihai Viteazul, în urma campaniilor desfăşurate în Transilvania şi Moldova, devine oficial conducător al celor trei ţări româneşti.

Campania militară a fost una rapidă şi încununată de succes, atât în luptele dintre Mihai Viteazul şi Andrei Bathory (desfăşurate în perioada 18-28 octombrie 1599 la Şelimbăr), câştigate de domnul român, care, la 1 noiembrie 1599 intră triumfător în Alba Iulia, cât şi prin cucerirea Bacăului, unde îl înfrânge pe domnitorul moldovean Ieremia Movilă, la 10 mai, urmată de de predarea fără luptă a cetăţii Suceava de către garnizoana moldoveană.

Încă de la venirea sa la domnie, în septembrie 1593, Marele domn vizează realizarea celor două mari
idealuri: Independenţa şi Unirea. Pentru înfăptuirea lor îşi va stabili cu luciditate obiectivele şi priorităţile.

Theodor Aman – Izgonirea turcilor la Călugăreni

.

Într-o primă etapă va urmări câştigarea neatârnării faţă de Poarta Otomană. Cu clarviziunea unui diplomat şi strateg iscusit, el îşi întăreşte alianţele cu vecinii, în primul rând cu Aron Vodă, domnul Moldovei şi cu Sigismund Bathory, principele Transilvaniei, după care va adera la alianţa antiotomană „Liga Sfântă”. Lupta începe. Cu toată rezistenţa opusă, cei peste 100.000 de ostaşi turci reuşesc să treacă Dunărea şi la Călugăreni, pe 23 august 1595, domnitorul obţine o victorie pe care Nicolae Bălcescu o caracterizează ca „fiind briliantul cel mai strălucit al cununei gloriei româneşti”.

După ce turcii sunt alungaţi, Mihai îşi concentrează eforturile pentru a realiza cel de-al doilea mare vis. Unirea, în condiţiile în care era înconjurat doar de adversari: în Transilvania, principele Andrei Bathory, favorabil unei alianţe cu turcii şi interpret al intereselor Poloniei, iar în Moldova Ieremia Movilă, devenit domn cu ajutorul marii nobilimi poloneze şi care vroia scaunul Ţării Româneşti pentru fratele său Simion Movilă.
În acest context, Mihai porneşte la îndeplinirea marelui ideal al unităţii româneşti. După victoria de la Şelimbăr, Marele domn intră în Alba Iulia cu mare triumf, la 1 noiembrie 1599. Era primul act al Unirii. Învingându-l pe Andrei Bathory, Mihai ştia însă că hotarele Daciei străbune nu se opreau la Carpaţi.

La 24 aprilie 1600 domnul pleacă din Alba Iulia, îndreptându-se spre Moldova. La 4 mai ajunge lângă Trotuş şi aici are loc celebra scenă povestită de Bălcescu, după care „moldovenii nu stătură mult în cumpănă, într-o clipă 15.000 dintr-înşii punându-şi cuşmele în vârful lăncilor, cu mare strigare de bucurie trecură în tabăra lui Mihai”.

.
Se înfăptuia, astfel, prima Unire politică a celor trei ţări româneşti, în hotarele ce reuneau, în cea mai mare parte, teritoriul vechii Dacii, deziderat major şi aspiraţie seculară a poporului nostru. Toate actele pe care le-a săvârşit la Alba Iulia şi la Iaşi indicau una şi aceeaşi preocupare: de a întări unitatea celor trei Ţări Româneşti şi de a reda poporului român măreţia pe care a avut-o în vremea vechii Dacii. De aici, din
Iaşi, emite cel dintâi act şi bate cea dintâi medalie, care-l înfăţişează ca „Domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei”.

La 6 iulie 1600, în punctul cel mai înalt al destinului său, Mihai îşi confecţiona binecunoscuta pecete pe care figurează cele trei ţări române surori. Din acest motiv, el este considerat de istoriografia românească primul unificator al poporului român şi erou naţional.

” În timpul acesta se poate vedea că n-am cruţat nici cheltuieli, nici osteneală, nici sânge, nici însăşi viaţa mea, ci am purtat războiul aşa de mult timp singur, cu sabia în mână, fără să am nici fortăreţe, nici castele, nici oraşe, nici cel puţin o casă de piatră unde să mă pot retrage… Nu am pregetat să mă alătur cu puterile mele şi cu cheltuieli uriaşe la creştinătate, nefiind cunoscut de nimeni şi nici nu le-am făcut silit de cineva, ci ca să am şi eu un loc şi un nume în creştinătate am părăsit toate celelalte prietenii ce le aveam.” –

N.Iorga – „O istorie a lui Mihai Viteazul de el însuşi”

Mihai îşi îngrijora nu numai duşmanii, ci şi aliaţii. Dacă spada sa fusese de folos Habsburgilor spre a redobândi Transilvania, era improbabil ca, după victorie, Mihai să fi fost dispus să le-o cedeze. Asasinarea lui pe Câmpia Turzii, la 9/19 august 1601, răspundea perfect scopurilor imperiale. Nu de un egal căruia să-i sporească puterea avea împăratul nevoie, ci de o unealtă de care, după folosinţă, să te poţi dispensa.

Pieirea marelui domn impune cel puţin două întrebări. Era pregătită societatea românească pentru a înfăptui, în sens unificator, acţiunea politică şi militară a lui Mihai? Erau dispuse puterile creştine vecine să accepte, într-o zonă în care se interferau atâtea interese opuse, un stat independent care ar fi putut modifica, într-un mod nou, imprevizibil, vechile raporturi de forţe?

Peste toate posibilele răspunsuri, figura tragică a lui Mihai a influenţat decisiv istoria românilor, gândul său cuprinzător şi fapta sa temerară au impus un model şi au inaugurat o epocă.

Surse: www.vatra-daciei.ro, www.jurnalulbucurestiului.ro, Nicolae Bălcescu – „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”,    N.Iorga – „O istorie a lui Mihai Viteazul de el însuşi”

Documentarea: Bianca Ioniţă