Unora poate le pare desuet și demodat acest subiect, însă, descoperind de curând în lumea satului românesc, “din pură întâmplare“, câteva doine, balade și cântece bătrinești de o rară frumusețe și valoare, am realizat, eu nevrednicul, ce nestemate de suflet zac în uitare, departe de orice efort de a fi puse în valoare și făcute cunoscute lumii. Acolo, în inima bătrînilor de la țară, uitați de societatea contemporană secularizată, strălucesc aceste mărgăritare de patrimoniu național, nealterate de trecerea vremii și neschimbate. Acolo la sate, unde “s-a născut veșnicia”, unde mai sunt oameni nevirusați, neatinși de păcatele strigătoare la cer ale societății contemporane, acolo mai găsim așa ceva. Și numai acolo. Acolo unde încă este Dumnezeu, unde încă este credință adevarată, unde este valoare autentică creștină, acolo unde nici nu gândești. Acolo unde nu și-a făcut cuib raționalismul contemporan, venit din mândrie luciferică, acolo unde credința a rămas statornică precum în urmă două mii de ani. Și ce puțini sunt bătrânii aceștia, și ce curând nu vor mai fi. Nu vor mai fi pentru că nu vrem să mai fie, pentru că îi ignorăm, pentru că lăsăm praful anilor și uitarea să se așeze peste lucruri dumnezeiești.

       Copiii noștri nici nu mai știu ce este o doină, sau o baladă, sau un cântec batrânesc. Copiii noștri nici nu cunosc adevărata istorie a acestui neam, căci nu are cine să le-o spună. Copiii noștri nu au patrie, neam, repere de viață, valori. Pentru că nu le dăm, și pentru că noi cei de azi nu le căutăm.

       Dacă ar ști copiii noștri că o mare parte din istoria și sufletul românesc este cuprins în aceste balade, dacă ar ști copiii noștri ce oameni viteji au trăit pe aceste meleaguri, ar fi mândri de țara lor și nu ar mai părăsi-o. Dacă ar ști copiii noștri care le este chemarea lor în lume, sensul și rostul lor – care este mântuirea și învierea și nu deșertăciunile acestei vremelnice vieți, atunci s-ar schimba lucrurile. Dacă le-am spune că sunt făcuți pentru cer și nu pentru păcat și că Dumnezeu îi iubește și s-a jertfit pentru ei pe cruce, atunci i-am sensibiliza și responsabiliza.

       Dacă le-am da de mici, o educație sănătoasă în cel mai pur spirit crestin ortodox, în duhul marilor valori creștine, atunci alta ar fi fața României. Dacă ne-am ocupa de ei și nu am alerga într-o drăcească grijă a zilei de mâine pentru trup și cele ale trupului, atunci i-am pregăti pentru Rai. Altfel, noi, pentru iad îi pregătim, cum spre iad ne îndreptăm cu toții, dacă nu luăm aminte. Nesfârșită este dragostea lui Dumnezeu pentru oameni, dar Domnul nu ne primește oricum în Rai, murdari și iresponsabili, ci fără de păcat, căci este și drept Domnul. Omul este o ființă duhovnicească nu una doar consumistă, destinată trupescului. Omul este hărăzit celor duhovnicești și nu materiei și materialismului din ce în ce mai promovat de societatea de azi.

     Dar să revenim la ale noastre. Dacă ar ști copiii noștri că au existat oameni ca Pintea, Toma Alimoș, Corbea, Horea, Baba Novac Iancu Jianul și alți multi eroi reali, împlinitori ai dreptății dumnezeiești pe acest pământ, atunci s-ar schimba radical unghiul de vedere al lucrurilor. Căci nu există metru de pământ românesc, pe care să nu se fi născut o baladă sau o doină de haiducie, de vitejie sau de luptă. Așa a fost țăranul român, nu a știut carte dar a avut simțul valorii autentice și a avut conștiința că e dator să creeze în cinstea eroilor neamului, care s-au jertfit pentru dreapta credință și dreptate, aceste balade și doine. Noi cei de azi avem studii înalte dar nu mai avem conștiință. Nu mai avem datorii sfinte față de înaintași, nu mai avem nimic sfânt în noi. Avem numai griji și dorințe deșarte pline de mândrie, care nu duc departe.

     Frați români, treziți-vă din somnul conștiinței. Dumnezeu Bunul ne așteaptă, dar treziți- vă! Treziți-vă odată, căci este încă vreme. Amintiți-vă că aveți o patrie, un neam, un Dumnezeu și că suntem fiii lor. Și orice fiu are, pe lângă drepturi, și niște sfinte datorii de împlinit. Iată pe final un crâmpei de baladă:

.

“Pintea-al nostru n-o pieritu

Num-un pic o hodinitu

Și-n loc-unde-o adurmitu

Floricele-o răsăritu.”

 

Și o poezie aromână a lui Constantin Belimace care mustră starea jalnică în care ne complacem ca neam:

 

Părinteasca dimândare

 „Părinteasca Dimândare N-aspirgiură cu foc mare Fraţ di mumă şi di-un tată, Noi, Armani di eta toată. Di sum plocile di murmintsa Strigă-a nostri buni părinţî «Blastem mari s-aibă-n casă Cari di limba-a lui s-alasă. Cari-şi lasă limba-a lui S-lu-arda pira-a focului, Şi s-dirina viu pri loc, Să-li si frigă limba-n foc El an vatra-li părintească Fumealia s-nu-şi harisească; Di fumeli curuni s-nu başe Nicu an leagăn sî nu-nfaşe. Cari fudze di-a lui mumă Şi di părinteasca-li numă, Fugă-li doară-a Domnului Si dulţeamea-a somnului!»“

TRADUCEREA

„Părintească blestemare

Porunceşte cu foc mare

Fraţi de-o mumă şi de-un tată

Noi, Aromâni din vremea toată

De sub lespezi de morminte

Strigă ai noştri buni părinţi

«Blastem mare să aibă în casă

Care de limba lui se lasă.

Care îşi lasă limba lui

Arză-l-ar para focului

Chinui-s-ar de viu pe locu

Frige-i-s-ar limba în focu

El în vatră părintească

De copii să nu se fericească

De familie cununi să nu sărute

Prunc în leagăn să nu înfaşe

Care fuge de a lui mumă

Şi de parintescul nume

Fugi-i-ar dorul Domnului

Şi dulceaţa somnului!»“

.

Hai români, din moarte, înviați!!!!!!!!!!!!!!!!

.

           Cu dragoste pentru toată făptura, al dvs mereu,

Pr. Andrei