Ante scriptum:

”Pentru ca răul să triumfe, este necesar ca oamenii buni să nu facă nimic.”

Loredana Diacu: ,,Se auzea de departe, din celălalt capăt al curții, vocea femeii care striga din toate puterile să o audă Ioannis (venit la trei zile după tragedie să-i viziteze pe pompierii răniți la Crevedia). Încerca cu disperare să se apropie de el să îl ia să-l ducă în spitalul Floreasca, să vadă cum mama ei, bolnavă de cancer, zace în salon pe o temperatură de peste 40 de grade. La fel ca alîi bolnavi…

Cum doctorii și asistentele îngrijesc pacienți cu sudoarea șiroind pe ei, în condiții greu de dus.

N-au lăsat-o cei de la pază, i-au blocat calea și nu s-a putut apropia de președinte.

Care președinte, când au început să se audă strigăte, a plecat. Da, oricum urma să plece, se pregătea să o facă deja, dar n-ar fi stricat să bage o piruetă și să se îndrepte spre femeia care striga. Așa cum o auzeam noi, cei de la presă, probabil că o auzea și el.

Era vocea unei Românii obidite, chinuite care-și striga durerea doar-doar cei de sus vor auzi și vor face ceva. Altceva decât discursuri despre cum va fi bine, cum luptăm noi cu corupția și cum vom reforma statul asta bolnav.

În strigătele ei de disperare (căci da, e sfâșietor să te uiți la suferința unei ființe pe care o iubești și să nu poți ajuta, iar mama femeii suferea în spital) se auzea durerea nestrigată a nenumărați români chinuiți. Care n-au însă curajul să strige. Căci le e frică să nu fie, după aceea, și mai loviți.

Dar dacă nu strigi, durerea nu se aude. Iar celor de sus nu le va păsa. Nu prea le pasă nici când se țipă, însă când țipătul devine asurzitor sau când e strigat de multă, multă lume, uneori, din motive electorale sau de frică, sunt totuși obligați să facă ceva. Măcar pe moment.

Dar noi tăcem și liniștea noastră e liniștea care se așterne, de obicei, peste mormânt.

P.S. Femeia n-a strigat doar către Iohannis. Ci și către poporul român certându-l că preferă să tacă atunci când e zdrobit. Și mai grav, atunci când cei dragi le sunt zdrobiți.

„Rușine poporului român, rușine toleranței, rușine vouă că stați în tăcere și acceptați voi această umilință. Nu faceți nimic pentru noi și generațiile viitoare. Doar sunteți martori tăcuți. Rușine poporului român!” , a strigat ea.

Și da, dacă toleranța în sine e o mare virtute, toleranța la rău pe care o manifestă parte din nația asta e o condamnare la moarte. O sinucidere, de fapt. Când lași răul să-ți cotropească mediul, vei sfârși prin a fi otrăvit de el. E inevitabil…