Grozavă a fost clipa când tatăl ei a aflat de sfărâmarea idolilor. Mânia lui n-a mai cunoscut margini când, la întrebările sale, Hristina i-a răspuns: „Eu cred în Dumnezeul cel viu și, de aceea, am aruncat idolii cei neputincioși.” În urma acestui răspuns, tatăl ei a supus-o la tot felul de chinuri și, ținându-o în temniță multă vreme, fără mâncare, Sfânta a primit acolo, de la înger, hrană și vindecare de răni. A fost, după aceea, aruncată în mare și, primind acolo botezul Domnului, a fost scăpată de înger. Îndată ce a prins de veste tatăl ei că este vie, a poruncit să fie închisă în temniță, dar, chiar în acea noapte, tatăl ei și-a lepădat spurcatul său suflet.
Venind, în locul său, Dion dregătorul, acesta a chemat pe Hristina la judecată, iar ea, mărturisind pe Hristos, a fost bătută cumplit, atrăgând prin mărturisirea și minunile ei, pe mulți oameni la credință. După Dion, a luat conducerea dregătorul Iulian, care a aruncat-o într-un cuptor de foc. Deci, rămânând nevătămată, a poruncit să i se taie sânii și limba. În cele din urmă, a poruncit să fie împunsă de slujitori cu sulițele și, așa, fericita Hristina și-a dat lui Dumnezeu cinstitul ei suflet.
Întru această zi, cuvânt despre milostenie
A fost în Alexandria un oarecare dregător slăvit, iubitor de Hristos, temător de Dumnezeu, care făcea mari milostenii. El avea obicei să dea, o dată pe lună, milostenie rânduită, hrană din casa lui, la bătrâni și la săraci. Și așa făcea în toate lunile. Deci, diavolul, nesuferind milostenia acestui iubitor de Hristos și uneltind, a îndemnat, împotriva lui, pe niște invidioși, care, l-au vorbit de rău la Scoril, dregătorul, și i-au jefuit toate averile lui, ale femeii, copiilor și neamurilor lui. Și se bucura diavolul de aceasta, că omul nu mai avea cu ce face milostenie. Dar acest iubitor de Hristos, și în sărăcie fiind, nu înceta a face milostenie, pentru că scris este: „Și pentru un pahar de apă rece, nu se pierde plata.” Deci, când a venit luna, au venit săracii, după obicei, ca să-și ia obișnuita milostenie și hrana din casa lui, iar iubitorul de Hristos, cu inima și cu sufletul bucuros le-a dat lor din cele ce avea. Încă, a mai făcut această obișnuită milostenie și într-a doua lună, iar, când a sosit cea de a treia lună, au zis săracii către slujitorul rânduit să le dea milostenie: „Spune stăpânului să ne dea milostenie, precum îi era obiceiul.” Și sluga a zis stăpânului său: „La ce vin aceștia și-ți iau și bruma de avere pe care o mai ai?” Răspuns-a stăpânul, zicând: „De nu vom face noi aceasta, vine mânia lui Dumnezeu peste noi. Și de i-am opri pe dânșii, oare ce vom face? Cu adevărat vom pieri. Deci, până ce vom avea măcar un ban, să-l împărțim cu ei.”
Și Dumnezeu, văzându-i milostiva lui inimă, n-a trecut cu vedera pe robul său, ci, i-a pus un gând bun în inimă. Sunt clevetit și năpăstuit, și-a zis el, dar, iată, mă voi duce, în această zi de Duminică, și voi ruga pe dregător, ca să mă miluiască. Și, încălecând pe cal și mergând la dregător, a căzut înaintea lui, zicând: „Mă rog ție, miluiește-mă, ori la viață, ori la moarte. Eu sunt cutare, sluga ta, mă rog ție, să întrebi pe cei ce m-au clevetit, și, de mă vei afla vinovat, atunci, să poruncești să mă taie în bucăți, sau să mă spânzure cu capul în jos. Iar, de sunt năpăstuit, să mă miluiești, pentru Dumnezeu.” Deci, a aflat Scoril că acel iubitor de Dumnezeu era clevetit pe nedrept și a poruncit să-i întoarcă toate averile sale, iar clevetitorii lui, în mare urgie au căzut. Iar acestea toate s-au făcut pentru milostenia lui. Deci, și noi să răbdăm ispitele cele ce ni se întâmplă nouă, și să nu încetăm de a ne ruga lui Dumnezeu și a duce la bun sfârșit faptele noastre bune, ca să câștigăm, de la El, milele cele bogate.
Întru această zi, cuvânt din Everghitinos, că se cuvine a săvârși fapta bună pe ascuns și a nu o vădi
Povestit-a ava Iosif Pelusiotul: „Când ședeam, zicea, în Sinai, era acolo un frate, cu totul nevoitor și frumos la vederea feței. Și venea la pravilă, purtând pe deasupra o haină veche și peticită. Deci, eu, văzându-l pe el de-a pururea venind așa la pravilă, într-o zi i-am zis: „Frate, nu vezi pe frați, venind la pravilă, ca îngerii lui Dumnezeu? Dar tu, pentru ce vii totdeauna îmbrăcat așa? Iar el a zis: „Iartă-mă, ava, dar nu am altă haină. Și, luându-l pe dânsul în chilia mea, i-am dat lui rasa și altele, tot ce-i trebuia. Și se purta, de acum, ca și ceilalți frați. Și îl puteai vedea pe el, ca pe un înger. Iar, odată, a trebuit ca părinții să trimită zece frați la împărat, pentru oarecare nevoie. Și l-au rânduit, și pe el, împreună cu cei trimiși, iară el, după ce a înțeles aceasta, a pus metanie părinților, zicând: „Pentru Domnul, iertați-mă pe mine, că eu sunt robul unuia dintre cei mari de acolo și de mă va cunoaște cineva, mă va dezbrăca de călugărie și mă va trage iarăși, spre a-i sluji lui. Deci părinții, auzind aceasta, l-au lăsat pe el. Iar, mai pe urmă, au aflat de la cineva, care-l cunoștea bine pe el, de pe când era în lume, că el fusese mai-marele judecătorilor și, ca să nu fie cunoscut și să aiba supărare de la oameni, a pus acum pricina aceasta.” Așa fugeau părinții de mărirea și de odihna lumii acesteia. Dumnezeului nostru slavă, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.
.