Acesta era feciorul lui Sovac, preotul Legii vechi, locuind în cetatea Tesve, din Galaad, de dincolo de Iordan, de unde și numele Proorocului, Ilie Tesviteanul, și a trăit cu peste opt sute de ani înainte de întruparea Mântuitorului, pe vremea lui Ahab, regele evreilor.

Acest rege își luase de soție o printesă feniciană, Isabela din Sidon, femeie de alt neam și închinătoare lui Baal, zeul fenicienilor. Și ea îndemna pe rege să părăsească vechea credință a iudeilor, în Dumnezeul cel adevărat, și să se închine lui Baal, nu numai el, ci să silească tot poporul să-l urmeze, întorcându-se la păgânătate. Deci, regele, prețuind mai mult deșarta frumusețe a femeii, decât mântuirea sufletului său, a părăsit credința cea bună și îmbrățișând el însuși legea idolească, a dat poruncă, și mult ajutor, spre aducerea poporului credincios la închinarea idolilor, prigonind pe apărătorii dreptei credințe, ridicând capiști idolești, pretutindeni pe pământul lui Israel, și ținând în mare cinste pe preoții lui Baal.

I-a ridicat atunci, la chemarea Domnului, Ilie Proorocul și, venind la curtea regelui, îl mustra, prin cuvintele aspre, pentru rătăcirea lui. Dar văzând că nu poate aduce pe rege la calea cea dreaptă a credinței strămoșești, l-a vestit că se va abate asupra țării o foamete mare, care va ține trei ani și jumătate, ca pedeapsă pentru lepădarea lui de credință. Regele, căutând să-l omoare, Proorocul Domnului s-a ascuns, în cele din urmă, în Fenicia, unde mânia regelui nu-l mai putea atinge.

După trei ani și jumătate însă Proorocul s-a întors la curtea lui Ahab. Cu jertfa adusă pe muntele Carmel, Proorocul a dovedit că străvechea credință, pe care o apăra el, era credința cea adevărată. Poporul însuși, văzând minunata dovadă a Proorocului, a strigat: „Dumnezeul lui Ilie este Dumnezeul cel adevărat„. Și, prinzând pe slujitorii cei mincinoși ai lui Baal, i-a ucis, ca să nu mai înșele pe nimeni. Și foametea a încetat, printr-o ploaie binecuvântată, la rugăciunea Proorocului.

Marele Prooroc Ilie a săvârșit multe alte fapte minunate: A înviat pe fiul văduvei din Sarepta Sidonului, a văzut pe Dumnezeu, la muntele Horeb „în vânt subțire”, pe cât este cu putință omului a-L vedea, a despărțit Iordanul, lovindu-l cu cojocul, trecând ca pe uscat, și a stat înaintea lui Hristos, la Schimbarea Lui la Față, pe Tabor. Iar, când s-au sfârșit zilele Proorocului Ilie, a fost ridicat la ceruri într-un vârtej de flăcări și într-un car de foc. Sfânta Scriptură și tradiția Bisericii ne spun că Sfântul Ilie va veni, iarăși, pe pământ, la sfârșitul veacurilor, ca Înainte mergător, la cea de a doua venire a lui Hristos, în slavă.


Întru această zi, cuvânt de laudă a Sfântului Prooroc Ilie, al Preacuviosului și de Dumnezeu purtătorului, Părintele nostru Efrem Sirul
    Liniște dați-mi mie, plecați-vă auzurile voastre, ca să tâlcuiesc povestirea Sfântului, slăvitului Prooroc Ilie Tesviteanul, care a arătat râvnă fierbinte, sârguindu-se totdeauna, ca să-i înduplece pe toți să se închine Unuia Dumnezeu. Căci, dacă a văzut poporul făcând multe nelegiuiri și abătându-se de la Dumnezeu și închinâdu-se idolilor, umplându-se de mânie și ochiul râvnei, în sus, țintindu-l, săgetând cerul prin vorbire, a ajuns, prin cuvânt până la cer. După ce a văzut poporul, atât de rătăcit de draci, și având nădejdea și încredințarea că îl va scoate din rătăcire, după ce a văzut poporul smerit de mulțimea idolilor și pe toți proorocii mincinoși adunați acolo, Ilie, umplându-se de râvnă și de multă mânie, a slobozit cuvânt, cu jurământ asupra poporului, celui fără de lege; cerul l-a legat, norii, ca să nu plouă, i-a pecetluit, l-a înduplecat pe Dumnezeu cel milostiv, să împlinească rugăciunea robului Său, vrând să arate păcătoșilor puterea și tăria bunului Stăpân, și s-a jurat înaintea Lui, zicând: „Viu este Domnul, a zis, Căruia îi stau înainte, că nu se va pogorî ploaie, nici rouă pe pământ, decât numai prin cuvintele gurii și buzele mele„. Și minune preaslăvită s-a făcut cu duhul, că milostivul Dumnezeu, după ce a auzit cuvântul robului său plin de râvnă, îndată a împlinit proorocia lui, pe care a spus-o din râvnă dumnezeiască. Și, după ce s-a încuiat cerul și s-au pecetluit norii, s-au uscat toate cele de pe fața pământului. Viile s-au uscat, grâul nu a răsărit, toți pomii roditori și-au ascuns roadele lor, pămâtul nu și-a mai dat roadele sale, pășune nu s-a arătat pe pământ, în scurt, s-a ascuns toată verdeața de pe pământ și copacii s-au uscat și, prin hotărârea lui Ilie, și apele de pe el au secat. Și era vedere cumplită și foarte dureroasă, precum odinioară, în vremea lui Noe. Că nu numai oamenii mureau, ci și dobitoacele și fiarele și păsările.

O, Ilie, râvnitorule spre bine, gândește-te că numai oamenii au păcătuit, înaintea Domnului, fiind amăgiți de vrăjmașul, dar pruncii, ce au păcătuit ? Dobitoacele, fiarele și păsările ce au greșit ? Că, și pe acestea toate, le-ai dat la moarte. Măcar pe acestea, care sunt nevinovate, miluiește-le și dă ploaie pe pământ. Însă lui Ilie, celui fierbinte în rugăciune, nimic nu-i păsa de unele ca acestea. Cei bogați au pierit și ei de foame și de sete, nefiind ploaie. Cu toate acestea, Stăpânul tuturor, Care, de-a pururea, vrea să miluiască neamul oamenilor, toate le folosește, ca să-l facă pe Ilie milostiv, iar, după ce a văzut că nu se pleacă să se împace și să lase mânia, atunci, l-a trimis pe Ilie, să se roage de o văduvă, care era necăjită și foarte săracă. Și, după ce a sosit, Ilie, acolo unde i s-a poruncit, a văzut o văduvă, adunând niște lemnișoare. Deci, cunoscâd sărăcia ei, în care se afla, se rușina Ilie să cuvânteze și să grăiască spre ea. Însă, cu toate că se rușina, a împlinit porunca și, îndrăznind, cu sfială a strigat, zicând: „O, femeie, îmi vei aduce mie puțină apă să beau?” Că legase apa, să nu plouă pe pământ. Și văduva a strigat către Ilie: „0, râvnitorule spre bine, dacă prin jurământul limbii tale, ai legat cerurile, ca să nu plouă pe pământ, cum îndrăznești să ceri de la mine apă? Dacă prin limba ta, ai înfrânat-o și o ții uscând pământul și îngropi toate cele de pe el, de unde-ți voi da ție apă?” Iar el, îndată, s-a umilit de cuvântul văduvei și s-a pornit, întru el, partea milostivirii. Iar văduva, auzind glasul Proorocului, a făgăduit să-i dea lui apă, pe care el a cerut-o. Și, ducându-se ea să-i aducă, ce a zis Ilie, către ea: „Îmi vei aduce, în mâna ta, și o bucată de pâine, să mănânc”. Iar ea, îndată, a strigat către Ilie: „Viu este Domnul Dumnezeu, că nu am azimă coaptă în spuză, decât un pumn de făină în vadra mea, asemena, încă, și puțin untdelemn într-un urcior. Pentru aceea, am adunat aceste lemnișoare, ca să fac o azimă mie și fiului meu, să mâncăm și să murim”. Și, după ce a auzit și sugrumat fiind de foame, Ilie cugeta în sine, să aducă dezlegare de legături. Că, auzind graiurile cele jalnice ale văduvei, îndată a grăit către ea cuvânt plin de îndurerare, zicând: „Intră, deci, și fă-mi, mie întâi, o azimioară și, apoi, vei face și ție și fiului tău, că acestea zice Domnul: Vadra de făină nu va lipsi, nici untdelemn din urcior nu va scădea, până când va da Domnul ploaie pe pământ și va odrăsli, ca și mai înainte, hrană tuturor oamenilor”. Încât, chiar și nevrând, a făcut dezlegare legăturilor cerului. Căci osteneala foamei, l-a silit pe el să facă aceasta.

Deci, a trimis Dumnezeu moarte copilului văduvei, trăgând pe Ilie ca să poruncească dezlegare legăturilor, iar văduva, când a văzut moartea fiului ei, venind cu lacrimi la Prooroc, i-a zis lui: „Vai mie, Proorocule al lui Dumnezeu, râvnitorule, mai mult decât toți, ai adus această durere și plângere nevindecată sufletului meu. De ce mai trăiesc pe pământ, eu ticăloasa, dacă pe fiul meu, pe care îl aveam l-ai dat morții ? Am cunoscut, că, din pricina ta, a murit fiul meu. Mai înainte de a veni tu aici, era sănătos fiul meu. Căci în foamete cumplită și în sete neasemănată, pe care tu le-ai adus asupra pămâtului, am trăit, iar acum, după ce ai venit tu la mine, dătător de hrană arătându-te, te-ai făcut pierzător al fiului meu unul-născut și, scăpând de foame, leșin de bocete. Și, socotind că te voi avea ajutor, te-ai făcut vânzător. Împreună locuitor primindu-te pe tine, am fost lipsită de fiul meu. Hrănindu-ne pe noi, în foamete, pe el l-ai dat morții. Ai hrănit și ai omorât pe unul născut fiul meu; m-ai lipsit pe mine de nădejdea mea. Pe ochiul bătrânețelor mele, pe care îl aveam. L-ai stins cu moartea. Mângâierea mea, pe care o aveam, venind tu, am pierdut-o. La întâlnirea ta, am fost lipsită de copilul meu. Că ce folos îmi este mie, având făină și untdelemn și săturarea de bucate, după ce fiul meu a murit ? Mai de folos îmi era mie ca, împreună cu toți, să pier, decât, sătulă, să mă lipsesc de fiul meu. Că cine va mânca acestea, pe care mi le-ai dat ? Ce câștig îmi este mie, să am hrană, spre săturare, după ce am fost lipsită de slava unuia-născut fiului meu ? Pier tânguindu-mă, și suspin pentru el. O, de nu te-aș mai fi văzut pe tine, nici n-aș mai fi auzit vorbirea ta”.

Și se vedea văduva, grăind acestea cu tânguire și lăcrimând la picioarele lui Ilie. Dar Ilie, râvnitorul spre bine, după ce a auzit-o, s-a sârguit spre rugăciune, mâhnindu-se cu sufletul; și, stând, ruga pe Dumnezeu, zicând: „Dezleagă, Stăpâne, legaturile morții de la fiul văduvei; și-l înviază pe el”. Iar Preamilostivul Dumnezeu a zis, prin cuvânt către dânsul: „Dezleagă și tu cerul, pe care, cu limba ta, l-ai legat; și, atunci, prin cuvânt, voi dezlega și Eu legăturile morții, pe care, cu înțelepciune, pentru tine, le-am adus asupra-i. Caută și vezi Ilie, câtă mulțime de bătrâni și de tineri, de prunci și de maici au pierit, caută și vezi lacrimile lumii întregi, cum cad, plângând și cerând ploaie. Tu, văzând o singură femeie lăcrimând, pentru fiul ei, ți se pare că ești milostiv, dar toata lumea, tânguindu-se, lăcrimează, că toată piere, și văzând-o, tu o treci cu vederea. Știu că, râvnind pentru Mine, ai adus asupra ei certare. Știu, Ilie, că nu este altul asemena ție„. Atunci a zis Ilie către Stăpânul său: „Dă viață copilului și dezleagă cerul, numai izbăvește-mă de lacrimile văduvei; ca să nu mă mai întristeze, plăngând”. Și, înviind copilul și luându-l pe el, Ilie l-a dat mamei sale. Iar văduva, luându-și pe fiul ei, a zis, cu bucurie mare, către Ilie: „Acum te-am cunoscut că ești, cu adevărat, omul lui Dumnezeu și grai adevărat este în gura ta”. Atunci a zis Dumnezeu către Ilie: „Mergi și spune lui Ahab, că voi da, și Eu, ploaie pe pământ”. Și, venind către Ahab, Ilie a zis către el: „Domnul va da ploaie pe pământul Său”. Și, adunând tot poporul lui Israel, au fost înjunghiați preoții cei ce jertfeau lui Baal. Și, întorcându-i pe toți, să creadă în Dumnezeul cel viu, Ilie s-a înălțat, în car de foc, spre cer, întru cutremur mare, lăsându-și cojocul asupra lui Elisei. Iar Dumnezeului nostru să-I fie, de la noi, slava și cinstea în vecii vecilor! Amin.

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur, despre femeile cele rele

    Nu este nimeni pe pământ asemănător cu femeia cea rea de gură și nici o fiară nu este întocmai cu femeia cea înșelătoare. Cine este mai rău, între cele cu patru picioare, decât leul? Sau ce este mai cumplit decât șarpele, dintre târâtoare. Și, totuși, nimic nu sunt toate acestea, față de femeia cea rea de gură. Și, mărturisește, despre cuvintele mele, chiar Înțeleptul Solomon, zicând: „Mai bine este a viețui cu leul împreună, sau cu șarpele în pustie, decât a trăi cu femeia cea rea de gură și certăreață”. Să nu socotești că Solomon a zis acestea fără de minte, pentru că, și din fapte, vei pricepe acestea. De Daniil, în groapă leii s-au rușinat, iar, pe dreptul Nabot, Isabela l-a ucis. Chitul pe Iona în pântece l-a păzit, iar Dalila, pe bărbatul său Samson, tunzându-l, l-a dat celor de alt neam. Balaurii și viperele se temeau de Ioan Botezătorul în pustie, iar Irodiada, la ospăț, i-a tăiat capul. Corbii, pe Ilie, în pustie și în munte, îl hrăneau, iar Isabela, după darul cel de ploaie, pe Ilie la moarte hotărâse să-l dea. Și ce zicea ea: „Așa să-mi facă mie Dumnezeu și acestea să-mi dea mie, daca mâine, în același ceas, nu voi pune sufletul lui cu sufletul celor uciși”. Și, temându-se, Ilie a fugit, în pustie. Vai mie, Proorocul se teme de o femeie… Cel ce ploaia a toată lumea o purta pe limba sa și foc din cer a pogorât și morți a înviat. O, cât de rea este arma cea ascuțită a diavolului! Pentru femeie, Adam a fost izgonit din Rai. Pentru femeie, David cel blând s-a înșelat și l-a ucis pe Urie. Prin femei, diavolul l-a surpat pe Înțeleptul Solomon, aducându-l la călcare de Lege. Femeia cea fără de rușine nu se sfiește de nimeni; nici pe preot nu cinstește, nici de levit nu se rușinează, nici de prooroc nu se teme.

O, ce răutate! Femeia cea rea este mai rea decât toate răutățile. Dacă este săracă, pe toți îi osândește. Sau, de are bogăție, pe toți îi ocărăște. Îndoită este răutatea și grea este viața, neîmblânzită este fiara. Eu am văzut vipere neâmblânzite, îmblânzindu-se, și lei și urși și rinoceri domesticindu-se, dar femeia rea, niciodată nu se îmblânzește. Mai bine este a bate fierul, decât a învăța pe femeie rea. Deci, să știți aceasta, că, cel ce are femeie rea, și-a luat plata pentru păcatele sale, pentru că femeia rea niciodată nu se smerește. Fiind pedepsită, se îndrăcește, lăudată, se înalță și nu știe să păzească obiceiurile dragostei. Dumnezeului nostru slavă, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.

 

 

.